31/03/2021
CĂRĂRILE : Pentru-a nu știu câta oară
CĂRĂRILE : Pentru-a nu știu câta oară: Mă înnourasem și... căutam seninul în Joi Mar i . Întrezăream expresia caldă, obișnuită, din ce în ce mai rară, să-mi pot închipui fericir...
Capcana
„M-a abordat o femeie și m-a întrebat dacă cred în Dumnezeu sau în virus. I-am răspuns că eu cred în amândoi și mi-a spus că nu se poate, trebuie să aleg între Dumnezeu sau virus. Cred că această întrebare este simbolul capcanei întinse pentru societatea noastră. Se vrea să facem alegeri false între Dumnezeu și virus, între libertate și sănătate, între sănătate și economie, între români adevărați și străini. Toate aceste alegeri sunt false și toate aceste alegeri false au un singur scop: să ne dezbine și cred că nu trebuie să cădem în această capcană. Nu trebuie să ne lăsăm dezbinați, chiar dacă avem păreri diferite despre care este #calea cea mai bună de a învinge acest virus, această pandemie”.
Loredana Voiculescu
30/03/2021
Generația în Neștire
M-am uitat cu atenție la cum arată acești manifestanți însetați de „Libertate!”. Ce m-a înfiorat e că majoritatea lor covârșitoare sunt tineri, stimați cititori. Cei mai mulți, în jurul vârstei de 20 de ani. Viguroși, tunși viking, plesnind de energie, filmând și filmându-se întruna cu smartfoane. Sunt cu toții crescuți după 1989.
Ei nu știu ce e aceea o dictatură.
Nu știu ce e aceea libertate.
Nu știu ce înseamnă un virus, o boală ucigătoare, spitalul.
Nu știu cum e suferința, nu știu cum arată moartea, pentru ei bătrânii nu sunt doar morți, nici nu există.
Nu știu să facă parte din altceva decât din găști de cartier și galerii de fotbal.
Nu știu ce e foamea despre care fac strigare.
Nu știu să vorbească, nu știu să gândească, nu știu decât să hăulească, la comandă, fără să înțeleagă prea mult ce.
Sunt generația care trăiește În Neștire.
Sunt produsul educației, mai exact al ignoranței primite acasă și la școală. Am văzut acum în stradă doar câteva mii. Din păcate, păcatele părinților, sunt mult mai mulți.
Sunt copiii României din ultimele 3 decenii, pe care n-au făcut-o ei, ci părinții lor.
Nu vreau să mă gândesc, gândiți-vă dumneavoastră, cum va arăta România următorului deceniu, 3 e deja prea mult.
26/03/2021
Acum patruzeci de ani
Aștept pensia. E vremea. Muncesc de peste patruzeci de ani.
Amurgul e violet. Aștept pensia. Merit.
Acum patruzeci de ani și ceva, puțin ceva, am căzut la examenul de la facultate. Facultatea de teatru: IATC. Eram 500 de fete pe 4 locuri.
N-am intrat.
Meritam. Să nu intru: o nepotrivire. Monolog aiurea și poeziile. De forță, de dragoste, populară, fabulă sau de comedie. Și filosofică.
Aveam 18 ani.
Am intrat la "muncă ", la Teatrul Evreiesc de Stat. Figurantă corp ansamblu – că n-aveam studii.
Aveam 18 ani.
Am dansat si-am cântat, și-am învățat din mers. Și-am plâns un pic.
Acum aștept pensia. Merit.
După aia, am intrat la Facultatea de Teatru.
Tot 4 locuri erau, iar noi - 500. Da' eu am intrat prima (si dacă intram a treia... avea ceva? Sau ultima să fi intrat, ce, ar fi fost rău?)
Aveam de-acum 19 ani și eram prima.
Dar nu mi-au lăsat cuvântul de bun intrat, la deschidere. Ce dacă?!? N-ai mai uitat prostia asta?!?
Acuma aștept pensia. Merit.
