Daniel Dăian – Murdăreşte-mă de viaţă

„poţi să îmi vinzi boala

cultivatorilor de înţelepciune

poate se vor îmbolnăvi de moarte

tocmai acum când memoria scurtă

mi-a rămas mică

şi dacă mintea mea este o locuinţă goală

trebuie să fiu atent cum o mobilez

poate va rămâne loc

şi pentru câţiva porumbei”

     Este început de săptămână, într-un sfârşit de august fierbinte şi început de septembrie răcoros de ploaia încă neudă, tot mai puţină... Oricât ne uităm după lucrătorii ogoarelor, în mod proverbial, sunt cei mai fericiţi... Au ziua de partea lor, doar

„ieri

am văzut peşti măcănind în spatele uşii

spre zâna zânelor care invada spaţiul cuminte

al unui ins

îşi urmărea degetele de la picioare mişcându-se

şi râdea în hohote pentru că orice şef are o şefă

iar acolo unde se duc rândunelele

cineva

tocmai a împlinit cincizeci de kilograme...”

     Am mişcat timpul după vrerea mea şi mi s-a supus… La masa tăcerii, undeva, printre îmbrăţişări şi vorbe de duh, vin altele, ca un bonus azvârlit în talerul deznădejdii… Era ceva ce mă căuta şi eu am descoperit

 „în mijlocul lumii

ca pe o culoare

despre care nu ştie nimeni

din când în când, îţi şterg trupul

de ploi

şi te învelesc în sângele meu

să nu tremure în tine

noaptea

în sânii tăi rătăcesc trepte

munţi cu păsări pe umeri

şi un acoperiş cu fruntea goală

sub care se risipesc tăceri

zâmbete

şi noi

străini”

     Un suflet atipic, doar iubirea de femeie, de viul din ea, de trupul ce se vrea disecat şi amprentat, mereu, în ţelul înalt de spiritualitate, pentru ţelul iubirii... Iar norocul lui e vrednic de belşug, atât de bogat, într-un an bisect, când totul strălucea... Doar Poezia iubirii lipsea să-l oprească din mers sau din zboru-i grăbit spre cel mai de sus punct, nemişcat, demult ochit... Se opreşte, o clipă, din zborul spre cer, se apleacă spre mine, şi mă-ncearcă cu un nume gingaş, poetic, suav: o Ană  cea mai blândă Ană, doar Ea, numai Ea ar putea citi din poezia lui... Doar Ea, Ana Blandiana..., iar eu, cu invidie (doar cea părintească), când El trebuie să strălucească lângă această Divă, meritându-şi locul prin ceea ce a scris, ceea ce scrie, acum, la Piteşti – cuvântul lui - din profunzimea lui – stil unic, El, geniul de pe valea Cincişului şi teatru - aproape de Marius Lăzărescu, şi el genial om, bunul lui prieten pentru că există încă prieteni statornici în „centimetrul său pătrat”, într-un an 2012, anul cei mai prolific, anul fără hotar al împlinirilor; iar poetul, norocosul beneficiar – Daniel Dăian,  pe care l-a învăţat să nu se piardă în detalii, cum să respire sinceritate, cum şi cât şi când să tacă...

    Observându-i tăcerea prelungită din Arta conversaţiei, simţind hârjoneala, pe propria-mi piele, decuplările de la reţea, joaca bolnavă „de-a v-aţi ascunselea”, risipa de iubire virtuală, mă interesez de viul din el, dinlăuntrul lui, de acolo de unde străpung simţiri, nelinişti, iubiri...

EG: Există această Poezie a iubirii, dar vie şi nemărturisită până acum poeziei tale?

DD: Eu prefer femeia vie, sunt un clasic; da, mă murdăresc de viaţă în fiecare clipă şi iubesc asta. Iar viaţa şi viul din ea mă inspiră. Scriu mereu... Mă opresc din drum şi scriu... Viaţa mă inspiră. Am scris, ieri, pe loc, una, la dorinţa unei mame.

Muza mea are nevoie doar de locuri noi; de asta ma vehiculez prin tară, caut oameni noi, locuri noi...

    Şi uite-aşa, din vorbă în vorbă, am ajuns la ceea ce trebuia să fie, cu mult înainte, dar nu suntem noi cei care ne alegem timpul, şi locul, şi oamenii... aşa, mi-a intrat în gândul interviului, un poet nonconformist, excentric.. Îl ador pentru că ştie să-şi apere cuvântul şi gândul şi o face cu toate forţele;

Ştie să lupte împotriva nonvalorii, ca o „bestie”;

Ştie să inventeze spontan replici, situaţii noi pe „centimetrul spulberat într-o dărnicie, ceruit de margini şi întrăire, viu în fruntea ta

acelaşi nerostit cuvânt”,

iar eu – „centimetrul” cernit de lacrimi,

cu ornament ieftin în palmă,

acoperind o dorinţă,

fără să prevăd constrângerea cuvântului,

înfipt în captivitatea durerii...

