30/12/2020

Anul Nou

 Elena Roată

Peste câteva ore, un Nou An.

Important este să lăsăm urme, să ni se vadă pașii.

Cărările noastre ajung în șoseaua cea mare, iar de acolo putem vedea cât de mare e

lumea... Că lumea ne primește.

Totul este să rămânem treji.

Și mai ales Oameni.

La mulți ani!

Cu Bine și Frumos!

27/12/2020

Să ne bucurăm că suntem

 

„Vino, buna mea, că fără tine nu-i Crăciun!
Pe bunica o vizităm… în cimitir. „Să-mi puneți o lumânare când treceți pe-acasă”; parcă o aud și nu-mi vine să cred că asta facem. Îmi vine să dau pământul la o parte cu mâinile goale, să sparg piatra rece care o ține ferecată pe lumea cealaltă și s-o scot afară. Să-i dau viață din viața mea și să strig: „Vino, buna mea, că fără tine nu-i Crăciun!” Dar eu nu-s Mântuitorul și ea nu-i Lazăr.
Ne mor oamenii dragi. E legea firii pieritoare. Cred că la sfârșitul fiecărui an ar trebui să ne bucurăm că suntem. Nu că avem. Și să ne amintim… Da, măcar o dată ar trebui să trăim din amintiri; să dezgropăm trecutul pentru a înţelege prezentul și pentru a ne prefața viitorul. Să știm cu ce regrete și cu ce bucurii ne continuăm călătoria unică spre celălalt mal al vieții.
Le sunt recunoscătoare rădăcinilor din care am crescut copacul care sunt azi. Îmi iubesc rodul pe care l-am dat lumii și mi-e teamă să nu cadă pe teren neprielnic și să piardă toată seva ce ne curge prin ramuri.

Aici începe Europa

Toate țările europene au administrat “festiv” primul vaccin și au transmis asta la televiziunea publică. e mare sărbătoare peste tot în lume, e o zi istorică pentru știință și pentru colaborarea internațională. așa trebuie privit ce se întâmplă, în această cheie emoționantă.
În Suedia, prima pacienta vaccinată a fost Gun-Britt Johnsson de 91 de ani!
În Germania, Edith Kwoizalla, în vârstă de 101 ani, a fost prima persoană căreia i s-a administrat vaccinul. Foto: Profimedia Images
În Marea Britanie, Margaret Keenan, 90 de ani, este prima persoană vaccinată împotriva COVID. FotoProfimedia Images
În Franța, Mauricette, 78 de ani, o fostă menajeră, prima persoană vaccinată împotriva covid-19.
În Spania, o femeie în vârstă de 96 de ani.
În România, prima persoană vaccinată a fost asistenta medicală Mihaela Anghel, 26 de ani, care lucrează în cadrul Institutului „Matei Balş” de patru ani de zile și a făcut parte din echipa care a preluat primul pacient român confirmat cu virusul SARS-CoV-2, pe 27 februarie 2020.
Vă rog să mai citiți și ce a spus Ciprian Ciocan
"Primul vaccin anti-covid administrat în România în decembrie 2020 ne vorbește despre multe lucruri, dar nu în primul rând despre sfârșitul pandemiei și revenirea la viața dinainte - ceva pe care nu putem fi siguri încă.
Despre optimism
Atunci când vaccinul s-a prefigurat ca soluția pentru ieșirea din criză, cei mai optimiști specialiști vorbeau de un termen de 12-18 luni pentru dezvoltarea vaccinului, apoi despre problemele insurmontabile cu producția și distribuția sa. Cei mai pesimiști vorbeau despre 10 ani. Un realist ca Radu spunea că 9 femei nu pot "livra" un copil într-o lună, dar cumva umanitatea chiar a reușit să bată estimările cele mai optimiste, rezolvând și ecuația științifică și cea financiară și logistică. E o lecție despre cum să ne păstrăm atitudinea optimistă chiar și în cele mai negre momente.
Despre știință
Nici usturoiul, nici rugăciunile, nici măcar fibra socială aproape perfectă a suedezilor nu vor salva planeta de pandemie ci tot cercetarea riguroasă a zeci de mii de specialiști, care probabil dorm în laboratoare de la începutul anului, necunoscuți și tăcuți salvând omenirea prin educația pe care și-au injectat-o în vene de mici copii. La rândul lor, stând pe umerii a milioane de alți oameni de știință din trecut, care au avansat tăcuți cunoașterea cu câte un milimetru în plus de fiecare dată, fără premii Nobel și coperți de reviste, fără zeci de mii de share-uri precum live-urile lui George Simion. Știința plictisitoare și neiubită.
Despre colaborare
De la secventionarea ultra-rapidă a genomului virusului, până la studiile clinice derulate pe mai multe continente și multinaționalele care au oferit primele vaccinuri, globalizarea și colaborarea internațională au dus spre rezultatul de azi.
Despre voluntariat
Chiar dacă ne uităm la vaccinuri ca o mare afaceri Big-Pharma, trebuie să nu uităm că o mare parte din rezultat se datorează și miilor de voluntari din toată lumea care au fost dispuși să sufere efectele secundare al unui vaccin nou pentru a salva milioane de vieți. Ei sunt pompierii care se aruncă în focul epidemiei și alți eroi tăcuți. Cei care refuza vaccinarea chiar și astăzi, după ce milioane au fost deja imunizați, spunând că "nu vor să fie chiar primii" exercită totuși un egoism și o ignoranță specială.
Despre antreprenoriat
Chiar dacă și Pfizer a fost susținut prin precomenzi, cercetarea a fost făcută exclusiv pe fonduri private. Ingeniozitatea, spiritul de competiție și capacitatea de asumare de riscuri specifice culturii antreprenoriale sunt parte esențială din rețetă succesului. Acest termen a fost obținut deoarece a fost livrat de antreprenori, nu de vreo agenție guvernamentala. Totuși colaborarea public-privat a funcționat excepțional.
Despre UE
Chiar dacă actuala campanie e folosită politic, e pe bună dreptate. Uniunea Europeană reușește de data aceasta să ofere o soluție practică și muncită pentru o problemă cu care statele naționale mici s-ar fi luptat cu greu. Pornirea sincronă a vaccinării în toate statele UE este o mare realizare a Bruxelle-ului. Faptul că eforturile autorizărilor, achizițiilor si logisticii au putut fi centralizate și rezolvate eficient atât de rapid este o mare realizare europeană. Aici începe Europa.
Si ar mai fi multe: Pfizer nu a acceptat banii lui Trump care a pierdut alegerile fără vaccinul salvator, cercetătorii sunt emigranți de generația a două din Turcia, o țară scandinavă n-a crezut nici ea că vine vaccinul la timp, dar ce bine că e și europeană..."

10/12/2020

Carpe diem

 

Împodobisem bradul, ieri.

În dimineața asta umedă, m-am trezit neputincioasă, parcă cineva mi-a atârnat greutăți la picioare, mi-a bătut cuie în urechi.

Nu pot să nu mă gândesc la ce-i mai rău.

Am urmărit-o pe Angela Merkel, într-un apel disperat, în lacrimi, indignată de intenția landurilor de a deschide hotelurile de Crăciun în Germania, cum îi ruga pe compatrioții ei să fie prudenți, ca nu cumva să fie ultimul Crăciun cu bunicii, părinții… Cerea insistent un lockdown mai dur.

De la o vârstă nu mai poți făptui chiar orice. 

Oricât te-ai feri.

Oricât ai evita locurile aglomerate. Când durerile pun brusc stăpânire pe tine, te gândești la ce-i mai rău.

Nu știu de ce, dar mă simt încolțită din toate părțile.

Dacă...

 

Eli Gîlcescu


05/12/2020

Cum, când, unde


Mâine dimineață mă duc să votez. Ca la toate alegerile de până acum. Am înțeles că lumea iar e sictirită de vot. Aș zice că lumea pare sictirită de tot. Cu toate astea n-am să reușesc să mă împac cu ideea că dacă stau acasă "le-am arătat eu lor". De fapt, asta așteaptă unii dintre ei. Să stăm acasă. Ca să fie puțini acolo. Să nu fie reprezentativitate. De aia au și făcut alegeri într-un singur tur, de ajungea primarul să nu reprezinte decât pe 30 la sută din votanți.
Mă duc mâine la vot pentru că votul este ca semnătura pe un contract. Ăla pe care îl fac cu politicianul pe care îl votez. O să ziceți că ei nu-și respectă contractele. Poate, dar dacă nu ai contract nu prea poți să te plângi. E ca și cum ți-ai vândut casa fără acte și ești supărat că n-ai primit toți banii. Votul de mâine e cel mai important. Pentru că e votul pentru Parlament.
Parlamentul ăla în care în ultimii patru ani s-au măcelărit legile justiției pentru că nu le-a mers cu ordonanțele date noaptea. Parlamentul ăla a fost așa și pentru că am stat acasă. Iar dacă țara asta a ajuns o junglă a nepăsării și a tuturor posibilităților în care legea e atât de simplu de batjocorit, asta este pentru că nu prea ne-a interesat. Iluzia că putem să trăim și să ne descurcăm singuri nu mai hrănește pe nimeni. Vrem, nu vrem, trebuie să mergem să votăm. Aud asta: toți sunt la fel. În schimb acasă încercăm să ne învățăm copiii că oamenii sunt diferiți și că asta e frumusețea lumii.
Nu sunt toți la fel. Unii sunt hoți, alții mai puțin, unii poate s-ar schimba, altora, puțini, poate chiar le pasă de comunitatea în care trăiesc și vor altceva de la viață decât vila din Pipera, două suvuri în fața ei și alimentarea unui cont offshore. Dacă nu mai credem în asta o luăm razna. Să votăm mâine e și un gest de asanare mentală:) Ce naiba frate, te duci până la secție și votezi.
Dar greul de-abia după aia începe. Ne-am obișnuit ca după fiecare vot să așteptăm în fața televizorului schimbarea aia ca un tsunami. Păi n-are cum să vină. Ultima dată când s-a schimbat ceva în România (în mentalitatea unor oameni) a fost când au ieșit treizeci de mii de oameni în jumătate de oră în Piața Victoriei. Ceilalți s-au repliat și au răspuns în Parlamentul de care erau apărați. Da tot n-au scăpat de pușcărie. O să ziceți că au rămas cu banii. Așa e. E o luptă continuă România asta. Una în care votul dat este ca un soldat rănit pe care un comando trebuie să-l păzească până îl trece dincolo de linia focului. E un război.
Unii cedează, alții câștigă, alții pleacă și mor de dor prin țări străine, alții reușesc să uite. E un război constant. Suntem dezorientați, rătăcim prin ceață pe un front în care nu mai știm unii de alții, cine cu cine, pentru ce luptăm, cum, când, unde.
Războiul obosește. Dar nu ne permitem să-l pierdem. Votul e una din puținele dăți când putem să facem mai mult decât să comentăm pe facebook. E normal să mergi la vot. E absurd să nu o faci. Nu poți fi acum mai dezamăgit decât când ți-ai mișcat curul din casă că aveai de ales între Iliescu și Vadim. Remember that? Da, e frustrant să știi că i-ai pus în Parlament și ei îți întorc spatele. Dar oare asta nu s-ar întâmpla oricum? Pe de altă parte, dacă îți întorc spatele te poți duce la ușa lor, la parlament. Nu sunt motive reale să nu mergem la vot. Indiferent cât de sceptici suntem. Deocamdată, așa funcționează lumea asta în care trăim.
Am crescut la bloc într-o gașcă de care mi-aduc aminte cu bucurie și acum. Le știu numele pe de rost. Eram uniți. Și fericiți în copilăria noastră din curtea din spate. Dacă ne rugam unii pe alții ceva, făceam cu bucurie. Puteam să trăim unii pentru alții. Eram și cruzi, cum sunt copiii, dar ne ajutam - Auzi, îmi dai și mie geaca ta? - Bă, lasă-mă pe mine să mă dau primu' că tre să plec - Bine, mă - Ține-mi și mie de șase, da? - Da, mă clar. Aveam încredere unii în alții, așa copii cum eram.