Studenție, ambiții, examene, conflicte, cafele, țigări, amoruri. Maternitate. Nesiguranță.
Asta e țara mea. Tu pleacă la tine în țară.
Nu, această problemă nu există, mi-au spus la BOB. Și-au rupt memoriul pe care îl depusesem la Ministerul Educației.
Ce mai contează. Acum aștept pensia. Merit.
Am făcut stagiul în provincie. Așa era legea. Nu mi-a fost ușor. Nu pot zice că mi-a plăcut.
Câte trei săptămâni de „turnee” și deplasări prin toate satele și catunele din țară, la țară. Sau împrejurimi. Case de cultură sătești. Sau grajduri. Era frig și zloată și noroi și apa prindea pojghiță de gheață în pahar.
Dar oamenii ne iubeau, cred. Copii mai ales: gălăgioși și curajoși, ne luau în stăpânire fără complexe sau preliminarii: eram ai lor, le aparțineam, eram proprietatea lor. Își însușeau poveștile, costumele, măștile noastre, fără multe mofturi.
Mulți ani, ani mulți…
Acum aștept pensia. Merit.
Apoi la Teatrul Evreiesc de Stat, iar. Sau la Teatrul Național, sau... în deplasări cu Dacia, până la Baia Mare. Și înapoi. Si mâine la Suceava, după aia la Tulcea. Și Târgu Jiu, da, să-l leg cu Vâlcea. Râmnicu Vâlcea. După aia pot să dorm până târziu, că plecăm la Constanța, toooocmai la trei.
Acum aștept pensia. Merit.
Și la filmare am fost, că am așteptat. Ce-am mai așteptat. Am fost la probe, am fost la multe probe. Și am luat.
Dar mi-au zis să-mi schimb numele. Numele de familie, că-i greu de scris și pronunțat.
Da, bine. Ce mult vreau să fac film.
Nu. Nu. Și NU.
Și bucatele, mâncarea, le dădeau cu gaz sau cu benzină. Să nu le mâncăm la repetiții.
Motor.
Dacă nu te alegeam eu, nu făceai tu film niciodată cu strungăreața aia. Hai, nu mai tremura. Uite, dragă, s-a învinețit de frig! E ceva! Numai fițe! Altele ar face orice pentru un rol... Acțiune!!!
Acum aștept pensia. Pensia vine pe numele meu adevărat. Merit.
P.S. Așa cum mi-am meritat salariul. Și-l merit. De 40 de ani. Cu carte de muncă. Cu contract. Prin/ cu concursuri, examene, evaluări. Teste.
Vă mulțumesc tuturor !
MAIA MORGENSTERN
19/03/2021
Luci…di Lammermoour
Nu era în 4
iunie, ci în 4 mai 1955, dar, și cu întârziere de o lună și o veșnicie, e
bine să ne aducem aminte.
GeorgeEnescu, cel mai mare compozitor pe care l-a dat
nația română, deceda, singur, fara lumânare, la etajul patru
al unui hotel parizian, acolo unde-si trăise ultimele clipe, alaturi de
Mutzerli, cainele său credincios. De dimineata,
agentul comunist Corneliu Bediteanu, a vrut sa-i fure
cadavrul!!! Prima zi de mai, 1955. Paris, la un portativ
distanta de Champs-Elysee. O doamna rafinata, asa, cam la 80
de ani, urca, singură, fara ajutor, scările-melc, pana la al patrulea cat.
Bate la usa apartamentului 40. O sluga-i deschide. Doua camere
mari, holul, sala de baie, vederea la strada. Pe un pat, un muribund.