EG:  Vorbeai de un proiect nou şi cald... sau o altă alunecare spre locuri atinse de colbul uitării... Teatrul – o altă pasiune scriitoricească şi un proiect cu un titlu – Ultimul Dumnezeu. Se va juca cândva, undeva?

DD:  Se va juca, foarte probabil, la Piteşti şi, cu certitudine, în Germania...

EG:  Poate că există legături de suflet, prieteni minunaţi, dar şi siguranţa reuşitei. Există temeri şi slăbiciuni?

DD:  Oh! Şi încă cât de multe... Sunt un om slab într-un corp şi mai slab, dar tocmai slabiciunea mea îmi conferă mersul înainte şi îmi este teamă că poate voi trăi prea mult.

EG:  Şi nu e bine? Vei scrie mult... Vei fi măreţ...

DD:  Măreţia, cred că, e frumoasă doar la începutul maturităţii (uite, de pildă, Mircea Cărtărescu).

EG: Tăcerea este o artă... o artă nobilă: puțini oameni pot scrie cu tăcerea!

DD: De asta înveţi greu această artă.

EG: Se învaţă greu?

DD: Oh, orice se poate învăţa... trebuie doar să ai câteva ore în plus... înainte de a muri. Răutatea lumii este o constantă de sine stătătoare... singura invariabilă este răutatea... Din albul ochiului unui uriaş care s-a născut într-un om, înainte de a muri... şi nu te arunca în mine cu nicio întrebare... eu învăţ, acum, să tac.

EG:  A fost Poezia iubirii, şi Daniel Dăian a intrat..., forţat... Va fi şi o ediţie viitoare şi o altă invitaţie...

DD:  Păi, poezia mea neo-modernista e cam neiubire, e dincolo de ea, o despică, o deschide cu dinţii...

EG: Poezia ta este mai aproape de viu, de frumos... este... între cer şi pământ... sau dincolo de cer... doar cerul o poate descâlci...

DD: Cerurile... prefer să cred în mai multe ceruri, decât să mă las privit de unul singur...

EG: Cum stai in acest moment cu poezia iubirii tale, pe unde te afli, mai aproape de Ea?

DD: Ah, nu. Pe Ea o caut...

EG: Nu pot să cred...

DD: Şi am sentimentul că nu o voi mai găsi niciodată. Dar o caut...

EG: Mă bucur...

      Am fost ca într-un dans ameţitor, învăţând „să mă trag de urechi”, să mă‚ îmbolnăvesc de tinereţe”, ‚să îmi pot ţine respiraţia”, să mă nasc încet, lângă un prieten, cuvânt lângă cuvânt... şi cine ştie, poate mă găseşte cineva, cu numele întreg... poate... la un moment dat sau chiar poetul „m-a murdărit de viaţă”, cu vânt din „fragedă furtună”, cu „geamăt de lumină, neştiut”...

Acesta există, pur şi simplu...

Vă deranjează dacă „vă murdăreşte” şi pe voi cu puţină viaţă?

Cărţile sale:

 1 Reflexii din Temniţa Îngerilor, apărută la Editura Nelinişti Metafizice din Constanţa – 2011, care a fost distrusă în editură;

2 Arbori de cristal, apărută la Bacău – 2011;

sub baghetele domnilor Cojocaru şi maestrul Constantin Zărnescun

3 Ţipătul Rotund, apărută la Editura Grinta, din Cluj Napoca

Şi în aşteptarea unei „Dimineţi cu mâinile încercuite”,

„o lume întreagă am citit în ochii tăi”, iar în palme, mai ţin „încleştat” cuvântul tău..., dar şi „Liniştea – marcă neînregistrată”...

„nu te-am văzut niciodată măturând cerul

de întuneric

preferai să colecţionezi tăceri

şi să le porţi în jurul inimii

ca pe nişte funii cu degetele osoase”

(Scrisoare dincolo de viaţă)

Dar, de dragul ei (Mama), i-ai privit „înaintele

cu ochi tineri

sunt timpul

pe care l-ai adunat în tălpi

ca pe o mantie de cuvinte

pe care mi le adormeai

la sfârşitul umărului

de asta am rămas în urma

urmăritorului de cale

să îţi şoptesc la ureche

cum se îmblânzeşte

un om.”

(Ultimul înainte şi ferestrele cu buzele roşii)

Mulţumesc, Daniel Dăian.