Dacă mâine nu vrei să mergi la vot pentru tine, gândește-te că te-a rugat cineva drag. Cineva la care ții. Și votează cu gândul să-i fie bine ăluia. Lasă-te un pic deoparte și du-te și votează pentru cineva la care ții. Nu e simplu, da nici nu-ți cade mâna. 


25/11/2020

01/10/2020

România, nicidecum poporul, ci tagma jefuitorilor

 

"Mineriada a retelelor mafiote"
EXACT ASTA SE INTAMPLA!

Cu toată înțelegerea pentru cei care preferă să ignore gravitatea evenimentelor din aceste zile și semnificația lor, mă văd nevoită să atrag atenția că, așa cum scria și Clotilde Armand, ne aflăm în plină mineriadă – o mineriadă a rețelelor mafiote care nu vor să cedeze controlul asupra Bucureștilor. Nu este un simplu scandal, nici o isterie gratuită pe post de manevră electorală, ci o zvârcolire a rețelei care controla distribuția fondurilor în București. Dacă este adevărat ce se scrie pe FB și pe unele site-uri bine informate, atunci „il capo di tutti capi” este Marian Vanghelie, iar Tudorache de la sectorul 1 este doar paiața lui, ceea ce este credibil având în vedere diferența de potențial intelectual dintre cei doi și gradul de sofisticare al manevrelor puse la punct pentru tentativa de modificare a rezultatului alegerilor, bine explicate de Dan Milea pe FB.
Ceea ce a făcut ieri seară A3, care îi prezenta pe observatorii veniți să asiste la renumărarea voturilor din secțiile în care procesele verbale nu se încheiau corespunzător drept indivizi suspecți care ar fi furat voturi din saci este semnalul războiului declarat de mafioți democrației și statului de drept, iar faptul că și Gabriela Firea s-a trezit, la două zile după alegeri, să ceară anularea scrutinului confirmă această strategie, în care cred că Marcel Ciolacu a fost târât de soția baronului din Voluntari. Cum și Gabriela Firea tot din gașca Varanului provine, înțelegem cum și-au pus rețelele mafiote capetele – și capii – la contribuție ca să anuleze votul bucureștenilor. Poate că și declarațiile noilor primari aleși, în frunte cu Nicușor Dan, i-au pus pe jar, căci au văzut cu ochii lor sfârșitul erei furtului nerușinat din banul public. Cum să mai furi dacă vine auditul extern peste tine și poate chiar DNA? Sau nu mai poți arunca banii pe târguri, concerte și luminițe? Adică să se încheie era jafului, după trei decenii de succes? Să fie scoasă mafia din Voluntari din Primărie și din companiile create tocmai pentru ea? Desigur, nu pot admite așa ceva, că doar România a fost până acum nicidecum poporul, ci chiar tagma jefuitorilor.
Cea mai mare greșeală ar fi deci să ne întoarcem scârbiți privirile și să bagatelizăm gravitatea situației de la sectorul 1, unde Daniel Tudorache refuză să-și accepte înfrângerea, și de la sectorul 5, unde se cercetează grave suspiciuni de fraudă. Iată că nu mai este vorba de „scandaluri” locale, ci de o adevărată ofensivă a PSD pentru zădărnicirea procesului democratic. Dacă pierdem acum, în al doisprezecelea ceas, bătălia pentru București, ne pierdem și țara.
Nu știu cât înțelege Ludovic Orban din ceea ce se petrece în jurul lui, dar sigur Marcel Vela nu pricepe mare lucru și ascultă doar basmele secretarului de stat Despescu, amicul lui Marcel Ciolacu, care tocmai a primit o scatoalcă de la instanța care a suspendat detașarea comisarului șef Radu Gavriș la Harghita. În tot cazul membri guvernului par să joace în alt film în aceste zile, când ar trebui să fie pe baricade împotriva mafioților. Iar PNL visează la alianțe cu PMP, partid care a votat alături de PSD în BEC, când s-a discutat cererea lui Tudorache de renumărare a voturilor, iar candidata PMP la sectorul 1, Ioana Constantin, era pe aceeași lungime de undă cu viceprimarul Bădulescu acum câteva minute la Realitatea Plus – viceprimar care nu avea nici o jenă să-i strige, în emisiune, „porcule!” raționalului Tănase Stamule, care explica exact ce se întâmplase la sectorul 1. Aceștia sunt aliații cu care vrea PNL să defileze? Mai degrabă înțelegem de ce încearcă USRPLUS să scape de ei, căci sunt doar cârtițe ale PSD.
Uneori însă am impresia că luciditatea celor văd drama pericolului la adresa democrației este anihilată de dulcea nonșalanță a lotofagilor, a je-m'en-fiche-ismului dâmbovițean, iar imperativul echidistanței este interpretat de unii jurnaliști ca o obligație de a ignora faptele care ar deranja PSD. Nu este însă vremea complezenței, ci a realismului și curajului de a spune adevărul: PSD și mafiile pe care le susține și care îl susțin sunt dușmanii democrației și ai bunei guvernări. Toți se agață cu ghearele de țara pe care noi vrem să ne-o luăm înapoi, iar ei vor s-o jefuiască în continuare. Iată de ce, proba de foc pentru guvernul Orban și pentru președintele Iohannis este să reușească să anihileze această mineriadă a mafioților, pe care, desigur, ar trebui mai întâi să reușească să o vadă.

