Fără sunet, cu patimă

Week-end cu Federico Garcia Lorca

     Când ești poet, secunda nu te mai părăsește, un impuls interior te îndeamnă să crezi că, pentru a clădi înalt, trebuie să sapi adânc, în suflet.
     Federico Garcia Lorca, atras de acest gând, a înțeles că fără poezie, va fi orfan de toate. Nu s-a despărțit de poezie, așa cum nu poți separa apele de uscat. Nu există un alt nume spaniol din timpurile noastre, nici măcar cele ale lui Unamuno și Ortega nu răsună mai puternic decât cel al lui Garcia Lorca. Dacă ne gândim la toate timpurile, numai cel al lui Cervantes îl egalează în influență și protecția universală.

     Meritul său, ca poet autentic, este mai mare decât își inchipuie el însuși si chiar decât apreciază criticii vremii. În poemele sale, metafora se naște, de la sine, într-un act de comunicare plin de magie. Viața isi precipită tiparele, cu pasiune și candoare, în oglinzi contemplative. Polifonia torentului de imagini te subjugă, devii, cu voie, un foc juvenil, cuprins de tortura sensurilor sublimate într-un cântec de toamnă, în dansul ploilor secrete, în madrigalurile de gală, în ora steleor și a arborilor, în clopotele din Cordoba și în baladele Granadei. Te cuprinde febra unui week-end, revărsându-și clipa în cleștele unor nocturne schematice, pierind în flacăra romanțelor ce-și revarsă sunetele sub un mistuitor clar de lună.

     Rezultatul acestor reverii de week-end va fi întotdeauna o prefață a poemelor singurătății din care te sustragi prin artă, de a privi singurul ritual pe care ești stăpân, cel al mâinilor. Și atunci, degetele tale sunt avide de a desfrunzi luna; rostești numele ''unor nopți întunecate'' când stelele  ''vin să bea apă din lumină'', când te simți ''fără sunet și patimă''. Și atunci, clădești în suflet doar un nume, mai presus de esența eternă a stelelor, de ''negurile ce se destramî''.
     E un ritual de week -end, tăcut și pur, când degetele tale muritoare ''ar putea să desfrunzească luna''. Nimic mai mult.
                                                            
                                                    
                                                                    Stella Anghel

Ștefan Afrimescu - Contraargument la o antologie

     Cine spunea că în zilele noastre nu se mai întâmplă şi minuni?! Nimic mai fals. Una dintre ele se petrece chiar sub ochii noştri. Este vorba de editarea Antologiei "Infinitul iubirii”. Trebuie spus, din, capul locului, că Antologia "Infinitul iubirii” se află la a doua apariţie consecutivă. Și tot de la început trebuie adăugat faptul că întregul colectiv redacţional am dorit o creştere calitativă a ediţiei de anul acesta, prin cuprinderea în paginile sale a unor autori originali şi de certă valoare.poetică. Recunosc, o cerinţă nu tocmai uşor de atins, în condiţiile de azi, în care, nonvaloarea, derizoriul, veleitarismul tind să acopere prin tot felul de tupeisme, jocuri murdare de culise, valorile adevărate. Poate că ar mai trebui adăugat faptul că eseul de faţă nu se vrea un contraargument, „Argumentului” Stelei Anghel, sau al altora. Puteam să-l numesc: Nu ne-a fost uşor tovarăşi sau Punct şi de la capăt, Punct şi contrapunct, etc. Deci nu se vrea nici măcar o aluzie la vreun argument.

Editarea unei antologii însă, nu este un demers chiar la îndemâna oricui, mai cu seamă făcut în regie proprie şi-n plină criză finaciară. Trecând peste acestea, demersul în sine este destul de complicat. Trebuie căutaţi şi găsiţi oamenii cu care să pleci la drum şi care să nu te lase tocmai când îţi crapă buza... Trebuie găsiţi şi selectaţi autori autentici şi de valoare certă, precum şi un juriu, care să nu se lase antrenat în eventuale jocuri de culise, dar şi de extremă probitate morală şi profesională. Ceea ce îmi place să cred că s-a si reuşit. Asta nu înseamnă că totul a mers „şnur”. Că nu au fost sincope, „mici presiuni” ori supărări de-a dreptul, câţiva autori, renunţând destul de „zgomotos” la a mai face parte din Antologie. Alţi autori, nu mai puţini de 10, urmare a unui orgoliu păgubos, s-au retras chiar pe ultima sută de metri, refuzând să aducă ajustările cerute de juriu, propriilor texte, mai puţin reuşite sau nefericit finalizate. De altfel juriul a avut şi cea mai grea şi mai ingrată misiune: selectarea „grâului de neghină,” pe de-o parte, şi-o echidistanţă cât mai perfectă, faţă de texte şi autori. Altfel, principale probleme întâlnite la majoritatea autorilor au fost: neştiinţa opririi la timp sau acolo unde impunea textul, a dicursului poetic; folosirea unor mijloace sărace de exprimare în demersul lor poetic, a unui limbaj uneoeori de-a dreptul neadecvat contextului; forţarea limbajului şi aşa sărac, uzat şi hiper-uzat, pentru obţinerea unor metafore fără un prea mare efect sau cu impact aproape de zero, asupra poeziilor. O altă problemă întâlnită a fost şi relativa lipsă de discernământ în alegerea propriilor poezii. Mai mult, unii autori au postat poezii care nu aveau nicio legăîtură cu tema Antologiei. Am mai constatat de asemenea că un număr important de autori au venit pe Arta Conversaţiei, doar anume, pentru a participa la selecţia de accedere în Antologia „Infinitul iubirii”, cei respinşi plecând apoi cu arme şi bagaje pe site-urile de pe unde veniseră. 
     Despre calitatea şi valoarea acestei Antologii, ar fi mai bine să-i lăsăm pe cititori să se pronunţe. Ei sunt cei care stabilesc până la urmă valoarea unei cărţi şi munca depusă pentru realizarea ei. 
      În încheiere, să mai adaug faptul, că în ciuda problemelor amintite s-au legat şi unele prietenii, pe de-o parte, dar că s-au şi rupt altele, pe de-altă parte, care s-au dovedit a fi fost doar de conjunctură