A fost o zi absolut minunată şi tinereţea ta

în buzele tale am osândit

o lume în sus
ca o întindere de claritate
deasupra căreia
nu au răsunat niciodată paşi
sau cuvinte timide...

Eli Gîlcescu – Arta conversaţiei

Ioana Burghel – O lecţie de istorie adevărată

                                                    Răscolind cenuşa vetrei strămoşeşti,

Prin cuvinte sacre – vie strălucire,

Ai înălţat o ţară pân’la nemurire...

           Eli Gîlcescu               

                                                

EG: Biruit-a glasul tău şi cuvântul, acolo, în Poiana lui Mihai, şi numele tău, spunând lumii întregi O lecţie de istorie adevărată, pomenindu-i pe eroi şi deschizând izvoarele şi seminţiile noastre... Ce a însemnat pentru tine participarea la un asemenea eveniment istoric?

IB: Întotdeauna, mi-a plăcut istoria foarte mult. A fost meritul familiei, meritul profesorilor mei, de-a lungul timpului, care mi-au insuflat dragostea faţă de neam, faţă de ţară, respectul faţă de înaintaşi. Bunicii mei care au luptat în cel de-al doilea război mondial şi au fost răniţi, şi nu regretau nicio clipă asta, străbunicul meu, PETRE VÎLCEANU, erou în Mişcarea de Rezistenţă, în Primul Război Mondial, despre care a scris ION RUSU SIRIANU în ,,Evadarea din umbră...

Participarea mea la un astfel de eveniment a fot o întâmplare mai mult decât fericită; am trăit fiecare clipă cu tot sufletul, am avut emoţii, mi-au dat lacrimile şi m-am gândit cât de rău e că sunt atât de puţine evenimentele de genul acesta! Am simtit o bucurie imensă - mai ales că, din istorie, Voievodul Mihai a fost şi va rămâne unul din eroii mei preferaţi.

EG: Printre eroii neamului nostru, cu glas de neuitare, cu preţuire şi tu vrednic erou al Artei conversaţiei, vrednic de trecutul strămoşilor, într-o horă a prieteniei, în jurul Monumentului din Poiana lui Mihai, ridicat acum 80 de ani, tu, Ioana Burghel, purtătoare de tricolor şi insignă sacră, strălucind printre eroii neamului românesc. Ce a însemnat acest premiu pentru tine?

 IB: E greu de spus, în cuvinte, ce a însemnat un asemenea premiu! Şi dacă nu l-aş fi obţinut, simplul fapt de a fi participat şi de a fi acolo, unde, odată s-a scris o filă de istorie, m-a făcut să-mi tresară sufletul de fericire, de bucurie. M-am bucurat ca un copil şi, da, am simţit că şi prin vocea, prin cuvintele mele, exprimate poate simplu, pot să fac cunoscută istoria noastră, pot să spun lumii ce rădăcini puternice avem şi de ce trebuie să ne apărăm fiecare părticică de pământ. Şi pentru această şansă, nesperată, mulţumesc iniţiatorilor acestui concurs, multumesc ,,Artei conversaţiei,, că m-a acceptat şi a avut încredere în talentul meu, îţi mulţumesc ţie, Eli!

EG: Poiana lui Mihai este un simbol de iubire şi de înfăptuire istorică măreaţă, iar noi, continuatori fideli, adâncind sentimentul patriotic, zi de zi. Ce planuri are Ioana Burghel pentru viitor?

IB: În general, nu fac planuri de viitor. Voi scrie, aşa cum am făcut mereu, toţi anii aceştia, sper să reuşesc să strâng o parte din gândurile, din trăirile mele, într-o carte. Am sa încerc să particip mai mult la diverse concursuri literare, chiar dacă nu o să câştig întotdeauna. Mi-aş dori ca lumea să mă cunoască şi să se bucure de ceea ce transmit. Mi-aş dori să am forţa necesară de a schimba ceva, în bine, de a-i face pe oameni să conştientizeze cât de important este să-şi cunoască rădăcinile, să-şi respecte strămoşii, să ştie că apartin unui neam deosebit, cu o istorie încărcată, aşa cum nu pot să spună multe popoare că au.

 EG: În zidul cetăţii de munţi şi de văi, sufletul lui Mihai Viteazu ocroteşte încă, ţinuturile noastre, etern. Toate s-au liniştit. Şi zbuciumul din adâncul sufletului tău, odată cu premiul special de Suflet românesc, pe meleagurile dragi, aproape de oaza ta de linişte. Ţi s-au împlinit visele. Vei continua să evoci file de istorie în poezia ta?