16/09/2020

Cea mai profitabilă afacere de pe pămînt

 Azi, școala strigă, în sfîrșit. Are febră, părinți inflamați, tușește din toți bunicii, și-a pierdut gustul pentru minciuna oficială. Cît despre miros, a început, în sfîrșit, să-i pută ceea ce era de mult putrezit. Farsa montată ani la rînd de o clasă politică lacomă, coruptă și incompetentă atrage deja un nor de muște.

Niciodată școala nu va avea un moment mai bun. Acum, cînd copiii sînt trimiși la ore fără protecție, cînd lipsa tabletelor, a măștilor, a banilor pentru profesori și pentru părinți arată clar nivelul de prostie și dezinteres al Guvernului, cînd perspectiva bolii și a morții începe să zguduie conștiințele, societatea poate, în sfîrșit, să se dezmeticească.

Multe idei, multe propuneri și multe programe inteligente zac în sertarele guvernelor. Au fost rejectate ani la rînd de miniștri, prim-miniștri și președinți inepți. Poate că acum, sub presiunea morții și a bolii, societatea va avea forța să rupă tăcerea sinucigașă în care se complace și să ia cu asalt problema școlii românești. Educația e singurul pariu pe care îl mai poate cîștiga România. Iar cîștigul ar acoperi toate celelalte pierderi.

Doru Bușcu

27/07/2020

Scriu asta aici pentru că...


Sunt ani în viață când poți fi ce vrei tu, și – pentru ceea ce decizi să fii – suferi sau te bucuri numai tu.
Și vin apoi anii în care alegi să fii, înainte de orice, soț, și tată, și pentru ceea ce faci suferă sau se bucură, înaintea tuturor, soția și copiii tăi.
Știți că eu judec multă lume. În ultimul timp mi s-a întâmplat să nu mă mai judec pe mine, înainte de a-i judeca pe alții, și am greșit crunt, față de soția și copiii mei.
Scriu asta aici pentru aceia care au avut și încă mai au totul, ca mine.
Pentru aceia care au zile, ca și mine, când ni se pare că sensul și viața sclipesc peste gard, că ce avem aici doar ne-ncurcă și ne împiedică s-ajungem mai repede dincolo.
Eu m-am trezit cocoțat ca un stupid pe gard, cu spatele la minunile mele.
E de neiertat, dar îl rog pe Dumnezeu și pe ele, pe Elena Alimona, și pe fiicele mele, să mă ierte.
Dacă ați greșit la fel de crunt, ca mine, treziți-vă, înainte să începeți să nu mai aveți nimic. Ca mine.
Treziți-vă și-o să-i vedeți pe-ai voștri, așteptându-vă, chiar în locul în care ați început să vă pierdeți.
Și nu uitați să mărturisiți păcatul și să cereți iertare.