J.L.Borges - Prozatorul, poetul, eseistul şi OMUL

    J.L. Borges sau "marele orb" ca şi Homer, a avut parte să trăiască în Argentina sa şi sub câteva dictaturi militare sau de dreapta. Ultimul dictator argentinian a avut grijă ca "mărinimia" sa, şi după ce Borges orbise complet, să-l pună responsabil cu hrănirea porumbeilor din Piaţa centrală a Buienosaires-ului, desigur în semn de batjocură.Este şi perioada în care finaliza Cartea de nisip, dictând-o pur şi simplu.

    Opera lui Jorje Luis Borges este opera complexa (curprinde poezie, proza fantastica, dar care are substrat filosofic, eseistica) a unui scriitor cu ambitii modeste. Modeste nu pentru simplitatea mesajului, ci pentru claritatea ideilor, Borges opunindu-se cu desavirsire tuturor artificiilor literare care distrug naturaletea scriiturii. De asemenea, ambitii modeste si pentru ca se considera mai intii de toate un foarte bun cititor, abia apoi un scriitor. Intr-un interviu acordat in 1980 publicatiei Artful Dodge a declarat ca atunci cind cititorii il intrebau care era mesajul poeziilor si povestirilor sale le raspundea ca nu stie. „Sint doar un visator, abia apoi un scriitor, dar cel mai fericit sint in calitate de cititor.”

    Asemanat deseori cu Joyce, Faulkner si Nabukov pentru spiritul inovator, Borges s-a distantat cert de acestia prin adoptarea unui stil simplu, in defavoarea celui baroc. In acelasi interviu a marturisit ca, desi s-a nascut in 1899, simte ca apartine secolului al XIX-lea, datorita preferintelor literare, atit ca cititor, cit si ca scriitor. Ba mai mult, s-a alaturat miscarii Ultraiste, aparuta in Spania in 1918, care avea orientari avangardiste si care s-a opus modernismului (curent ce acaparase poezia sud-americana inca de la sfirsitul secolului al XIX-lea).

    In plus, considera ca fiecare generatie de autori are obligatia de a rescrie literatura trecutului, dar intr-o maniera diferita. „Cind scriu o poezie, sigur a mai fost scrisa de nenumarate ori, datoria mea morala fiind sa o redescopar”, afirma Borges in interviu. Un astfel de exemplu este povestirea „Pierre Menard, Author of Quixote”, in care isi imagineaza cum ar putea un francez din secolul XX rescrie faimosul roman al lui Miguel de Cervantes. Concluzia la care ajunge naratorul este ca cele doua opere sint identice la nivelul limbajului, insa ca cea a lui Menard este mai bogata, subliniind inca o data ideea ca ceea ce distinge un roman de un altul sint experientele si trairile autorului.

    Borges cel din Cartea de nisip este unul matur si serios, preocupat de inexorabilitatea timpului, de religie si istorie, de dedublarea fiintei umane si de conditia ei. Insa povestirile vorbesc despre el in aceeasi masura in care vorbesc si despre noi; un noi mai profund, mai intelept.

    Naratiunea este relatata la persoana I, perspectiva „avec” (mai putin in Oglinda si masca, unde povestea Preainaltului Rege si a poetului este narata la persoana a III-a), facindu-ne sa ne indoim de obiectivitatea celor prezentate, in ciuda tuturor precizarilor temporale si spatiale menite sa asigure veridicitatea faptelor istorisite. Uneori marturiseste deschis faptul ca totul este o nascocire a naratorului: „Asa se vor fi intimplat lucrurile, chiar daca intr-un mod mai complex; asa pot visa eu ca s-au intimplat.” (Avelino Arredondo, 123)

    Oricum, Borges ne invata ca nu veridicitatea faptelor importa, intrucit realitatea este subiectiva, oamenii traind de fapt cu iluzia realitatii. Isi incepe una dintre povestiri, Ulrica (singura poveste de dragoste din volum; de altfel, cu exceptia citorva povestiri, femeile lipsesc din opera lui) astfel: „Relatarea mea va fi conforma realitatii sau, in orice caz, amintirii mele personale despre realitate, asta insemnind acelasi lucru.” (22)

    Borges se reinventeaza permanent. Cartea de nisip este o pendulare continua intre diverse ipostaze si numeroase masti in spatele carora se ascunde Borges, prizonierul cartii fara inceput si fara sfirsit; robul Cuvintului si al realitatii. Dar este vorba despre o realitate subiectiva, in care totul este posibil, inclusiv transgresarea spatiilor temporale si intilnirea cu sinele, de care nimeni nu poate scapa: „Visul meu a durat mai bine de saptezeci de ani. Si, de altminteri, atunci cind te destepti, te regasesti, in mod fatal, pe tine insuti.” (Celalalt, 13)

    Astfel, fie ca se afla in cautarea Cuvintului (Undr), fie ca este asasinul presedintelui (Avelino Arredondo), un tinar de 13 ani caruia ii sint dezvaluite in aceeasi noapte si dragostea si moartea (Noaptea darurilor) sau un profesor de literatura care calatoreste in timp (Utopia unui om ostenit), Jorje Luis Borges reuseste ce si-a propus: sa deghizeze complexitatea universului in spatele cuvintelor simple.

Ştefan Afrimescu