Livid. Abia respira. Vorbeste greu, în timp ce un caine îi linge
mâna.Suferindul este GEORGE ENESCU, una dintre cele mai
luminate minti ale poporului roman. Doamna e ELISABETA DE BAVARIA,
regina Belgiei, sotia lui Albert I si mama lui Leopold al III-lea. Cățelul
e MUTZERLI. Comunistii l-au indepartat, cu un deceniu in urma,
de România. I-au luat tot. I-au cerut sa-si arda pasaportul cu stema
regala pe el. I-a ignorat pe toti, a ajuns la Paris. Marcel Mihailovici
si marele Yehudi Menuhin, vazand ca starea sa de sanatate i se
inrăutățește, dau vorba sa-l instaleze pe maestru in fostul castel al
lui Chateaubriand, in Vallee-aux-Loups. Geniul refuza, asta ar
insemna sa se desparta de a sa soata, Maruca. I-au luat tara, sa se
desparta si de iubirea vietii? Niciodata! Asa, ca o ironie, in loc de
castelul lui Chateaubriand, va ajunge pe strada Chateaubriand, la numarul
14. Acolo se afla hotelul ”ATALA”, al românului
Florescu. Florescu plânge când vede soarta lui Enescu. Spondiloza
l-a nimicit, atacul cerebral, cel de-al doilea, l-a culcat la pat. Dă
ordin sa fie dus in apartamentul 40, la etajul 4, pe cheltuiala sa. Fara
ca maestrul să stie, plăteste simbrie unui medic cardiolog ,care-l
supravegheaza, infirmiere care-l ingrijesc. I-a adus chiar si un pian cu coada,
la care, insă, Enescu nu va ajunge niciodată, pentru a-l mângâia. Familia
l-a uitat. Elisabeta, Regina Belgiei, vine sa-l viziteze. Vorbeste sase
limbi, discută – e, de fapt, mai mult un monolog al sau, deoarece
compozitorul e o stafie – culca clapele pianului. E 1 mai 1955,
Securitatea, prin ochii agentului Corneliu Bediteanu, veghează. Patria –
mumă l-a trimis să-l convingă, de mai multe ori, sa se intoarca
acasa. Enescu e precum Scipio Africanul: patria nerecunoscatoare nu-i va avea
nici macar cenusa. Elisabeta-l simte. Vede ca nu mai are mult de trăit.
Enescu abia se misca. Cu toate acestea, e perfect lucid. Pe 3
mai, violonistul Serge Blanc, il viziteaza. Intreba, soptit, daca maestrul
gândeste. „Est-ce qu’il est encore lucide?“ Enescu-l aude.
Raspundepe loc: ”Luci…di Lammermoour”, facând aluzie la celebra piesă a
lui Donizzetti. Geniul muzicii românești și universale
se stinge pe 4 mai 1955, noaptea, singur, fara lumina
lumânării… Infirmiera de serviciu tocmai plecase…
Pe 7 mai
1955, Enescu e coborat la cele vesnice, in cimitirul „Pere Lachaise“, in
stânga mormantului lui Georges Bizet… Într-un cimitir din Paris, așa cum
departe de țara unde s-a născut și unde a dorit să fie înmormântat, se află și
marele, unicul Constantin Brâncuși.
Text primit de AMPress de la prof. Ioan Bocioacă, Vălenii de Munte
14/03/2021
RIP Aurora Cornu
A murit AURORA CORNU.
Am înțeles din poveștile ei și din poveștile pe care mi le-a spus Marin Preda, când venea de la Mogoșoaia, la noi, la ferma de la Băneasa și apoi, din scrisori, cât de mult s-au iubit, cât de unic a fost unul pentru ceălalt, el pentru ea, ea pentru el.
Era frumoasă, de o inteligență vie, directă, nu suporta prostia fudulă și mironosirea. Avea un talent de a povesti dar nu și însingurarea scrisului de dragul lui.
Îi plăcea lumea, era ea însăși parte din Poiana lui Iocan, cu mintea ei ascuțită și strălucitoare. Ne-am văzut de mai multe ori în România, de mai multe ori la New York, de mai puține ori, la Paris.
Am preferat de departe s-o văd pe ea, pe Aurora Cornu, și nu pe Nina Cassian, pentru că am ales întotdeauna ceea ce este autentic, treaz și generos.