IB: Da. Mi s-a împlinit un vis. Un vis foarte frumos din care aş vrea să nu mă trezesc. Premiul Special, obţinut acum, aici, acasă, pe meleagurile mele atât de încărcate de istorie, mă face să sper şi mă responsabilizează. Voi continua, desigur, să evoc file de istorie în poezia mea. De altfel, am şi făcut-o. Va fi pentru mine, mai mult decât o datorie. Pot să fac asta, pentru că simt, cu fiecare fibră a mea, că aparţin acestui neam, iar cuvântul este cea mai frumoasă „armă” care poate să transmită un mesaj şi, poate că, Dumnezeu mi-a dat o scânteie cu care eu, la rândul meu, să pot aprinde o făclie sau un foc.

EG: Un îndemn pentru prieteni...

IB: Un îndemn pentru prieteni? Să citească! Să transmită copiilor lor învăţături alese. În drumurile pe care le fac, să cumpere, măcar din când în când, câte o carte. Costă, uneori, mai puţin decât un pachet de ţigări, mai puţin decât o bere sau o excursie în străinătate.

EG: O poezie, un citat care să te reprezinte...

IB: Îmi vin multe în minte, acum, dar o scriu pe cea ce-mi aparţine şi, într-un fel sau altul, mă defineşte: Nu vârfurile culmilor sunt greu de atins, ci oamenii aleg greşit drumul către acestea, iar uneori, se rătăcesc… Lumea reala e cea pe care mi-am creat-o, de aceea, ca să respir, mă refugiez de multe ori, în lumea mea. Şi acolo, nu accept nimic din ce-ar putea să-mi facă rău... E şi un „motto” de viaţă, foarte bun, depinde din ce unghi priveşti.

 EG: O carte de căpătâi...

IB: E greu să aleg o singură carte! Multe, multe cărţi m-au marcat şi m-au impresionat, şi mulţi autori. Îmi place şi mi-a plăcut, întotdeauna, să citesc. Citesc orice. De exemplu, acum, citesc „Antologia iubirii” citesc cărţile pe care le-am primit de la prietenii mei: Elisabeta Gîlcescu, Marius Zinca, Constantin Cristescu, Victor Burde.

EG: Şi poezia mea, alături de cea a prietenilor mei, şi-a făcut intrarea în sufletul tău... Bucurie fără margini, draga mea prietenă... Dacă ar fi să ţi se îndeplinească o dorinţă, care ar fi aceea?

IB: Dorinţa mea? Să pot transmite lumii o fărâmă de frumos, să ajung la sufletul oamenilor, să-i sensibilizez, să-i fac să realizeze cine sunt, de unde sunt şi încotro se îndreaptă...

EG: Ce muzica îţi place?

IB: Iubesc muzica la fel cum iubesc pictura, arta, în general. Nu mă pricep ca un profesionist. Pentru mine, şi muzica, la fel ca şi poezia, trebuie să transmita un mesaj, să te facă să trăieşti momentul…, să te înalţe. De aceea, îmi plac şlagărele noastre din muzica uşoară, iubesc folk-ul, jazz-ul, chiar şi o parte a rock-ului; îmi place şi muzica clasică ( Vivaldi, în special),  muzica instrumentală; iubesc pianul, vioara. Şi ascult şi muzică populară. Nu sunt fan al tuturor interpreţilor sau pieselor, dar îmi plac interpreţii ardeleni, îmi plac muntenii mei, ascult Maria Lătăreţu, Ioana Radu, Maria Tănase, ascult Tudor Gheorghe, Liviu Vasilică, Nelu Ploieşteanu. Urăsc, însă, vulgarul ridicat la rang de artă! Din păcate, tot mai des, constat asta!

EG: Un mentor?

IB: În anii mei de şcoală, am avut înclinaţie spre materiile umane, ca să zic aşa, dar asta s-a datorat poate şi faptului că la acele obiecte am avut profesori de excepţie, dascăli adevăraţi, care mi-au dezvoltat simţul cunoaşterii, dorinţa de frumos, care mi-au deschis orizonturi şi m-au introdus într-o lume frumoasă, deosebită; dascali cum rar se mai găsesc. Ei au fost profesorii mei de literatură, istorie, filosofie. Şi, cu voia ta, am să-i numesc pe câţiva: Buzianu Ion, Chisega Maria, Gorun Adrian şi dascălul meu de suflet, dacă vrei, profesorul de istorie Racoveanu Ionel, care s-a prăpădit din nefericire, la cincizeci şi ceva de ani. Eu n-am avut tată, iar ei mi-au fost adevăraţi părinţi, îndrumători şi sfătuitori, cărora nu ştiu dacă o să am ocazia să le mulţumesc (celor care încă mai sunt), îndeajuns!