21/07/2020

Agresiuni

Televiziunea, mobilul au devenit bone pentru milioanele de copii din familii sărace, abandonați zile sau nopți de părinții care aleargă cu disperare să-și cîștige existența în țară și mai ales în afara ei.
Copiii cresc, din ce în ce mai mult, singuri. Chiar și atunci cînd părinții locuiesc sub același acoperiș, singurătatea nu-i părăsește pe copii.
Școala nu oferă nimic acestor mici ființe, dornice de comunicare, de căldură, afecțiune, educație, bună creștere. Și atunci, alături de alte rele, copiii se abandonează televizorului și mobilului.
Pe lîngă marile pericole la care se expun adulții, cele care agresează copiii noștri sînt mult mai grave. Ele pot marca pentru tot restul vieții. Ele pot mutila suflete, conștiințe în formare, atitudini, comportamente.
Desene animate prost și neglijent desenate, cele mai multe vulgare, ce promovează violența, cu texte nepotrivite vîrstelor privitorilor, sufocă 24 de ore din 24 pe mai multe canale.
Apoi filmulețe, în serial, cu actori, adolescenți și adulți, toate aduse de dincolo de ocean, ce expun atitudini, gesturi, cuvinte ce aparțin, într-o firească normalitate, doar adulților, alterează frumusețea și curățenia unor trăiri intime viitoare.
Iubirea, dragostea și cinstea sînt deformate în înțelesurile, expresia și manifestarea lor.
Nu demult, între doi copii de aceeași vîrstă, șapte ani, s-a petrecut un dialog. Cei doi copii se declarau reciproc prieteni. Fetița, marcată în mod evident de dialogurile din filmulețele despre care vorbeam, i-a adresat tînărului ei prieten invitația de a petrece împreună o noapte. Cu siguranță, cei doi nu cunoșteau înțelesurile pentru adolescenți și adulți ale acestei invitații. Ei au preluat așa cum au auzit. Dar esențial este că dialogul s-a petrecut la o vîrstă nepotrivită, existînd chiar pericolul ca, mai tîrziu, dar nu atît de tîrziu cît ar trebui, să fie aflate înțelesurile reale.
Dar acesta este, cu siguranță, cel mai nevinovat pericol pentru copii, dintre toate.
Pentru adulții care își pot permite, astăzi, luxul de a pierde timp în fața televizorului, pericolele și agresiunile sînt multiple.
De la deturnarea înțelesurilor autentice ale unei vieți politice complicate, unice, neconvenționale și neconforme cu doctrinele din care unii se pretind a se trage, pînă la influențarea vădită prin televizor a opțiunilor electorale în afara și în interiorul campaniilor electorale, trecînd apoi prin cele cîteva zeci de emisiuni ce se declară abuziv de divertisment, de fapt autentice agresiuni asupra bunului gust și simț, apoi la cele ce caută talentele românilor, de genul celor care-și opresc respirația, își bat cuie în cap pînă la pericolul mutilării, gama ofertelor televizioniste este uriașă.
Avem parte zi de zi de filme. Aproape în totalitate anglo-saxone. Foarte rar un film în dulcea și fermecătoarea limbă a lui Moliere.
Cît despre cele românești, premiate pe la festivaluri, nici pomeneală. Avem parte, cu nostalgie, de filmografia nicolaesciană, cu siguranță valoroasă, dar bună astăzi doar pentru cinemateci, atîtea cîte mai sînt.
Agresiunea filmelor americane poate fi ușor dovedită.
Vedem și auzim, peste tot în jurul nostru, atitudini, cuvinte, expresii, vestimentație, violențe, scene de familie, coafuri, muzică, comportamente în școli, în spitale, în contact cu autoritățile, similare cu cele din filme.
Pînă și bucuria ne-o exprimăm prin deja celebrul uauuu sau waw. Ținem manualele-cursuri universitare în mînă la fel ca americanii, nu în clasicul stil sub braț, pixul îl prindem între trei-patru degete nefiresc, așa cum am văzut în filmele, tot americane, încercăm să scriem cu stînga, deși nu sîntem stîngaci, la fel ca yankeii, la școală mergem fără uniforme, fetele sînt aproape goale, cu părul vopsit agresiv, întotdeauna ținuta este asezonată cu țigara și nelipsitul telefon mobil.
În vorbirea curentă introducem, obligatoriu, cuvinte din vocabularul anglo-saxon, chiar și atunci cînd limba română nuanțează mult mai bine. Dar este de bonton. Așa cum este de bonton să alterezi chiar și pronunția și accentul cuvintelor românești, ca și cum de scurtă vreme aeroplanul te-a plasat pe plaiurile mioritice, provenind de pe alte meleaguri.
Cum spuneam, mai există încă adulți care, din motive obiective sau subiective, posedă timp liber. Și, pentru că banii sînt puțini, distracția și relaxarea cea mai ieftină este televiziunea.
Agresiuni. Sîntem agresați din ce în ce mai mult. Diversitatea agresiunilor este uluitoare, fără limite. Creativitatea în acest domeniu nu are limite. Dar, poate, cele mai mari agresiuni, cu imens de multe efecte, le produce politicul. Din ce în ce mai agresiv, mai murdar, mai corupt, mai mincinos, mai depărtat de suferințele și nevoile reale ale celor care-i plătesc să huzurească.
Din ce în ce mai destructiv pentru o societate aflată, oricum, într-o derivă periculoasă.
Societatea s-a divizat, familile și-au pierdut unitatea, omogenitatea, ca și întreaga societate. Divergențele generate de agresiunea politicului se multiplică, oamenii se dușmănesc, se trimit mesaje ce, altădată, puteau face obiectul proceselor de calomnie, copiii nu comunică cu părinții, frații nu mai comunică între ei, refuză să se mai vadă, toți sînt divizați de agresiunea celor ce în mod nedrept, chiar caraghios, își spun oameni politici, cînd, în fond, cei mai mulți sînt bieți repetenți, necalificați politic, agramați, maneliști, șmecheri de cartier sau baroni locali, obraznici, infatuați, lacomi de bani și demnități ce le cad pe ochi, la fel ca pălăriile cu trei numere mai mari, traficanți de influență, „cultivatori” de nepotisme, răi, mișei, imorali, mincinoși.
Este adevărat, printre ei, din regretabile erori, mai scapă cîte un doct. Oricum, e minoritar, iar vocea lui nu se aude, pentru că la rîndul lui este agresat de cei din jurul său politic, ce nu-l mai vor.
Șomajul, lipsa de resurse în utilizarea timpului, în spații și activități organizate, apoi cultivarea, cu obstinație, de către promotorii, comunicatorii, oamenii, pretinși de televiziunea, a agresivității au determinat un consum uriaș de mass-media, prepoderent în zona audiovizualului. Pînă și sportul este agresat de politic.
Și, pentru ca de la masa distrugerii constante a țării să nu lipsească nimic , de mai bine de patru luni este în plină desfășurarea agresiunea unei boli nemaicunoscute, nemaiîntîlnite, autoimune, cum le place damelor din a doua și a treia generație să-și dauge, cu subliniere, la denumirea bolii, chiar și pentru o banală durere reumatică, firească, de altfel.
O boală cu nume ca un cod, Covid19, un cod de nedescifrat de lumea, pretins bună și cu bani, a cercetării medicale planetare, un cod, din nefericire ucigător, o boală ce nu a îndrăznit nici măcar să ia un nume care să nu ne înspăimînte, să nu creeze agresiune asupra celor mulți, a celor din metrou și troleibuz, nicidecum a celor din limuzine cu geamuri fumurii, cu șofer la scară și birouri protejate împotriva agresivității virusului ucigaș, de care le este teamă pentru ei și apropiații lor, dar pe care, public, îl neagă, aruncînd poporul într-o inconștiență și o diminuare a instinctului de conservare ucigașe.
Și toate acestea din nepăsare pentru „supuși”, agresați, în prelabil, de o mass-media agresivă, de discursuri politice „asezonate” cu minciuni, unele recunoscute post-factum, altele rămînînd persistente și susținute obsesiv.
Și toate acestea doar pentru a mai accede încă un mandat la frîiele „speciale” ale puterii.
Agresiuni, durere, suferință, moarte.
Este o lume în care toate acestea ne pîndesc, ne dau tîrcoale, ne înspăimîntă și ne alungă bucuria îmbrățișării, a sărutului din dragoste sau amiciție, ne izolează, ne înstrăinează, ne sărăcesc, ne pustiesc sufletele, ne depărtează de, poate, cea mai importantă caracteristică a ființei umane, aceea de ființă socială.
Prof. Univ. Dr. Emerit
Eugen BLAGA