Aurora Cornu a avut o energie și o generozitate rar întâlnite. A fost toată viața un ctitor, în prietenie, în iubire, în relațiile umane, în felul în care își amenaja apartamentele, unde a locuit. Pe cel de la New York l-a vândut ca să ridice Mănăstirea de la Cornu.
Vorbeam la telefon și îi auzeam respirația, îi simțeam nerăbdarea ca să vândă apartamentul, să fie bani destui pentru mănăstire.
Aurora Cornu nu era habotnică dar ținea să ducă la capăt ceea ce începuse, avea un simț al nerisipirii timpului și nu dorea ca timpul să nu mai fi avut răbdare cu tot ce voia să făptuiască.
Simțeam în tot ce-o înconjura cărămida ei de bunătate și oțelul inteligenței ei structurale. A ctitorit o mănăstire la Cornu. A mers să supravegheze lucrările nu doar ca un arhitect, ci ca o inimă credincioasă, dorind să pună în legătura acelor ziduri și marea ei iubire de Dumnezeu. A fost o scriitoare și aleasa celui mai mare prozator român din veacul trecut, a fost o Doamnă și o femeie a țarinei, cum numim o țărancă, o slujitoare și o regină pe bătătura vieții ei, cu o personalitate nemaipomenită, demnă de veșnică pomenire.
Dumnezeu să te odihnească!!!
13/03/2021
Ultrabogatul
... sau jocul „de a fi și a nu fi“
Brasov. Anul 1949. Intr-o casa din strada Cerbului o familie cu 2 copii incearca sa supravietuiasca perioadei de dupa razboi. Traiau la parterul unei case cu alte familii inghesuite in spatii mici. Tatal roman. mama rroma aveau un baiat si o fetita si locuiau in acelasi spatiu cu familii de maghiari, sasi. Nu era usor caci fiecare familie incerca sa supravietuiasca si nu prea mai erau alimente, bani si locuri de munca.
Brasov. Anul 1950. Echilibrul familiei se rupe cand tatal moare neasteptat si tot greul ramane in sarcina mamei care se scula dimineata devreme si incerca sa se duca prin oras sa gaseasca ceva de lucru. Pentru baiatelul de 11 ani a venit un mare soc. Au ajuns in situtia sa se bucure la o bucata de paine sau mamaliga, sa simta vulnerabilitatea in fata mortii, a rasismului, a mizeriei , a saraciei. Foamea a devenit atat de mare incat cel mai mare aliat era visul. Si-a imaginat intr o noapte in care stomacul urla de foame cum ar fi sa se trezeasca a doua zi si pe masa sa gaseasca cele mai bune feluri de mancare si bogatii neasemuite care sa straluceasca puternic: aur, diamante, bijuterii, bani nenumarati cu care sa poata cumpara orice si cu care sa poata face ce vrea.
Sansa lui a venit dupa cateva luni cand cineva din acea casa, o femeie, posibil sasoaica, s-a apropiat de ei si a inceput sa ii ajute cu mancare. Un timp mai tarziu a primit si dragoste si pustiul a inceput sa se uite cu mare incredere spre viitor avand si suportul mamei si al surorii lui.
A deschis ochii spre oras si spre societate si a inceput sa faca sport. A vazut ca in societatea de atunci, daca faci sport, poti sa fii respectat, ai cata mancare vrei si nu mai esti obligat sa intri in fabrica sa dai la pila. Nu era foarte talentat dar avea altceva care tinea loc de talent:placerea de a face sport si o ambitie fenomenala, dorinta de a si depasi limitele si de a fi numarul unu.
Intr o zi a vazut ceea ce lui i se pareau a fi doi boieri pe un teren de tenis. In fapt erau doi doctori dar hainele lor albe si sportul ciudat pe care il jucau l-a fascinat si a inceput sa le aduca mingile.
