Zborul care ucide

Flight 313, 

un film adevărat, tragic. 

Când un controlor de trafic aerian este suspendat în urma unui incident grav în timpul zborului, soția sa, jurnalist, descoperă o succesiune tulburătoare de mușamalizări care pun profitul peste siguranța călătorilor, datând din 1954.

Un film finanțat de oameni, implicați în această poveste, care doreau acest mesaj. Asta înseamnă că le-a păsat suficient pentru a-și spune povestea de dragul publicului. 

Un film care are suspans, dramă, acțiune, jurnalism îndrăzneț și, poate cel mai important, o cauză (calitatea aerului pe care îl respirăm la bordul avioanelor).

A Dark Reflection (O reflecție întunecată) aduce o lumină asupra secretului murdar al aviației.

Turnir fără public

Cea mai bună ascunzătoare e la lumina zilei

FLORIN IARU 

Poeții se citesc între ei, într-o săliță mai răsărită a unui hotel, juriul decide și apoi, cu cățel, cu purcel (eventual, soție, amantă sau odraslă), se întorc toți (nu rămîne unul, de sămînță) în România fără ca altcineva, vreun ziarist, vreo instituție, vreun traducător, vreo editură să fi remarcat acest uriaș travaliu. Cum spun cei vechi: muntele s-a scremut și a născut un șoricel. De ce șoricel? Mă repet: nimeni nu are habar că într-o localitate din Grecia, Turcia, Bulgaria, Ungaria, Spania au poposit, fie și numai pentru cîteva zile, vreo douăzeci de scriitori români. Nici un ziarist străin sau român nu participă, nu vede, nu aude și nu dă lumii de știre. Nici un traducător nu e prezent. Nici o asociație de profil nu e invitată – măcar la pișcoturi. Nu iese nici o carte după eveniment. Și nimeni, niciodată, nu ar putea spune ce legătură are „turnirul“ cu țara în care se organizează deplasarea. La cît de „folositor“ e culturii române, înclin să cred că se putea închiria o sală la Herculane, la Valea Vinului sau la Govora, cu exact aceleași rezultate. Adică zero.

Însă, dacă ne uităm de la distanță și lăsăm deoparte pretențiile culturale și snobăreala, tot ce rămîne e o mică vacanță plătită din banii obștii. Cu alte cuvinte, aveam de a face cu o coțcărie vopsită, fardată și cu pene-n cur. Nimic altceva.

Bun. Și asta ar fi de înțeles. Cine nu s-ar plimba nițeluș? – că scriitorii, se știe, nu prea au bani. Se poate și asta. Dar măcar atît, nu te lăuda cu șmecheria, mergi pe burtă. Ei, și aici cireașa urcă victorioasă în vîrful tortului. În revista-fanion a lumii literare oficiale, România literară, numărul 49, apar șase pagini de mărturii (ale participanților) de la ultimul turnir, desfășurat în octombrie, la Alanya, Turcia. 13 scriitori încearcă să frece clanța, să lucească. Astfel, aflăm cîte ceva despre călătoria cu avionul (și un pui de somn, notat cu acribie), compania de turism, vechii prieteni, Munții Taurus, alte turniruri (la fel de remarcabile), abundența bucătăriei orientale, orașe-stațiuni, istorie, Marc Antoniu, vibrații, neliniști și arome, lancea, coiful, armura și mănușile ș.a.m.d. Aș putea să citez fraze, paragrafe întregi de banalități care nu au nici o legătură cu ceea ce se spune că s-ar fi întîmplat la fața locului. Dacă ai răbdare și citești tot (ceea ce e, totuși, imposibil pentru un om cît de cît normal), nu se poate să nu îi dai dreptate unui participant, care zice, săracul de el, adevărul ocolit cu atîta grație de mărturisitori: „așa că, (virgula e a autorului) Turneul din Alanya a fost un dar neașteptat și plin de noutate despre mine“.

Presupun că s-au citit acolo și poezii bune, dar nu știu. De altfel, nimeni nu știe. Ce merită spus e că nu era musai să se vopsească o vacanță, pe banii breslei, într-un eveniment literar. Că despre asta e vorba. Nu e nimic creativ, nu e nici o confruntare, publicul doarme acasă, traducătorii umblă de nebuni prin Istanbul să găsească vreun picior de poet ghiaur. Mă repet: cînd e să ascunzi ceva, ai două căi. Una e să taci mîlc, poate uită lumea de tine, alta e să faci gălăgie pe ceva îndepărtat, să alungi subiectul. Da’ chiar așa, să dai adversarului toate cartușele, asta e cam mult. Mulțumesc pentru tot armamentul pus la dispoziție cu așa o dărnicie inconștientă. Și mă grăbesc să adaug: asta e cam tot ce poate face o instituție obosită, vîrstnică, egoistă și lipsită de o minimă decență.

