Voi ieși în stradă

Am vrut să scriu și nu mi-am găsit cuvintele. Doar am plâns pentru tot iadul în care s-a prăbușit această țară. Pentru disperarea mea de mamă care își va vedea copila plecând spre alte meleaguri și întorcându-se doar ca să o înmormânteze, crescând departe de România niște copii care nu ne vor vorbi limba și nu vor mai iubi tradițiile țării în care a crescut mama lor. Pentru toți tinerii minunați pe care îi cunosc și care vor să își pună cultura, munca și inteligența în slujba altor popoare, fiindcă pe pământul lor nu găsesc decât hoție, sărăcie și dispreț. Plâng pentru bătrânii noștri care s-au stins sub comunism sau imediat după așa-zisa lui înlăturare, ducând cu ei speranța că într-o zi va fi mai bine. Pentru toate visurile noastre care de peste douăzeci de ani se destramă fir cu fir, pentru halul în care am fost sărăciți și înjosiți, dar, mai ales, pentru că în acest ospiciu care ne-a legat pe toți în cămașă de forță am ajuns să fim, să simțim și să ne purtăm ca niște schizoizi care nu mai pot separa adevărul de fals și lumina de întuneric, deoarece s-au ocupat să ne dopeze până la intoxicație cu otrăvurile lor.
Voi ieși în stradă ca să fiu alături de țară, așa cum lângă un muribund stai în tăcere și îl ții de mână spre a-i da iluzia că nu trece singur la viața veșnică.

Odette Sofronescu