14/06/2020

Condamnații


O bătrânică se scotocește prin buzunare, în piață. Are un pardesiu lung, albastru , uzat bătrân ca si ea .
Luase o legătură de ridichi, o salată și trei castraveți. Așa mult? a zis oftând când a văzut că totul costă 10 lei. Avea doar patru lei în mână. Lăsați, a zis, iau doar salata. Eu eram în spatele ei. Luați-le, doamnă, pe toate, că vă împrumut eu. Bătrânica mă fixează necruțător. Până când, bunule domn?
Până la Dreapta Judecată a lui Dumnezeu.
Bătrânica își face cruce, ia verdețurile în plasă și zice: Sunteți preot? Doctor de suflete?
Eu: da, doamnă.
Zice: eu am fost 45 de ani învățătoare. Am învățat să citească sute de copii. Acuma mă descurc foarte greu cu pensia......
Are o demnitate, o distincție, o voce clară și luminoasă, o finețe a gesturilor, parcă vorbește la clasă.
Pe spinarea ei s-a clădit România !
Iar acum statul o umilește cu 12 milioane pensie.
Distrugeți, nemernicilor, pensiile speciale și nu mai condamnați bătrânii la foame și la umilință.

Ioan-Valentin Istrati

07/06/2020

Nimic nu va rămâne la locul lui

Noua ordine are nevoie de o dezordine desăvârșită pentru a se manifesta. Mai întâi a fost coronovirusul, apoi mișcările de stradă ce se vor întinde din America în Europa pentru a cuprinde tot mapamondul. Nimic nu va rămâne la locul lui. Revoluțiile vor cuprinde toate domeniile. Va fi revoluționată și realitatea noastră fizică, și realitatea noastră psihică și cea spirituală. Va fi revoluționată și viața noastră religioasă, atât cât a mai rămas din ea.
Odată cu distanțarea socială, viața noastră sexuală va intrași ea pe alte coordonate. Deja cred că a intrat. Poate că omenirea trebuie să intre în grotă pentru a putea evolua. Să nu disperăm totuși. Poate că la capătul acestor metamorfozări ne așteaptă un spațiu luminos, cum peștera lui Platon, unde, sub forma unor umbre, ne vom regăsi cu toții. Ea semănă atât de bine cu lumea virtuală, încât va trebui doar să ne acomodăm cu ideea că materia nu e decât o umbră a voinței spiritului.

06/06/2020

Suspendare



Ionela Arcanu scrie că un bărbat din Argeş, acuzat că și-a violat copila în vârstă de numai 6 ani, a fost condamnat la 2 ani și 11 luni, cu SUSPENDARE, de un magistrat de la Judecătoria Pitești“!
Nu îmi vine să cred.
Nu am cuvinte.
Apropo, a fost vreo anchetă a CSM despre cum a fost posibilă îngroparea dosarului Țăndărei? Cum n-a mai fost Kovesi o țintă, cum a dispărut Inspecția Judiciară.