 EG: E minunat acest gând, învăluit în cuvântul statornic al neuitării, gând curat, nevinovat, desprins din frumuseţea unui suflet rar...Tu ai reuşit să strecori, în amintiri, o boare de vânt nou, primenitor şi pomenindu-i, îi voi aşeza în locuri luminoase, care să te călăuzească spre sufletul lor, încă plin de murmurul iubirii şi recunoştinţei... De unde vin aceste adânci şi nobile amintiri, pe care le aşterni cu delicateţe, netulburându-le, doar alegând cuvintele care-ţi ascund durerea sau bucuria retrăirii lor, proptindu-le, de fiecare dată, de suflet?

IB: N-am avut chiar o viaţă foarte uşoară! Mi-am pierdut tatăl când aveam 12 ani, iar mama mea a crescut singură patru copii (mai am trei fraţi). Am muncit foarte, foarte mult, m-am ridicat prin forţe proprii. Am învăţat de la toţi oamenii pe care i-am întâlnit în drumul meu, chiar şi de la cei care m-au tratat urât şi nedrept, am învăţat că dacă vreau să câştig respect, trebuie să tratez cu respect, am învăţat că unele lovituri dor mai puţin decât altele şi le primeşti cu un scop, am încercat să-mi creionez un drum frumos şi, zic eu, în linii mari, am şi reuşit. Am destule neîmpliniri, nemulţumiri şi nefericiri, dar încerc să mă bucur, atât cât pot, de tot ce-mi oferă viaţa, mai ales că mi-a oferit a doua şansă! Respectând o vorbă din bătrâni, „mâncarea de dimineaţă” şi „căsătoria devreme”, m-am căsătorit la 20 de ani, am doi copii minunaţi - o fată studentă la Farmacie, în anul V, care are 23 de ani, un băiat de 20 de ani, student la Drept, la Universitatea de Vest, din Timişoara. Sunt mândră de ei, sunt frumoşi, deştepţi, au personalităţi bine conturate, am un soţ, alături de care am realizat multe, multe lucruri frumoase şi încerc să fiu fericită în tot acest univers al meu. Mi-aş fi dorit să fiu magistrat sau profesoară. Viaţa a ales să fiu economist!

EG: Dacă nu eşti la servici, nu eşti la masa de scris, unde te putem găsi, pierdută în gânduri...?

IB: Am renunţat la multe, multe visuri destrămate, dar, întotdeauna, „refugiul” meu a fost şi va rămâne poezia! Mi-ar fi plăcut să călătoresc, să mai pot picta... Când nu sunt la servici sau la masa de scris, stau de vorbă cu mine. Mă analizez, mă critic, mă cert, iau decizii...

EG: Ar mai fi o lecţie de viaţă pentru prietenii tineri?

 IB: I-aş sfătui pe tinerii de azi să încerce să fie mult mai responsabili decât sunt, să înveţe, pentru că viaţa nu oferă, mereu, totul pe tavă, iar dacă o face, poate veni, oricând, un moment în care te lasă „în bătaia vânturilor”. Să se aplece, mai mult, spre învăţătură şi cunoaştere...

Mulţumesc pentru interviu! Mulţumesc „Artei” că mi-a dat şansa, nesperată, de a mă face cunoscută! Îţi multumesc şi ţie, Eli, om cu suflet ales, care ai făcut ca unele minuni să fie posibile! Şi, chiar dacă „sună” ca la decernarea Premiilor Oscar, mai mulţumesc cuiva: unui om care a avut încredere în mine şi în talentul meu, m-a recomandat, mi-a dat curaj şi m-a susţinut, şi care va rămâne, mereu, în sufletul meu: VĂ MULŢUMESC, DOMNULE MURGĂŞANU!

Ioana Burghel – Restituire

Să-mi dai pădurea înapoi,
Să-mi caut sufletul prin frunze,
Să-mi dai povestea ce am scris,
Prin anotimpuri, amândoi.
Să-mi dai şi verdele-smarald,
Al ramurilor de atunci,
Iubirea ta să-mi ţină cald,
Când paşii mi s-or pierde-n lunci.
Să-mi dai, cum mi-ai promis cândva,
Bolta cerului cu stele,
De-mi va fi vreodată, greu,
Dorul tău s-aprind cu ele.
Şi, de poţi, să-mi dai şi visul,
Ce-l ţesea luna sub gene,
Când ardeau macii în noi,
În iubiri nepământene!

Ioana Burghel – În locul tău

Cu ochii aţintiţi spre-amurgul
Ce vara ascundea sub pleoape,
Rugam, în şoaptă, Demiurgul,
Să te trimită, mai aproape.

Dar ruga mea s-a stins în dansul
Vârtejului de maci, plecând,
Ş-un vânt îmi amorţise glasul
Cu urma stelelor, cazând.

