Un chip de demult

Necruțător cu sine, dar și cu ceilalți. Își vede de drumul său,

„Într-o lume nouă dincolo de sărut” e un „cântec” admirabil... şi-ar merita reprodus negreşit.– scria Ion Popescu-Brădiceni într-o avancronică literară, de Ziua Internațională a Poeziei (21 Martie 2014)

Și vine acea zi în care criticul de ieri  dăruiește „Sărutului“ acel cântec, reprodus negreșit.

Eli Gîlcescu

Itinerar (ne)ortodox

Să ai un poet născut în orașul tău, un poet prezent în avanscena vieții literare încă din anii 60, să te faci că nu există, că nu a existat, nici când trăia...  Dacă nu suspectă, dar descalificantă este această hotărâre a Consiliului Local Oradea. Aș vrea să-i privesc în ochi pe acești domni care au votat împotrivă, aș vrea să-i întreb ce știu despre opera poetului, traducătorului, editorului Romulus Vulpescu. I-aș pune pe fiecare să citească poezia „În fiecare zi“.

E trist ce se întâmplă și cum reușesc unii edili să trântească uși în nas celei care a îndrăznit să le aducă aminte că există oameni, există recunoștință, există merite excepționale și mari beneficii aduse umanității.

Să spui că nu ai în vedere adoptarea unei asemenea hotărâri de consiliu. Dar ce aveți în vedere, domnilor? Măcar puțin timp aveți să vă informați pe unde a umblat și cum a slujit cu cele trei patimi-iubiri: cartea, cuvântul, poezia? Sunt doar cele trei iubiri care l-au înălțat deasupra omenescului, pe cele mai înalte culmi ale culturii. Încercați din curiozitate să aflați ce și cât a tradus, de când și pe cine. Poate că atunci ați lăsa capul plecat, din respect pentru marele om Romulus Vulpescu. Citiți măcar titlurile cărților, titlurile traducerilor, titlurile edițiilor îngrijite cu „inegalată pasiune pentru cuvânt, cu măiestrie ales, modelat ca obiect al maximei iubiri pentru Artă“. Au fost traduceri, domnilor, care au uimit o lume întreagă, dar pe voi, nu.

Păcat, domnilor, mare păcat. În loc de sentimentul de mândrie față de o personalitate care marchează într-un fel comunitatea pe care vremelnic o stăpâniți, poate ar trebui să le reamintiți oamenilor și această indiferență față de semenii de Dincolo, cei care și-au găsit scăparea departe de voi, încă înțepeniți în aceleași vechi și neortodoxe tipare.

Cred că ați folosit abuziv cuvintele și v-ați pripit în fața unui „ambasador al culturii, al valorii, al frumosului, al sensibilității“. Niciun semn spre opera în manuscris a poetului, o apropiere a acesteia de rădăcini. Nu recunosc niciun semn al bunătății, domnilor, pentru omul care a trăit poezia până la lacrimi, a ținut cartea numai la piept, iar cuvântul l-a donat cititorilor, să se bucure ceva mai mult, să-l îndure ceva mai ușor.

Îmi cer iertare, domnilor, dacă am trezit un zâmbet de pe țărmul unei liniști (ne)tulburate, între două certitudini (nașterea și moartea), cu „un derizoriu accident infirm al unui prăpădit de anonim (R. V.)“.

Ar fi fost o bucurie, afară de cuprinsul vorbelor, un semn al prețuirii, cu măsura reală și valoroasa moștenire, a celui care a fost și un slujitor al limbii și poporului român, în locul nașterii sale, Oradea.

Ar fi fost un Titlu Post Mortem. Atât!

Eli Gîlcescu, 19.02.2016

Dacă-i bal, bal să fie pentru toți

Organizatorii de concursuri ar trebui să treacă, înainte acestora, ei înșiși, printr-un concurs, cu emoții și bucurii, cu tristeți, mai ales, atunci când li se afișează punctajul... Să reacționeze pro sau contra celor care i-au pus sub oprobriul public, să rămână paralizați, urmărind lista cu punctaje, cu nume, cu prieteni, ieri, cu like-uri nesfârșite, câștigători de concursuri, notați mediocru, să-i văd atunci cu talentul organizatoric, cu nominalizari și punctajul la vedere, pe liste pentru poetul anului, pentru cartea anului...

(Eli Gîlcescu)

Cărți fără cărți

„A simula este mai important decât a fi“ – Seneca, aflând de numărul mare de etui-uri, de mare preț, din piele, lucrate în relief și cu numele autorilor și cu titlurile gravate în aur, vândute.  Existau la vremea aceea biblioteci pline de asemenea cutii fără nimic înăuntru.

(Eli Gîlcescu)

Pe un capăt al ziarului

urletul avea un gust ciudat de lumină
aruncată la țărm
eu eram o cifră înaltă cât o casă de nebuni care umbla
cu experiența apei rupte în minte
în timp ce totul devenise un lichid anost
curgea cu picioarele înainte
și numai lumea din lume
s-a transformat subit într-un câine dresat
să vagabondeze
pe un capăt mototolit al ziarului tu zâmbeai nebunește

(Daniel Dăian)