20/05/2020

Dar totuși o moarte

Contrastul dintre cumințenia omului care s-a lăsat transportat, apoi tratat, intubat și îngrijit de medici până la săvârșire, respectiv vehementul negaționist al vaccinurilor, reformei în sănătate și educației medicale a oamenilor nu poate fi netezit de trecerea lui în neființă. La fel cum nu poate fi evitată observația că primii care vor mușca din Pimen sunt tocmai cei din ograda lui. Cu cuvântul. Cu lucrul. Și cu gândul.
Ambivalența serpentină a Bisericii în ce privește sănătatea, și sistemul sanitar, se oglindește în felul în care unii preoți înțeleg să-și apere comunitatea sau – dimpotrivă – s-o păstreze în întuneric, ignoranță și fatalitatea prostiei.
Acea parte a Moldovei pe care-a păstorit-o Pimen a fost lovită nu o singură dată de boli prevenibile prin imunizare vaccinală. Acea parte a Moldovei, mai mult, suferă – suspendată în timp – de-o întristătoare lipsă de infrastructură medicală și sanitară, lucru care-o face vulnerabilă la tot ce mișcă. În acea parte a Moldovei, în această perioadă, nu umblă doar noul coronavirus, cât și rujeola. Și în acea parte a Moldovei acoperirea populației prin vaccin este sub limita de avarie, și nu de ieri de azi. Aceste lucruri nu i se pot imputa lui IPS Pimen. Just este ca la moartea unui om să faci pace cu el, și cu lucrurile pe care le-a făcut pe acest Pământ. Nu înainte de-a aduce aminte însă că Pimen a primit cele mai bune îngrijiri posibile în ultimele săptămâni. Nu putem spune asta despre toți cei care au făcut COVID-19. A primit medicamente de ultimă generație. Nu putem spune asta despre toți cei care au făcut COVID-19. Și a primit transfuzii cu plasmă convalescentă de la bolnavi care au trecut prin boală și s-au vindecat. Nu putem spune asta despre toți cei care au făcut,Covid-19.
Oamenii sunt egali în fața legii și-a firii. Dar unii sunt mai egali decât ceilalți. Suntem înzestrați cu capacitatea de-a face bine, de-a împinge lumea și moravurile înainte către lumină. A făcut Pimen asta? Istoria să-l judece. La fel cum istoria să-l judece pentru faptul că a luat boala, ignorând toate avertismentele medicilor. Și a dat boala, ignorând toate precauțiile recomandate de medici. Iar această trufie sau – poate unii vor spune că dimpotrivă – această oarbă smerenie, i-au încheiat viața printr-un rapid proces cauzal, dinspre infecție virală către moarte. O moarte departe de patul lui. O moarte departe de locaș. O moarte cu o sondă de intubație înfiptă în gât, cu ace penetrând venele. O moarte cu sondă urinară. O moarte cu scutec. O moarte cu mâini necunoscute care l-au manevrat în ultimele sale zile de pe-o parte pe alta. O moarte cu analgo-sedare. O moarte a unui simplu corp, al unui simplu om, dezvelit de strai și de relevanță. O moarte de regretat, de plâns, de cernit în sufletul celor care l-au apreciat. Dar totuși o moarte. O moarte care nu va face parte din dezbaterea dacă Pimen a murit cu Covid-19, sau de Covid-19. Care nu va fi rostogolită mai apoi de către aceiași radicaliști de extremă dreaptă, ortodocși, sau poate că tocmai de-aceea s-ar putea găsi rostogolită. Căci n-ar fi de mirare ca unii să spună că de fapt totul e-o făcătură, și că Pimen de fapt a murit cu zile, răpus de varii conspirații și oculte. Astfel e mersul lumii. Și lumea sunteți voi.  
Gabriel Diaconu, Facebook.

06/05/2020

Mai mult power decât flower


În orice caz, nu am exprimat niciodată cu o asemenea liniștită nerușinare faptul că nu toate viețile au aceeași valoare.



27/04/2020

RIP Clara Mărgineanu

Grație lui Edi Antoniu, mi-a sosit trista veste că poeta Clara Mărgineanu a părăsit această lume. Poeta a fost și unul dintre cei mai buni jurnaliști culturali de la noi, specializată mai ales în critica de teatru și film, dar apropiată și de celelalte arte.În ultimii ani poeta a suferit de o boală gravă, în tratamentul căreia era necesară transfuzia permanentă de sînge. Ca și în alte cazuri, ultima oară în cel al regretatului Vintilă Mihăilescu, am regretat că din pricina unei banale hepatite din copilărie, îmi este interzisă donarea. Știam asta din copilărie, dar m-am gîndit că s-o fi inventat ceva pentru purificarea sîngelui. Am vorbit însă cu alți donatori, mai ales bucureșteni și unii dintre ei au și reușit să doneze.
Am văzut-o pe Clara ultima oară acum patru sau cinci ani, fiind amîndoi în juriul unui concurs de filme cuprins în cadrul unui excelent festival de film organizat de sufletistul Mihai Mardare la Gura Humorului. Clara nu e era doar frumoasă, cu eclatantă, încît m-am și enervat puțin, gîndind că se dă mare. Îmi pare rău de gînd, nu făcea așa ceva, pur și simplu nu ai cum să ascunzi frumusețea. Dumnezeu s-o odihnească în pace!
Liviu Antonesei

