vremuri perfide (major winter storm), momente apocaliptice, drumuri închise
în timp ce
dansau pentru mine
simțind aceleași gânduri inocente adunate de-a lungul vieții,
aceeași dorință de a sălta de bucurie –
dorințe pe care și le-ar fi împlinit
... după atâta timp,
din nou plini de viață
și atât de cald să mă cuprindă
trup și suflet,
triumfători
 |
| RIP Oana Berdilă |
 |
| Oana Berdilă și Mihaela Aldea Boema 33 |
 |
| Sărutul Dumnezeu să le odihnească în pace! RIP Ileana Vulpescu și Oana Berdilă Casa Universitarilor 2014 |
 |
| RIP Ileana Vulpescu și Oana Berdilă Casa Universitarilor 2014 Dumnezeu să le odihnească în pace! |
La noi, în urban, s-a încetățenit ideea că totul trebuie să fie, pentru copii, pentru elevi, ușor. Căci, dacă pentru părinții noștri a fost foarte greu, iar pentru generația mea a fost, de asemenea, greu, mulți ani, copiii noștri nu trebuie să mai facă eforturi inutile. Nu trebuie să muncească deloc, ei doar trebuie să învețe și, dacă se poate, chiar să nu învețe, dar să devină învățați, atestare obținută prin note mari și diplome cît mai înalte.
Nu zic că nu este în regulă să le ușurăm copiilor noștri viața. Dar nu cred neapărat că prin a-i feri de o anumită conștientizare a inerentelor greutăți ale ei și de cultivarea sentimentului responsabilității. Și uneori e foarte greu să o facem, pentru că nu prea ai argumente atunci cînd majoritatea, ca să nu spun toți cei din jur nu aplică un astfel de model de intrare în viață. Noi ne recompensăm copiii, uneori chiar în avans, pe modelul domnului Goe, cu vacanțe în țări străine, cu dispozitive electronice de ultimă generație, cu haine de fițe și de firmă sau, cînd mai cresc, cu mașini și apartamente.
Horia CORCHEŞ
Doru Ana s-a dus, după o lungă suferință. A plecat trist și însingurat, lăsând mâhnire în sufletele celor care l-au iubit. Eu îi voi fi recunoscătoare mereu. Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace!
 |
| august 2012 |
La primul concurs de poezie „Suflet românesc” – Poiana lui Mihai (august 2012), a câștigat un premiu.
A urmat Trofeul Arta conversației, în cadrul evenimentului aniversar „Ileana Vulpescu și Infinitul iubirii”, desfășurat la Biblioteca Națională a României (17 mai 2013).
Atunci l-am pomenit pe Ștefan Afrimescu.
Nimeni nu se gândea la ce e mai rău. Îl vedeam zilnic cu câte o postare... apoi dintr-odată, viața a început să-l scuture, chiar să-l doboare, dar a răzbit. Iar poezia i-a devenit mai tristă ca de obicei.
 |
| 17 mai 2013 |
L-am invitat la evenimentul concurs „Zbor de vineri” 2022.
S-a arătat bucuros și generos, ca de fiecare dată.
Cu toată promisiunea sa, Constantin își dădea seama de realitatea lucrurilor și nu se prea simțea la îndemână,
pe măsură ce se îndepărta, într-un altfel de zbor,
în rând cu heruvimii, sortit la veșnicii,
și cu poarta larg deschisă la cerurile noi.
Drum lin, Constantin Cristescu!
Eli Gîlcescu
Constantin Cristescu era cunoscut în cercurile literare ale Botoșaniului. El scria poezii, activând și în cenaclurile urbei.
A debutat cu poezie în anul 1974, în revista "Izvoare, din Câmpulung-Moldovenesc. A publicat poezie în Zori Noi, Clopotul, Gazeta de Botosani. A luat parte la înființarea zirului Atitudunea.
”Viaţa poate fi o călătorie”, spunea Constantin Cristescu într-un interviu.
 |
| Constantin Cristescu |
 |
| Ileana Vulpescu și Constantin Cristescu |
Visător uneori (cu capul în nori). Timid (cu poetesele tinere). Nu ştiu ce ştie despre vinuri (la nunta din satul lui pomeneşte doar de rachiu, prunul să trăiască). Eficient (la găsiri de rime). Violent (dacă-i iei căciula strămoşească). Înţelept (la transmiterea mesajului către urmaşii săi).
Profund (când scrie despre neam şi
ţară).