Şi-n locul tău, venise toamna,
Ce măsura-ntunericul din noi,
Grădinile plângeau tristeţea lumii,
Şi-n suflet, aveam lacrimi, amândoi.

Ne desenau cărările cocori,
Scrijelind cu pana, răni adânci,
Şi vara ne-am pierdut-o prin cicori,
Prin tânguiri de ciocârlii, prelungi.

Şi n-a mai fost decât o răsuflare,
Pe care toamna a dus-o pentru noi,
Împărţind-o-n noapte, prin frunzare,
Până când, în suflet, am fost goi.

Azi, doi străini, cu degete uscate,
Răsfiră clipe, ca să dea un sens
Cărărilor, sub doruri îngropate,
Iar inima lor doare, cât un univers.

Eli Gîlcescu

Melania Grozavu - Eleganţă şi simplitate

La multi ani, draga mea prietenă.

MG: Mulţumesc mult, Eli! Mă simt onorată de acest apelativ! Să fiu considerată prietena ta, înseamnă mult pentru mine. Eşti o persoană complexă şi deosebită, care lasă să se vadă doar simplitate şi modestie. Te priveam şi mă vedeam pe mine, aşa cum mi-aş fi dorit să fiu... (asta, ca să nu sune banal): că îmi eşti un model prin tot ceea ce spui şi faci. Mulţumesc, încă o dată!

EG: Semănăm…

MG: Când am ajuns înapoi, la Focşani, o cunoştinţă care a văzut pozele postate pe facebook m-a întrebat: „Cine este doamna aceea care seamănă cu tine?’

Atunci m-am simţit minunat, era ceva de genul, că mi se împlinise o parte din dorinţă; eu voiam să semăn cu tine, prin modul de a acţiona, de a gândi şi de a vorbi; deja era prea mult!

Semanam fizic! 

EG: Mă bucur, draga mea Melania... Meritai ceva minunat, tu fiinţă minunată şi plină de sensibilitate... Mi-ai apărut în cale şi parca cineva a vrut ca să ne întâlnim, două fiinţe atât de departe, dar atât de aproape în simţiri... Meritai mai mult, dar sunt tristă...Când plouă invers, pământul pe cer, când stelele pier, când lacrimi, printre pleoape îngândurate, peste nopţi la priveghi şi peste dorurile toate, când un loc e pustiu...

Şi azi, m-am gândit la tine, neştiind că e ziua ta…

Poate că un interviu, ce zici, ar umple un gol…

MG: Curios este faptul că primul interviu, pe care l-am dat unei ziariste din Focşani, a fost tot în calitate de începătoare, atunci, fiind proaspăt angajată în meseria de vitrinier-decorator... Aveam doar câteva luni de experienţă, iar restul talent. Am avut nişte emoţii pe care nu pot să le descriu!

 

 EG: Ai avut talentul cu tine… mereu…

MG: Acum, mă încearcă acelaşi sentiment, deoarece eu nu am scris şi nu am publicat cărţi; mi se pare o „pălărie prea mare pentru capul meu”.

Consider că, atunci, când dai un interviu trebuie să fii o persoană despre care, mai întâi, alţii au ce vorbi despre tine; şi îţi va fi mai uşor să continui tu despre tine. Dar eu am scris puţin; ăsta era şi motivul pentru care la „discuţiile de sub nuc” atrăgeam atenţia prin faptul că nu participam,  doar ascultam, nesăţioasă, la toţi... Mă simţeam jenată de faptul că nu eram la fel de mare ca ceilalţi, deşi, în sinea mea, eram „în elementul meu”.

EG: Draga mea, sunt aproape gata... vor veni întrebările... Mă folosesc de ce ai scris... Eşti minunată, prin felul tău, prin eleganta simplitate care te caracterizează... Şi aşa se va numi interviul... în pas de dans, prin eleganta simplitate...Te rog, scrie poezie despre dragoste, despre prietenie... Va urma volumul al II-lea al Antologiei... Trebuie să fii şi tu...

MG: Primul îndemn l-am primit de la Victor Burde. A spus că abia aşteaptă să intre în posesia primului meu volum de poezii, că îi place cum scriu, după ce a citit postările mele!

 

 EG: Ai ajuns în grădina noastră ca o sămânţă delicată care se vroia înconjurată cu dragoste, dăruindu-ţi, din belşug, şi soare, şi apă, şi vânt, ca să creşti frumos... Într-o zi, ai hotărât să  „renaşti”, să spargi învelişul cuvântului, să ajungă la inimile noastre prin cel mai gingaş glas al iubirii, poezia..... Dar o să te las pe tine să continui... Desăvârşeşte povestea ta. Care este legătura ta cu poezia?