Închei micuțul meu excurs cu un citat din Arghezi: Niciodată golul nu a sunat mai tare.

https://www.catavencii.ro/cea-mai-buna-ascunzatoare-e-la-lumina-zilei/

https://www.catavencii.ro/pe-pisa-ma-sii/

O stradă întoarsă pe dos

 

Photo credit facebook,
4.01.2024

O stradă brâncușiană. 

Nu ai cum să uiți această priveliște.

Te poți rătăci ușor printre denivelări, iar dalele

trăncănind 

ca niște mahalagioaice 

care mai de care. Să iasă în evidență

și să se fălească cu te miri ce.

Până și copiii reușeau mai bine. 

Puneau mai multă culoare. 

De Sus.

Eli Gîlcescu

Altele care s-au întâmplat

 

Închipuiri și adevăruri 

Continuă proliferarea mitologiilor de două parale, a "jurnalelor" și memoriilor "de sertar" din care aflăm de drame, tragedii și acte de curaj care nu s-au întâmplat niciodată. Admirația dă în clocot, aplauzele devin asurzitoare, impostura ne salută printr-un zâmbet suav.

În schimb, uităm deseori de oameni care au riscat enorm într-o vreme plină de lașități. Unul dintre acești oameni exemplari este Vasile Gogea. Decența lui încurajează parcă gimnastica vinovată a uitărilor bine calculate, a deturnării atenției - dinspre centrul de foc spre marginea confortabilă.

Înainte de Timișoara a fost Brașovul. Înainte și după acte de curaj care nu s-au întâmplat niciodată, altele chiar s-au întâmplat. (Dorin Tudoran)

Dorin Tudoran despre „Virgile” alias Vasile Gogea

Lumea, dar și noi, românii, am aflat mai repede și mai complet ce s-a întîmplat pe 15 Noiembrie 1987 la Brașov grație unui jurnalist francez curajos și ingenios, care a sosit ca turist la Poiana Brașov la cîteva săptămîni după eveniment, cînd Brașovul era un oraș sub ocuația trupelor de represiune ale regimului. La întoarcerea la Paris, Michel Labro a publict în L’Événement du Jeudi un amplu fotoreportaj despre eveniment orașul ocupat Brașov. Articolul a fost preluat de presa din întreaga lume, inclusiv la Europe Liberă, unde l-am putut aculta și noi, românii. Dar articolul n-ar fi putut ieși atît de complet dacă jurnalistul nu ar fi reușit să ia legătura cu „Virgile”, un scriitor brașovean. Pe 28 decembrie 1989, după izbucnirea Revoluției, într-un alt articol, jurnalistul avea să dezvăluie identitatea reală a lui „Virgile”, este prietenul nostru scriitorul Vasile Gogea… Dorin Tudoran reconstituie acest „fragment de trecut”, unul din puținele fragmente de demnitate…

RIP Ion Caramitru

Rămas bun

9 sept. 2023

istoria României 

Rămas bun Ion Caramitru! Rămas bun filmelor tale și a atâtor roluri. La revedere Socrate! La revedere Ion Luchian! Cu bine și foarte bine în drumul lin spre stelele care ne veghează existența noastră de muritori. Până la urmă nici nu știm cum să ne luăm la revedere de la Ion Caramitru! Nu-i putem spune adio pentru că atât timp cât ne vom uita la filmele sale și ne vom identifica cu personajele sale nu va muri. La revedere este destul de greu pentru că pentru aceia dintre noi care nu l-am văzut niciodată în realitate vom crede că el de fapt trăiește în continuare în filmele sale. Poate mai greu este pentru aceia care s-au obișnuit cu el pe scena teatrelor. Oricum ar fi frumos ca să se gândească că repetă singurul rol pe care încă nu l-am înțeles nici noi și nici el nu l-a vrut. Cum să interpreteze Ion Caramitru rolul morții atât timp cât el va fi pe ecran sau pe youtube.com recitand cum numai el știe? Până la urmă nici nu aș înțelege de ce ar trebui ca să moară un actor care și-a petrecut viața bucurând și onorând Măria sa publicul. Nu este oare normal și moral ca noi să nu-l lăsăm ca să moară atât timp cât trăim? Pe aceia care ni-au dat o parte din sufletul lor ca să-i veneram și după moartea lor fizică. Așa că să ne scuze Dumnezeu, dar noi nu-l lăsăm pe Ion Caramitru ca să moară. El ne-a dat atât de multe roluri și noi așa ceva facem pentru el. Cel puțin așa ar fi recomandabil cu toți oamenii care ne dăruiesc o parte din ceea ce au fost ei.