26/04/2020

România de după Revoluție


Ani la rândul, România și-a privit impasibilă valorile plecând și a lăsat în locul lor oportuniști și incompetenți să urce tot mai sus, în fruntea organigramelor, fără a se revolta. S-a tăcut de fiecare dată, din interes sau din indiferență, când banul public era jefuit fără jenă, astfel că hoții au început să renunțe la discreție și să facă totul în văzul lumii. Amantele au devenit directori de spitale, rubedeniile au devenit șefi de instituții publice, iar plagiatorii profesori universitari. Societatea întreagă a luat-o pe același drum, astfel că trișatul la examene a devenit o modă, iar rezultate concursurilor de angajare au intrat într-un firesc al măsluirii. România întreagă și-a inversat scara valorică, lăsându-i pe cei buni în urmă, marginalizându-i, și promovând orice mirosea de departe a non-valoare, a oportunism, a incompetență. Politicienii au fost aleși pe aceleași criterii.
Și lucrurile păreau cumva să meargă și așa. Ce e drept, la momentul acela, dezastrele naturale păreau scenarii de film. Dar a venit și vremea coronavirusului. O vreme în care România ar fi putut fi condusă de valorile acelea care fie au plecat, fie au fost marginalizate. De voci sigure, care ar fi putut lua decizii preventive, nu adaptate dezastrului.
Nu de directori de spitale numiți politic, nu de politicieni care își anunță izolarea în conferințe de presă, nu de medici cu diplome cumpărate, nu de conducători de instituții publice care habar n-au cum să reacționeze în situații de criză, nu de comunicatori care refuză să-și mai facă treaba, de frica judecății publice. Tot ce vedem acum e rezultatul unui lanț de decizii pe care noi le-am luat.
Acum vom plăti, de fapt, prețul angajărilor pe pile în instituții publice. Acum o să simtă toată lumea că România asta de după Revoluție a fost construită pe fundamente valorice incerte. România valorilor inversate începe de acum să deconteze prețul anilor de impostură, de prostie și incorectitudine. Să facem un exercițiu de imaginație și să vedem cum ar fi fost astăzi, acum, România noastră, dacă ar fi condus-o, pe toate palierele ei, centrale și locale, oameni deștepți. Dacă examenele de admitere în școli superioare erau pe bune, dacă atâtea concursuri de angajare erau corecte. Dacă sistemul sanitar era înțesat de profesioniști. Dacă...
Dar suntem aici unde suntem. Și acum vom plăti iar pentru amante, pentru pile, pentru rubedenii, pentru șoferi, pentru acțiuni la purtător...
Dar de data asta nu cu bani publici, așa cum suntem obișnuiți. Ci cu viața celor pe care îi iubim. Statul nu e o entitate de neatins. E ceea ce noi am construit și ceea ce noi am tolerat. Iar acum va fi greu. Pentru că totul se plătește și iată că a venit și ziua scadenței...


https://www.podul.ro/articol/ziua-scadentei

25/04/2020

Bătrânii

Bună, dragă Stat! Ce mai faci? Sunt eu, cetățeanul.
Sunt cuminte. Mă spăl pe mâini, lucrez de acasă, plătesc facturi, plătesc impozite, respect regulile, ca toată lumea aștept să treacă perioada grea.
Tu? Ce mai faci?
Știi, oamenii ca mine, ăia care fac tot ce ai spus tu, ar putea să te întrebe în cor: tu ce faci?
Mă uit la televizor.
Văd oameni care ajută alți oameni, văd oameni care pun la bătaie tot ce au, văd oameni care încearcă să ocrotească alți oameni. Dar atât.
Tu îmi spui să mă spăl pe mâini, să stau acasă și îmi promiți că “o să”.
În timpul ăsta se întâmplă tot felul de lucruri. Care mie nu îmi plac.
De exemplu nu îmi place să nu mi se întoarcă nimic din ce dau.
Am senzația că sunt prea mulți ani de când ne salvează doar norocul, întâmplarea, Divinitatea, o mână de oameni și umorul.
Mă uit în jur. Nu văd sistem de educație, nu văd sistem medical, nu văd asigurări medicale onorate, nu văd șosele, nu văd siguranța zilei de mâine. Adică alea pentru care eu plătesc taxe.
Văd doar oameni care încearcă pe cont propriu.
De la tine văd nepăsare și aroganță.
Și știi ce mai văd? Văd cum ai reușit, în doar o lună și jumătate, să distrugi cu cinism o categorie pe care o numești “bătrânii”. Adică tot ce e 65+.
Părinții, prietenii, necunoscuții. Bătrânii. La asta i-ai redus.
Repet: sunt părinții noștri, bunicii, profesorii, cei de la care am învățat meserii, povești, viață.
Știi ce se întâmplă cu un om dacă îi spui în mod repetat că e bătrân?
Știi ce se întâmplă dacă îi încurajezi - pe ăia care oricum nu mai au niciun reper -
să desconsidere, să minimizeze, să ia peste picior?
Știi la ce se ajunge când legitimezi ideea că 65+ înseamnă bătrân?
Înțeleg. Ai vrut să îi protejezi. Corect și nobil. În esență e o treabă de bun simț. Ar fi putut să pară chiar că îți pasă.
Dar ce-ar fi fost dacă îi numeai seniori? Sau persoane cu vârsta peste 65 de ani? Sau o altă formulare, mai puțin abruptă?
Cei cu creier ar fi înțeles.
Ceilalți ți-ar fi râs în nas oricum.
Dar tu ai ales să le pui ștampilă: bătrâni.
Ai mai ieșit pe străzi în ultima perioadă? Ai auzit și tu cum li se adresează vulturii? “Du-te, tataie acasă. Du-te, mamaie că te caută moartea prin curte”.
Ai auzit oameni spunând “bine că nu au prins și ai mei umilința asta, că era prea mult”. Înțelegi? Ne-ai făcut să gândim enormitatea asta. Să ne doară neputința pe care ai indus-o unor oameni care mai au mult de spus. Pe care i-ai folosit de câte ori ai avut nevoie de ei. Pe care, unii dintre noi, îi sună și azi să le ceară un sfat.
Sfat! Știi ce e aia? E puterea de a recunoaște că nu te pricepi și ai nevoie de ajutor.
Ia-ți, statule, consilieri. Caută-ți oameni care să priceapă în ce hal dor cuvintele!
Eu mă spăl pe mâini. Și caut măști și dezinfectanți pentru ai mei și pentru mine. Dar te aud, să știi. Și nu te uit. Și ce îi doare pe ai mei, pe mine mă doare de 10 ori mai tare.
Cere-le iertare. Dă-le demnitatea înapoi. Dă-le putere în loc de mizeria în care i-ai aruncat. Poți? Ah, nu mai poți.
Atunci, spală-te pe mâini!