MG: Pământul fertil este ceea ce am găsit în grădina voastră de prieteni, de care sămânţa, cu care mă contopesc, a avut cea mai mare nevoie...

Am scris de-a lungul anilor versuri (şi chiar proză), mai ales în momente când simţeam că sufletul meu este singur, este neînţeles şi suferă fără să simtă alinare... Alinarea mea erau versurile care îmi izvorau ca şi cum mi le dicta cineva...

EG: Cuminţenia pământului tău... O apropiere de Brâncuşi...

Te rog, Melania, să le postezi... Avem nevoie de sufletul tău... Avem nevoie ca să te ştim aproape...

MG: Am renunţat să mai scriu deoarece îmi accentuam stările de tristeţe şi prin retrăirile momentelor care determinau aşternerea acelor rânduri!

EG: Cu acest prilej, am deschis orizontul spiritual românesc, reînnodând legătura cu strămoşii şi reînviind tema patriotică, cu toată zestrea de idei şi sentimente, acest univers de o rară frumuseţe, căreia noi, prietenii Artei conversaţiei i-am adus omagiul poetic, meritat...

Ai fost printre ei... 

MG: Plecând de la considerentul că EROII reprezintă mai mult decât nişte nume încrustate pe pietre funerare, mai mult decât niste nume comune amintite în diferite poezii dedicate lor, s-a născut, în mine, dorinţa de a scoate în evidenţă faptul că, înainte să devină eroi, aceştia au fost oameni care au trăit printre noi...

EG: Am fost pe urme de jertfă şi izbândă; am fost pe urmele marelui voievod Mihai Viteazu, am trăit momente de înălţare spirituală, de înflăcărare patriotică, de inspiraţie poetică. Ce poeme ai scris cu acest prilej?

MG: „Ai noştri eroi” şi „În ţara mea” s-au născut din dorinţa de a mă alătura celor care „simt româneşte” şi „se exprimă româneşte”.

 EG: Am fost purtătorii de drapel, în prima ediţie a unui concurs de poezie patriotică „Suflet românesc”. Flamura ei biruitoare s-a înălţat, acolo, la Poiana lui Mihai, a strălucit şi în braţele tale, ca o floare a celor mai inspirate versuri de poezie închinate poporului drag. Ce a însemnat pentru tine acest premiu?

MG: Premiul Special pe care l-am primit în Poiana lui Mihai şi pe care, atât de frumos l-ai intitulat „Un Premiu de Suflet”, pentru mine, a însemnat o treaptă mai sus în sistemul de valori în care trăiam până atunci..

Ca purtător al drapelului, trebuie să te afli în acea conjunctură că simţi ceea ce descrii în cuvinte: doar cei aflaţi în acea postura pot rezona despre aceleaşi simţăminte.

Este ceva magnific.

Am eliberat lacrimile emoţiilor, abia când am văzut pozele în care drapelul tricolor flutura lângă noi.

 EG: Am fost, împreună, pe urmele Marelui Constantin Brâncuşi. Sărutul lui te-a atins de dincolo de vreme, dar aproape de prieteni, l-ai simţit ca purtător de ştafetă a iubirii. Cum a fost pentru sufletul tău, Melania?

MG: O împlinire nesperată! Asta a reprezentat, pentru mine, "Sărutul lui Brâncuşi"... de peste timp...!

EG: Dacă ar fi să ţi se îndeplinească o dorinţă, care ar fi aceea?

MG: Dintr-un lung şir de dorinţe neîmplinite, aş fi mulţumită dacă... Mi-e teamă să îmi mai doresc ceva... Am citit undeva: „Cu cât îţi doreşti lucruri mai greu de îndeplinit, cu atât mai nefericit vei fi!”

Doar linişte şi pace, atât îmi mai permit să îmi mai doresc!

EG: Ce muzica îţi place?

MG: Muzica... Sonata lunii - Beethoven; Fără petale - Doru Stanculescu; Forever autumn - Like of Tears, In my place - Coldplay... diverse.

EG: Ai un citat preferat?

MG: Am un citat preferat, încă din tinereţe: „Nu există vânt favorabil pentru cel ce nu ştie încotro merge” - Seneca.

EG: O carte de căpătâi?

MG: Cartea mea de căpătâi este „Lumina de la capătul nopţii” de Ion Arieşanu.

Este deosebită, atât prin conţinut cât şi prin felul de a scrie al autorului.

EG: Un mentor?

MG: Mentorul meu a fost, fără să îmi dau seama, Ileana Vulpescu... Peste timp, am regăsit citate, articole de ale ei pe care le citeam cu aceeaşi sete cu care am citit cândva „Arta conversaţiei”! Am realizat acest lucru, acum, când am parcurs o bună bucată din viaţă şi am regăsit aceleaşi puncte comune între ideile care m-au călăuzit atâţia ani şi pe care le-am regăsit în articolele Ilenei Vulpescu.

