O țară fără de legi nu e de fapt o țară

Radu Vancu 

Am scris din nou pentru Contributors despre România infernală pe care încearcă să o construiască PSD. Adică despre abjecţie ca proiect de ţară.

"Nu le-a fost de ajuns să abuzeze, nestingheriţi de lege, de banii noştri; acum vor să poată abuza, nestingheriţi de lege, şi de corpurile noastre. Cu fiecare propunere legislativă, e tot mai limpede că afundarea cât mai adânc în abjecţie e singurul proiect de ţară al parlamentarilor PSD. Abjecţia pură e, de fapt, proiectul lor de ţară.
M-am cutremurat de oroare atunci când am citit că, printre modificările la Codul Penal, e trecută explicit şi abrogarea infracţiunii de folosire abuzivă a funcţiei pentru obţinerea de favoruri sexuale.
O ţară fără legi nu e de fapt o ţară. E o stare de agregare umană anterioară oricărui contract social, anterioară oricărui cod juridic sau etic. E, de fapt, o formă de existenţă a-socială, în care nu se poate trăi – ci cel mult supravieţui, cu condiţia să îţi atrofiezi orice nerv etic.
Nu putem lăsa o astfel de Românie copiilor noştri. Le-am educat până acum nervul etic; ei bine, exact acest nerv etic va fi întâia lor vulnerabilitate. I-am educat să nu permită abuzul asupra corpului lor; ei bine, vor trăi într-o Românie în care abuzul acesta va deveni normă. Iar dacă vor fi abuzaţi şi molestaţi, vor putea depune mărturie numai în prezenţa celui care i-a abuzat şi molestat. Soţiile noastre abuzate, sau surorile noastre abuzate, sau mamele noastre abuzate, în ipoteza în care abuzul acesta va mai fi considerat infracţiune, de asemenea nu vor putea depune mărturie decât în prezenţa agresorului.
Trebuie să facem toţi (din stradă, din casă, din Parlament, de la CCR, de la Cotroceni) tot ce ne stă în putinţă pentru ca o astfel de Românie infernală să nu ajungă realitate.
Fiindcă, dacă ea ajunge realitate, înseamnă că am permis PSD să facă din România singurul stat din istorie în care abjecţia a fost legiferată la vedere. Că am permis PSD să facă din viaţa copiilor noştri un coşmar. Din care nu ştim dacă vor mai apuca să se trezească." (Radu Vancu)

Dragă Revoluție

DRAGA REVOLUTIE, nu ti-am scris pan-acuma pentru ca-n primii tai ani erai prea mica si , ma gandeam , ce sa scriu eu, om matur , unui copil ...Apoi pe masura ce timpul, vorba poetului, trecea , s-a petrecut ceva cu adevarat neobisnuit... pe masura ce tu cresteai , eu ma faceam tot mai mic pana in punctul in care n-am mai inteles aproape nimic din felul tau de-a fi. E-adevarat , venirea ta pe lume m-a surprins mahmur. Avusesem cu baietii de la Iris un concert , fix c-o seara-nainte ,la Teatru C. Tanase si am fost cazati ( echipa tehnica sibiana, managerul si eu ) la hotel Negoiu ala vecin cu cc-ul. Si dupa cantare , ne-am pus la "citit" de-am rupt...de unde era sa stim ca vii? Ca vine o civilizatie extraterestra, noi , lecturati cum eram , puteam crede. Dar ca vii TU , asta n-aveam cum. La primul jos ceausescu aterizat in urechi , mi-am tras perna pe cap s-alung auzeniile din mintea mea muncita. Cum insa primul s-a transformat curand in vacarm am sarit la geam si-acolo m-am frecat la ochi.. copii in genunchi, in spatele lor multime de popor iar in fata un cordon de militari. Bre nasicule era cat pe ce sa-l strig pe Paul Nanca ce se tocmea cu un ofiter sa treaca spre Universitate dar mi-a tinut Dumnezeu palma lui peste gura, cred. Romania era gravida cu tine si statea sa te nasca. Mi-am tras blugii pe mine , bocancii fara sosete, am lasat bagaju' acolo si-am coborat. Ma trezisem cu totul , nu doar din lectura, cumva de la zero. Pe langa ziduri , cu pletele ce parca pentru prima oara faceau sens cu-adevarat, silueta mea a ajuns la Universitate. Aici norod mult iti pregatea patucu' pentru clipa cand o sa vii. Seara , multimea era flancata de vrajitoare cu tancuri pe strazile laterale , puzderie de militari si alti vestitori civili. Acuma pot sa-ti spun, eram foarte-aproape de celebra baricada, dus de valurile de oameni si de entuziasm. Cantam , strigam , in corul imens de romani inviati. Ce nu stiu eu sa explic e cum de pe la 23. 30, cu nasicu' fiind, brusc s-a frant ceva in mine si-am plecat. .Jumatate rusinat , logic. Dar cealalta jumatate cum s-o descriu? Imi pareai , ma ierti ca-ti spun, un fel de avort sau oricum un copil ce se va naste cu tot felul de dizabilitati. Si lasitatea mea, fuga mea , ma dureau mai putin decat acest presentiment infipt adanc in inima mea. Tu n-ai cum sa-ti amintesti dar frumoasa , minunata , blanda ta mama, Romania, te-a nascut in chinuri de neinchipuit pentru noi. Dimineata la 5 masinile spalau asfaltul de sangele varsat, lucratori ai salubritatii stergeau zidurile de sangele ce-a-nceput sa curga fix de la orele 24. Ca sa te poti ivi tu pe pamant, parinti impietriti de suferinta au umplut un cimitir intreg cu proprii fii. Nu ti-o spun ca repros dar trebuie sa stii cum a fost. La nasterea ta , un ochi radea , altul plangea. Pe urma , inteleg abia acum , tu ai crescut ca-n povesti iar noi ne-am facut cum iti spuneam, copii. Bine-bine nu mai intelege nimeni mai nimic din tine. In fiecare an , de ziua ta , niste copii se cearta pe la tv ca cine stie mai precis , altii rad, altii plang... cei mai multi insa cred ca te-au uitat. Ca, zic ei, si-au pus toata nadejdea-n tine si degeaba. Ba sunt copii care spun ca ti-ar trebui o sora ca acuma stim si noi sa crestem ca lumea o revolutie. Adevarul e ca te-am scapat din maini si-ai crescut si tu cum ai putut, printre noi. Te-ai descurcat. Ca altceva n-am fost in stare sa te-nvatam. Eu care datorita tie am ajuns cunoscut cu niste cantece te simt cumva aproape. Dar macar anu' asta hai si stai langa mine aici sa privim amandoi chipul mamei tale. Si sa-mi spui dac-o recunosti . S-o iei in brate si sa-i mangai obrajii zbarciti, fruntea ridata , ochii dusi in fundul capului , rasuflarea grea ca de moarte. E mama ta, Romania.
Editează