Era un fel de ping pong dar pe un teren cat unul de baschet aproape. Nu stia sa joace dar experienta lui de la ping pong l a facut sa il bata la puncte pe unul dintre ei atunci cand partenerul sau lipsise si asta i a dat o incredere mare ca poate sa se apuce de acest sport "boieresc".
In urmatorii cativa ani s a inaltat si a ajuns sa fie puternic si competitiv si in hochei si in tenis. A ajuns sa joace o finala de tenis de camp si a fost luat la ochi de protipendada comunista. Li s a parut ca e modelul perfect pentru noua societate caci e foarte ambitios si are si origine sanatoasa cum se spunea atunci.
Sansa cea mare pentru el a fost ca unul dintre cei mai influenti politicieni l a simpatizat si l a luat sub aripa lui. A ajuns sa aiba sansa sa plece la concursuri afara pe la 19 ani si inainte de a pleca la un turneu a avut parte de o mare surpriza. Protectorul lui, al doilea om in stat la acel moment i a spus ca nu dă bine sa nu aibă si o diplomă caci era un reprezentant al comunismului asa ca l a ajutat ca in numai 4 luni sa faca doi ani de liceu si sa isi ia si bacalaureatul.
Atunci a inteles tanarul de 19 ani ca daca cunoaste pe cine trebuie multe usi se deschid in fata lui si multe se pot rezolva.
Un an mai tarziu a devenit campion national la tenis de camp si a primit inca un cadou din partea prietenului sus pus in nomenclatura comunista: a fost luat la o partida de vanatoare.
Atunci a inteles ca exista si o alta viata decat cea prezentata in ziare si la televizor de catre partidul comunist. O viata in care in plina constructie a socialismului sovietic erau la noi oameni care isi permiteau sa faca vanatori precum lorzii englezi si aveau mese imbelsugate. Asa a invatat tanarul de 20 de ani o alta lectie: ca poti avea tot timpul doua vieti: una in exterior in care poti sa plangi de mila saracului si una in interior in care sa poti avea mese imbelsugate dupa vanatori spectaculoase.
https://www.comisarul.ro/articol/demagogul-suprem_1203247.html&src=3801
10/03/2021
Între două cozi
... una pentru căței și una pentru dulăi
De ce ne-au așezat domnul Cîțu și domnul Voiculescu pe două cozi? De ce oamenii de rând trebuie să caute disperați un loc prin intermediul platformei de vaccinare pentru ei, bunicii sau părinții lor bolnavi în timp ce alții, din categoria specială, se înscriu la centre cu circuit închis?
Despre aceste centre, nu știm mare lucru. Nici câte sunt la nivel național, care este viteza de vaccinare, ce marcă de vaccin au utilizat, dacă au sărit sau nu peste rând, resursele alocate etc. Totul este ținut la secret.
Cele două cozi la vaccinare, una pentru fraieri și alta pentru șmecheri, arată modul cum a funcționat mereu această țară, încă de pe vremea lui Ceaușescu. Țara a fost mereu împărțită între noi și ei. Noi stăteam la coadă la Alimentara, ei aveau acces la magazinele speciale, la gospodăria de partid.
Ei au avut parte mereu de privilegii și după `90. Au avut afacerile lor, rețelele lor, partidele lor, președinții și premierii lor, televiziunile lor, parlamentarii lor, puterea a fost a lor, până și pensiile lor sunt speciale. Ei trec în rezervă la 45 de ani, noi ieșim din circuit 20 de ani mai târziu și tot așa.
Am stat mereu așezați la două cozi, una mai lentă, pentru proști, alta mai rapidă, pentru băieții deștepți și neamurile lor.
09/03/2021
În labirintul nepăsării
... acolo nu mergi de voie
Pare înspăimântător de la intrare. Oamenii vorbesc între ei pe șoptite.
Fiecare cu durerea lui. Ca atunci când cuvântul obosește prea repede.
Doamna Baciu e de prin Gorj. De la Curtișoara.