Aşa, am ajuns să discut, pe această temă, cu prietena mea virtuală, Anca Simionescu, făcându-mi, ulterior, cunoştinţă cu voi...

 

EG: O lecţie de viaţă pentru prietenii tineri – Arta conversaţiei...

Minune... un înger... Ileana Vulpescu... O ador pentru felul ei, atât de special, elegant şi simplu... Te recunoşti?

MG: Da.

EG: Cea mai frumoasă lecţie de viaţă ai primit-o de la... şi a fost...?

MG: Cea mai frumoasă, nu ştiu; dar cea mai importantă lecţie de viaţă am primit-o de la – acum, prietena (cu mult mai tânără) a mea - Ioana. Cu trei ani în urmă, de ziua mea, am primit toate informaţiile necesare şi încurajările de care aveam nevoie, arătându-mi exemplul propriu de la acel copil blond, cu părul buclat, care stătea în patul de vizavi, cu o perfuzie care urma să îi prelungească, pentru o perioadă, viaţa, în aşa fel încât la sfârşitul discuţiei, când am fost chemată în cabinetul doctorului să mi se comunice, sec, diagnosticul, reacţia mea a fost una nefiresc de calmă, de împăcată, de dinainte, cu gândul, că dacă Ioana a acceptat şi a trecut, şi continuă să poată să treacă, atunci, eu de ce nu?

EG: Minunata lecţie e mereu dată de cei neatinşi de păcate... Ce lecţie de viaţă, de putere, de curaj, de acolo, din cele mai sterpe puteri... O fărâmă, dacă există, şi aceea e de-ajuns, venind din rodul plapând...

Există cineva care te-ar putea face fericită, ar fi...

MG: Acel „cineva” ar putea să mă facă fericită dar, doar dacă există, căci am încetat să cred, să mai sper...

EG:  Poţi adăuga ceva, orice îţi trece prin minte, acum...

Melania Grozavu – Fără titlu

Clepsidra suportă prin îngustimea ei

Nămol

Aş vrea să o întorc,

Să se reumple spaţiul gol!

În mintea (sinea) mea

 Bolnavă de tine,

Te-ai pitit.

Am încercat ca să te scot...

N-ai mai ieşit!

Încă te mai visez şi-aş vrea

Ca să mă scol

Dintr-un coşmar al visului

Neîmplinit.

A fost un timp când gesturile

Au vorbit...

Ştii... te-am iubit!

Să fie o revoltă lăuntrică

(ceea) ce-ţi scriu?

Oricum nu mai contează,

e târziu...!

Ţi-e bine sau îţi este mai comod

Sau vrei să pleci

Şi să te întorci iară?

Da, e târziu să afli

Că ţi-aş fi împlinit

Un dor.

Ecoul din clepsidră

Îmi spune c-am să mor!

Răsună printre noi poveşti

Cu „A fost aseară”!

Poveşti ce se consumă

Lânga clepsidra goală;

E trist,

E greu,

E-amar

Şi e târziu...

Ai vrut ceva din suflet,

Iaca-ţi scriu...

Melania Grozavu –Tu

Tu mă inhibi,

Mă bântui

Şi mă vrei...

Nu te condamn;

Mă simt eu însămi

Vinovată.

Citeşte asta dacă priveşti,

Adânc,

În ochii mei;

Mai simţi acelaşi lucru, oare?

De ce nu îmi apari în vis

Şi te visez, mereu,

Doar înainte de culcare?

EG: Pictezi...

MG: Am terminat cursurile de pictură la Şcoala Populară de Artă din Focşani, cu mulţi ani în urmă. Am pictat pentru mine, pentru prieteni, pentru a oferi cadouri, de 8 Martie, învăţătoarelor, dirigintelor ... Sunt în ulei, pe pânză… Eu am executat, întâi sasiul, apoi am întins pânza, am tratat-o, apoi, am pictat-o…

Cum am mai spus şi în cadrul discuţiilor de sub nuc, eu nu am excelat în nimic; doar am făcut câte ceva din fiecare: o proză, câteva poezii, câteva tablouri,  am lucrat şi butaforie pentru câteva piese de teatru: „Doi pe un balansoar”, „Sânziana şi Pepelea”, „Motanul încălţat”.

EG: Eşti minunată... O Margaret Mitchell...

„E şi mâine o zi”... şi va fi mereu, pentru alte poezii, alte tablouri şi alte premii...

Interviu realizat joi, 30 august 2012, de ziua ei.