Gânditor (mai ales noaptea și în
singurătate).
Cu simțul umorului (tot la nuntă-n sat pe timp de
criză). Sarcastic (după nuntă, când îl întrebi cine-a mai fost în păpuşoi).
Grijuliu (cu căciula primită de la strămoşi). Resemnat (după ce şi-a dat seama
ce-a votat). Împlinit (ca orice bucovinean). Renăscut (după ce a intrat în „Arta
conversaţiei”).
Fericit (că n-a prea albit). Misterios
(doar în scris). Mistuit (de doruri multe, unele încă nespuse). Măgulit (când e
intervievat de E.).
Iubitor de oameni, de artă, de neam și țară. (Nițu Constantin)
Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească!
https://poeziaiubirii-artaconversatiei.blogspot.com/2012/09/cu-fiecare-lacrima-un-pas.html
De dimineață plouă mărunt peste frunzele îngălbenite ale pomilor ți le ajută să plutească în adierea tot mai rece a vântului de toamnă, o ploaie măruntă care mă ține în casă. Și-mi fac de lucru pe ici-colo, până dau de oglinda aburită şi prăfuită, încerc să-i redau strălucirea de odinioară, dar, vai! Era mai bine înainte! Am văzut dintr-o dată cât m-am schimbat! Și cearcănele, și ridurile, și părul… Dar, n-am îmbătrânit numai eu! Și lucrurile din casă, căsuța aceasta, mult mai bătrână; vecina mea, care odinioară zburda prin grădină, acum s-a gârbovit de tot, mersu-i e tot mai greoi, abia ajunge în fața casei, să privească măcar cum cei tineri se plimbă. Se lasă fără putere pe un scaun, și puțini sunt cei care se încumetă să se oprească, s-o întrebe de vorbă, s-o îmbărbăteze și să-i adreseze urarea „Să trăiești”. E încă acolo, în fața casei, sprijinindu-se de un baston, cu părul tot mai cărunt, cu fața tot mai suptă și îngălbenită de boală. Doar ochii sunt la fel de senini și liniștiți, ce cată spre cei ce trec grăbiți, fără să facă popas lângă gardul ei.
O biată ființă, plăpândă şi
tristă, înconjurată de flori alese, ce împodobesc intrarea şi aleile, cu
trifoiul atât de verde, şi mireasma dulce a strugurilor ce coboară din bolta
mereu darnică.
Azi lipsește, poate că
ploaia a ținut-o în casă. Poate că ziua de mâine este mai norocoasă şi o va
face să iasă în fața casei, să-şi alunge tristețea din suflet, durerea cea
mare că nu mai poate ajunge la El, cu flori de toamnă, cât mai sunt, până dă
bruma.
Ne vedeam destul de des și
depăna amintirile ei despre viață și despre moarte, despre iubire şi ură,
despre câte și mai câte. Era o ființă extraordinară, cu o agerime în privire,
chiar sclipitoare, cu un respect nemaiîntâlnit pentru muncă. Avea înclinații
spre lucruri bine făcute. Când termina ceva, pe chipul ei se ivea o lumină ce
izvora parcă din adâncul sufletului, și puteai citi ca într-o carte deschisă
ce avea un titlu sugestiv, bunătate. Era mereu sub aripa adevărului, chiar dacă
rănea, nu abdica de la acesta. Îi plăcea să spună lucrurilor pe nume. Dar au
început renunțările la tot ce îi plăcea. În ceasurile de singurătate, o tortura
simțământul de deznădejde, iar când mă întâlnea, îşi deschidea ușor sufletul și
suferea și ea, ca orice om năpăstuit de boală, când auzea de necazurile mele.
Era tot mai tristă, purtând mereu dinaintea ochilor o perdea cernită de la
pierderea singurului fiu, care era lumina ochilor. Ochii ei s-au închis pentru
totdeauna, sufletul rănit nu avea să se mai vindece vreodată, rănile erau vii și
durerea amară. Se tânguia zi de zi. Credea că așa își găsește alinarea, dar
tristețea ei era tot mai apăsătoare cu fiecare lacrimă prelinsă pe buchetul de
flori cu care îi împodobea mormântul, cu fiecare lacrimă prelinsă pe lumânarea
aprinsă la căpătâiul lui, cu fiecare lacrimă prelinsă pe pământul pe care
îngenunchea și se ruga pentru iertarea păcatelor. Acolo își putea așterne
durerea, acolo își găsea liniștea, acolo, lângă fiul ei care şi-a găsit prea
devreme timp pentru odihna veșnică. Nu a fost fericită, nici măcar pe jumătate
din fericirea pe care o dăruia din suflet nepoatelor ei.
