Am cumpănit mult înainte să-ți scriu mesajul acesta. Am întrebat pe cel ce știe ce-i cu Ordonanțele? Am privit la reacțiile contradictorii ale oamenilor din jurul meu și le-am ascultat calm argumentele și, mai ales, discursurile. M-am uitat în cărțile de istorie și am citit cum au reacționat alții în momente similare și care au fost consecințele? Am recitit teorii politice care stau la baza lumii democratice în care trăim. Am căutat în memorie momentele pe care le-am trăit împreună. M-am întrebat la ceas de seară cum să echilibrez ceea ce simt cu ceea ce gândesc și, mai mult, cum să fac balans între ceea ce am simțit și ceea ce simt, ceea ce este infinit mai greu. Deci iată, am strâns tot ce puteam înainte de a-ți spune și a-mi spune cele ce urmează:
Oamenii din stradă au dreptate și majoritatea își strigă curat umilința ca urmare a faptului că speranța lor de a trăi într-o lume firească, normală, cu drepturi și egalități, a fost distrusă la ceas târziu în noapte. În fond, ca să urmăm calea democrației, cu toate că alegerile din decembrie 2016 m-au întristat, vorba prietenului meu care cu legile se ocupă și căruia îi dau crezare, modificările la Coduri, probabil că ar fi fost făcute, trecând prin Parlamentul majoritar roșu. Dar aceasta era regula democratică și aș fi spus, cu toate că NU mi-ar fi convenit, că respectând majoritatea și consultându-i pe cei avizați, deci urmând procesul democratic al argumentării, dezbaterii, consultării specializate, că zarurile au fost aruncate. Nimeni nu poate să ia momentan acestui guvern dreptul câștigat prin alegeri de a lua decizii pentru oameni, inclusiv pentru cei din stradă. Dar ce decizii? Accept ideea că în decembrie partidul socialist a câștigat alegerile. Dar acest lucru presupune obligații nu drepturi! Guvernul socialist are obligația de a respecta regulile democrației care este un bun câștigat al tău și al meu, de către toți cei care au trecut (sau nu!) prin ororile comunismului românesc. Nu avem voie, după zeci de ani de decizii arbitrare și anti-umaniste care ne-au dus la Revoluția din 89, când tu, Aproapele meu, te-ai bucurat alături de mine, să mai acceptăm aceste gesturi umilitoare. Te-ai bucurat atunci și acum nu te întristezi alături de mine? Te-ai bucurat că ai avut în sfârșit dreptul de a spune ce crezi și dreptul la auto-determinare și acum nu te întristezi că ți se ia acest drept? TREBUIE să știm că s-a făcut tot ce se poate pentru a îndrepta și nu pentru a strica. Ordonanța de urgență asta a făcut: a stricat tâlhărește încrederea șubredă că trăim într-o lume dreaptă, fără arbitrarietate sau cât de puțin arbitrară se poate.
Nu te judec și nu o voi face. E cel mai mare efort pe care îl fac de ani buni și mă simt ca Sisif tot împingând la bolovanul toleranței și el tot strivindu-mă invariabil. Nu o să îți spun decât că te rog să nu-i judeci nici tu pe cei care gândesc altfel. Mi-aș dori să cred că dincolo de interese personale și motive egoiste individuale (măriri de pensii și de salarii, eliminări de taxe etc.) mai avem motive comune să sperăm. La ce ne folosesc beneficiile materiale dacă nu le vom putea folosi? La ce bun să ai bani în plus de medicamente, când riscurile din spitale cresc ca urmare a corupției și dezinteresului și când plătim mai mult pe medicamente? La ce bun burse mai mari când tinerii mor în cluburi ca urmare a aceluiași dezinteres sau școala le face mia mult rău decât bine? La ce ne vor folosi toate bunurile personale când vom vedea că în jurul nostru violența va crește și ne va amenința viața ca urmare a interesului individual, a corupției și manipulării?
Un singur lucru îți mai cer, ca dovadă a afecțiunii pe care ți-o port: chiar dacă nu ești în gânduri la fel ca mine, te rog măcar să îmi întinzi mâna în semn de înțelegere a efortului meu de a fi mereu Aproapele tău. A urî și a minimaliza ce se întâmplă acum în România este simplu. A înțelege și a accepta că îmi strig nemulțumirea ca urmare a unei umilințe este un semn că putem conviețui, și mai mult.
Cu speranță,
Prietenul
Emilia Ivancu, Facebook
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu