Comercializarea morții

Cu Kafka la cimitir! 

M-am gîndit să-mi pregătesc mormîntul, ca să fie locul pregătit pentru cînd va veni vremea să trec strada.

Sunt moștenitorul unui fost „loc de veci”, cumpărat de bunicul meu în 1947, la moartea soacrei sale, moștenit de bunica, apoi de tata, pe urmă de mama, iar acum nouă ani, de mine, la moartea mamei. Mormîntul fusese între timp refăcut de tatăl meu, în anii 70.

Pentru a face lucrările de reabilitare a mormîntului, a trebuit să schimb statutul de moștenitor cu cel de „concesionar”, căci locul de veci, care era atribuit înainte pe 33 de ani, acum poate fi confiscat după doi ani dacă nu plătești taxa de întreținere (45 de lei pe an). 

După ce am scris o cerere și am plătit două taxe, una pentru verificarea juridică, cealaltă pentru intrarea în posesia documentului, a trecut peste o lună și am obținut „actul de concesiune”, în calitate de „concesionar”.

Sisteme incontrolabile

Ministerul Sănătății ar trebui desființat. Sistemul sanitar funcționează și fără, nu este vorba despre pacienți sau pandemie, ci despre cum să înșfaci miliardele de lei alocate spitalelor.

Într-o opinie scrisă după alegeri, când politicienii nu știau cum să-și împartă portofoliile, întrebam retoric: „De ce politicienii nu vor Sănătatea și Educația?” Și răspundeam: „Simplu, sunt speriați de ceea ce s-a întâmplat cu ele. S-au transformat în sisteme incontrolabile cu o conștiință proprie, având la bază o infrastructură indestructibilă și descentralizată de feude și sinecuri politice transpartinice sau de familie. Niste coloși imposibil de întors din drum, cu o existență a lor în afara realităților și nevoilor României”.

Dragoș Damian

Îmi îngădui să gândesc că binele e mai mult decât răul

Cristian Tudor Popescu

Autor fondator

Astăzi, am primit în deltoid prima porție de ser anticovid. În condiții cât se poate de bune. Deși lume era, n-am așteptat deloc, fluxul de cetățeni, întocmirea actelor și vaccinarea propriu-zisă fiind impecabil organizate.

Acul seringii e atât de subțire, iar penetrarea nu e profundă, așa încât n-am simțit nici măcat înțepătura unei injecții obișnuite, n-am simțit aproape nimic.

În sala postvaccin, oamenii stau cuminți un sfert de oră, pentru cazul în care apar reacții adverse.

La ieșire, am dat peste o mulțime considerabilă, așezată în cozi paralele, care nu exista când intrasem. Tineri, mulți tineri, familii, oameni mai în vârstă așteptau în ordine. Un polițist local m-a lămurit că o dată la 2 ore, centrul se dezinfectează, de aceea se formează o oarecare aglomerație la intrare. Am întrebat dacă vine lumea la vaccin pe parcursul zilei. „Vine, domne, vin și de la 6 dimineața, deși deschidem la 8, vor să fie primii, unora le e frică să nu se termine vaccinurile”.

E prima dată, de la începutul pandemiei, când îmi îngădui să gândesc că binele e mai mult decât răul. 

https://republica.ro/cum-e-la-vaccin

Părul

 

Ce greu să îngropi trecutul, mai ales când doare.

Ar fi trebuit o cruce în loc.

Cât un munte de om. 

Despre bunătatea lui multe ar fi de povestit. Așa de blând și inimos. 

Nu se speria de nimic. 

De nu erau ei, poate altfel i-ar fi fost. Și nouă.

Bătrâni, cu probleme multe. Iar el singurul sprijin.

Cea mai rea era tensiunea. Mai în glumă, mai în serios, se distra pe seama ei.

Din una în alta, am pus de un pariu. Și l-a dibuit.

Știam de unde i se trage. Dintr-un aprilie blestemat.

Șocul a fost peste puterile lui de suportat.

Avea pentru toți mâinile largi, numai pentru el parcă le avea înnodate.

Doamne! Tristă poveste!

 

Eli Gîlcescu