Au urmat alte zile şi alte
seri, alte luni şi alte anotimpuri, dar toamna vieții a fost una tristă şi
fiecare frunză cădea retezată de necazuri şi durere, iar sufletul ei era apăsat
ca de o povară ce creştea şi se răspândea în tot trupul.
Treceam prin faţa porţii şi
o căutam cu privirea, pentru că petrecea ore îndelungi în faţa casei. Eram cu
ochii dincolo de poartă. Dar poarta era mereu închisă şi ea refuza să apară. Am
vrut s-o strig, dar în noaptea cea neagră, am văzut luminile aprinse. Cineva a
ieșit afară şi a aprins o lumânare. Ardea ușor, cu o flacără mică, asemeni
celei ce s-a stins. A plecat fără să-mi fi povestit tot. Multe lucruri le-a
cufundat în adâncul sufletului și au pierit odată cu ea. Ce a rămas din viața
ei a fost munca, munca grea, iar esența vieții ei a fost renunțarea, veșnica
renunțare. Și noi urmăm, dar până atunci, căutăm să trăim alături de florile
care vor înflori multă vreme, dar fără Lina. Că ea nu se lupta cu moartea. O
privea cu umor, o aștepta pentru că făcea parte din ea. Se lupta cu boala
indiferenței, cu cea a renunțării şi tristeții. Moartea era a ei și pe fiecare,
luat de aceasta, ea l-a plâns, l-a sărutat, l-a vegheat şi l-a pomenit. Lina a
avut tot și a pierdut tot, dar de fiecare dată se minuna că Dumnezeu i-a dat
zile prea multe.
Să fie așa sfârșitul? Să
fie așa clipa de certitudine a apropierii sfârșitului?
Când m-am dezmeticit, totul
mi se părea cuprins de o liniște nefirească. Niciun glas, nici foșnetul pașilor
pe cărare, nimic. În noaptea cea neagră, pleoapele devin tot mai grele, iar
lacrimile încep să curgă, să se amestece cu stropii de ploaie.
E drumul spre magazin și n-ai cum să nu treci prin fața porții ei. Parcă te atrage căsuța, așezată la intersecție. Dacă nu ai ști, ai crede, după curățenia din curte, după iarba proaspăt cosită și grădinuța cu flori, că dincolo de gard e o familie numeroasă și harnică.
Era singură și muncea cât
zece.
Era fericită, cu conștiința
datoriei împlinite, cu mulți prieteni loiali.
Și a îmbătrânit frumos,
având grijă de munca ei, de sănătatea ei și mai ales de căsuța ei pe care o
lasă moștenire. Și are cui.
Dumnezeu a ajutat-o să-și
îndeplinească lucrarea pe acest pământ, a avut grijă de ea și a îndrumat-o să
se apropie de nepoții și strănepoții din partea surorii ei, Florica.
Deși a ținut doi bărbați,
n-a avut copii, dar a crescut doi strănepoți: Răzvan și Valter.
Grijulie cu agoniseala ei,
a vrut să fie lucrurile lămurite din timpul vieții, când a lăsat, cu limbă de
moarte, toată averea ei lui Răzvan, primul strănepot, crescut de ea de
la 7 luni până la 7 ani. Și s-a bucurat de recunoștința și respectul acestuia.
Dumnezeu i-a dat puteri
înmiite ca să poată intra pe poarta celui slab și neajutorat, să dea o mână de
ajutor. Mâinile ei neobosite au găsit popas pe trupurile doborâte de boală, cu
încredere în ele, minuni puteau face, știindu-le din naștere pline de leac.
S-a întins cât îi era
plapuma, nici să risipească fără rost banul, doar să prețuiască fiecare lucru
adunat. Chiar dacă nu a avut tot ce și-a dorit, a avut tot ce i-a trebuit, fără
să ceară de la cineva ceva. În zona inimii, a sufletului și a mândriei a stat
cel mai bine. Merită toată lauda și poate fi luată drept exemplu de nepoți,
strănepoți.
În toamna vieții, a simțit
că trebuie să-și facă a doua casă, unde să-și găsească odihna și liniștea. Și
de această dată, Dumnezeu i-a dat putere, răbdare, binecuvântând-o cu un
loc frumos și luminos.