Deodată, parcă ceva a tras-o spre acolo, pe drumul copilăriei. Cu gândul
la cuferele pline cu macaturi, chipul se luminează din ce în ce mai mult. Pare
că nu mai are nevoie de altceva, îi sunt deajuns amintirile, singurele care o
fac fericită. Și graba să-mi povestească tot. Despre fiorul sălciilor, al
nucilor groși și al mușcatelor de la fereastra casei părintești.
M-am mirat de câte știa. Despre locurile unde era atât de aproape de
Dumnezeu, iar cerul un întreg... Uneori privind-o, o umbră peste frunte îi
atingea sufletul, înnourat de lacrimi. O boală ascunsă sau rătăcită care nu
putea izbucni. Dumnezeu i-a dat-o și trebuia s-o îndure.
Durerea pe care nu putea nici s-o înțeleagă, nici s-o îndulcească. De unde această durere? Doar surâsul bolnăvicios, acea contradicție dintre ieri și azi, dintre putere și slăbiciune, o povară de gânduri, într-un loc la fereastră. Pe pervaz, o plasă de medicamente. Amărăciune și durere. Și prăpastia de timp dintre noi. Sau singura legătură. Cu nume de legendă: Curtișoara. Care îi ținea tovărășie uneori. Drept mulțumire.
Mă gândesc la legile
omenești, dacă mai există, atunci când îți abandonezi semenul pe holurile
spitalului pentru că ți s-a terminat programul de lucru.
Doamne, ce oameni! Mașinării defecte. Tot mai defecte.
Inumane. Funcționînd contra cronometru. Neînțelegând din afară ceea ce se
petrece înăuntru. Cu ochii pe ceas, cu gândul de a ieși din tură.
Peste tot aceeași priveliște: trupuri chinuite, chipuri aproape
stinse, nesfârșite tristeți, disperări, mizerie. Oameni cu privirea undeva,
spre un orizont nedefinit. Care nu mai au nimic decât speranța. Cei mai mulți
trec prin asta. Se vindecă. Alții...
Pentru a rezista în labirintul durerii au nevoie de multă răbdare.
Sau de o mână caldă, chiar peste program.
Nu știu dacă doamna Baciu va reuși să se recupereze, dar simt
că a lăsat ceva în urmă. Ceva la care se întoarce mereu. Zâmbindu-i Curtișoarei
din poveste, sau poveștii lăsată pe pragul copilăriei.
Eli Gîlcescu
Un pacient intubat nu mai face gălăgie
Un lucrător medical de la secția de terapie intensivă a Spitalului Județean din Sibiu acuză faptul că pacienții cu COVID ar fi legați de paturi, cu răni la mâini din cauza feșelor și sedați cu Midazolam, Propofol și Fentanyl, anestezice și sedative extrem de puternice pentru a nu se mai agita.
”Pe un om cu insuficiență respiratorie dacă îl sedezi, moare. Pentru că în insuficiență respiratorie nu se dă de dormit și seara. Se face terapie. Se face oxigeno-terapie. (…) Și eu am omorât oameni, pentru că am lucrat acolo. Chiar dacă din toate puterile mele am încercat să fac totul să nu încarc acele seringi cu sedare”, povestește sub anonimat cadrul medical pentru publicația sibiană Turnul Sfatului.
Una din cele mai grave probleme semnalate de cadrul medical este legată de procedura de intubare. Spune că se ajunge mult prea ușor la această procedură, chiar și atunci când în realitate nu este nevoie. Potrivit acestuia, se recurge la intubare pentru liniștea medicilor și asistentelor: un pacient intubat nu mai face gălăgie.
El acuză faptul că în ATI nu intră decât medici rezidenți, fără experiență, care aplică un tratament universal pentru toți pacienții, indiferent de particularitățile lor, de alte boli sau de evoluția sau involuția bolii lor. În plus, ”pe șeful ATI nici nu cred că l-am văzut de două ori în viața mea”, mărturisește Domnul S.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)