Mircea Rusu

Se golește țara, oameni buni, ca bântuită de ciumă.

Gabriel Liiceanu

Nu mai e timp de vorbe multe. Nu mai e timp de piruete literare. Când există conștiința comună a primejdiei, când ființa unui popor este amenințată așa cum e amenințată astăzi România, cuvintele trebuie să fie puține. În 1848, când s-a așezat în fruntea moților săi în Munții Apuseni și a pornit spre Blaj, Avram Iancu a ținut cel mai scurt discurs din câte au existat vreodată. A ieșit în tinda casei (din Câmpeni?), și-a scuturat șuba de pe umeri și a spus: „No, hai!” Știau toți ce vor, știau toți care e primejdia de care aveau să se apere.

„No, hai!” trebuie să spunem și noi azi. Nu mai e nimic de dezbătut, nimic de lămurit. Infractorii noștri din Parlament au trecut la next level. Felul în care au mutilat Codul Penal al țării nu mai e menit doar să-i scape pe ei de pușcărie. E menit să ne distrugă pe toți. Vor să ne distrugă pe toți. E născut din indiferență și ură la adresa propriului popor. No, hai!

Ce fac ei în Parlament frizează demența. Citiți amendamendele! E ca și cum ar vrea să ne pedepsească pe toți pentru că i-am împiedicat din prima clipă să-și facă mendrele cu noi. Schimonosind legile, au dat drumul la toate nelegiuirile de care e capabilă ființa banditească a unei societăți. Vom putea fi omorâți pe stradă, copiii noștri vor putea fi violați, femeile noastre răpite și trimise de ganguri de traficanți în străinătate. România va deveni paradisul drogurilor. Procurorii nu vor mai putea acuza, judecătorii nu vor mai putea condamna, închisorile se vor goli de tot. Au făcut legi pentru apărarea criminalilor, borfașilor, șuților. Au legat mâinile justiției. No, hai!

Având reprezentanți la vârf între legiuitorii din Parlament și fiind atât de mulți, infractorii vor crea în curând o uniune: UPR („Uniunea Pușcăriașilor din România”) care, cu vremea, se va transforma în partid și va câștiga alegerile, după ce va fi absorbit PSD-ul. No, hai!

Primejdia, pentru un popor, poate veni din afară sau dinăuntrul țării. Acum nu suntem distruși prin cotropire. Peste România nu dau turcii, peste România nu dă Armata Sovietică victorioasă. Acum ne-a cotropit pegra societății noastre, românași de-ai noștri, care fură în timp ce agită tricolorul arătând cu degetul spre UE și spre Departamentul de Stat al Americii. Flutură tricolorul, fraților, și ne duc regii la mormânt în timp ce ne îngroapă țara. No, hai!

„No, hai!” e un îndemn care scoate poporul român la lumină. Acum avem prilejul să arătăm că nu suntem o adunătură de oameni așezați între granițe de borfași. Ieșind în stradă cu sutele de mii, ne vom așeza ființa pe tipsia națiunii care suntem și o vom arăta lumii întregi. Așa cum am arătat-o și în decembrie ᾽89, așa cum am arătat-o și în acest început de an. O vom arăta din nou acum, în prejma unui nou Crăciun. Dacă nu o vom face în acest ceas de primejdie extremă, vom dispărea ca nație. Până la urmă trebuie să le fim recunoscători borfașilor noștri din Parlament. Ne-au pus în fața temeiului nostru, ne-au arătat – sfidându-ne, zădărându-ne și primejduindu-ne – că suntem. No, hai!

Se golește țara, oameni buni, ca bântuită de ciumă. No, hai!