A străbătut un drum greu,
plin de pericole, dar Bunul Dumnezeu i-a luminat cărarea și a scos-o întreagă
la trup și la minte din toate chinurile vieții.
I-a dat lumină și mângâiere
de la cei dragi, bucurându-se de fiecare răsărit de soare, cu sufletul mereu
împăcat și cu nădejdea că și ultima dorință îi va fi împlinită: să trăiască
alături de strănepotul ei, Răzvan, măcar un an, să se simtă răsplătită și
iubită pentru tot ceea ce a făcut pentru el și să-i mulțumească, că munca ei va
fi continuată. Căminul ei va fi căminul lui, grădina ei va fi mereu înflorită și
va simți parfumul din fiecare floare ce va cădea pe mormântul ei.
Cu mintea deschisă, plină
de speranță și curaj, încă puternică, se gândea la ceea ce se va întâmpla după
ea.
Dintr-o fată săracă, cu doi
părinți care țineau din munca câmpului cinci fete, a ajuns o femeie cu stare,
bogată și ambițioasă, cu o pensie decentă, după treizeci de ani de muncă,
într-o uzină de mare precizie, unde s-a călit și s-a maturizat. Pentru ea nu a
contat de unde venea, ci încotro se îndrepta.
Dumnezeu îi va rândui viața
și după viață în locuri însorite așa cum i-a fost sufletul, modest și
tăcut, călăuzită de lumina lui Hristos.
Pe drumul veșniciei, ca semn al iertării și împăcării, va zâmbi fericită când, în drumurile lor, prieteni și vecini, pe care i-a prețuit de-a lungul vieții și cu care a împărțit bucurii și tristeți, vor găsi popas la mormântul ei, aprinzând o lumânare, așa cum și ea, cât a trăit, a trecut pe la morminte, le-a curățat de buruieni, amintindu-și de cei ce odihnesc sub lespedea grea de mozaic.
Dumnezeu s-o ierte și să o
odihnească în pace și în veșnica amintire!
Drum lin, vecina noastră
dragă, Aurica Roșoiu!
Condoleanțe familiei!
Eli Gîlcescu
Mulțumesc, doamnă ELENA ROATĂ, pentru acel freamăt cald și dulce din inimă,
pentru acel sărut atins de verde – primăvara unui singur gând – o Floare,
pentru acel salt spre armonie și poezie.
Eli Gîlcescu
... de mirosuri de oameni
mușcă din noi
ca să petreacă devreme
în pofte
doar în anii bisecți
pentru că azi mai e încă azi
mâine
vin ceilalți
 |
| 30 iulie 2022 Eli Gîlcescu |
Numai cei care nu au tras nici un foc și
nici nu au auzit țipetele și gemetele răniților
sunt cei care strigă cu voce tare după sânge,
mai multă răzbunare, mai multă dezolare.
Războiul este iad.
William Tecumseh Sherman
Am citit de curând postarea pe facebook despre Gala poeziei contemporane – lista lui Manolescu
Nu voi comenta despre gală, organizatori. Doar despre
lista lui Manolescu. De unde până unde și după ce criterii apar aceste liste. Nevăzuți
la vedere, atinși în amorul fugător, cum de le ceri o poezie (ferit-a sfântul),
înmândriți din cale-afară, de la unul către altul același amor fugar, nici
măcar cu jurământ, să nu-i plagiezi.
Unii mai de rang înalt au un preț, doar sunt în listă, mai
fugari ca ceilalți, cu premii și cum crezi c-o întrețin. Ca să-i treci în vreun
volum, ca Charon dacă nu plătești poezia, pribegești o sută de ani pe Mureș, pe
Olt, pe la USR
Oare cum ar arăta listele sportivilor, dacă nu ar fi
concursurile?
12.07.22
Feminismul, etichetă sau mod de viață?
O țară părăsită, uitată, înecată în amintiri, de care te mai leagă doar mormintele părinților. Orașe pustii, bătrâni care nu pot ieși din casă să-și cumpere o pâine de la magazinele închise din lipsă de vânzători. Se uită la niște poze color trimise de copii de pe-o plajă de nu-știu-unde, așezate frumos în rama de la oglinda noptierei cumpărate în '82. Altfel se făcea mobila atunci, trainică, să te țină-o viață. Pe străzi umblă doar inspectorii fiscali cu borderourile pregătite să amendeze liniștea așezată peste blocurile evacuate.
