Omul care sărută mâna

„Omul care sărută mâna s-a născut adus de spate. Malformaţia congenitală a slugii: coloana lui vertebrală nu se poate îndrepta, ci doar apleca mai tare, de la nivelul urechii în care îşi susură otrava, apoi mai jos, către un dos influent, până la ultima treaptă - pantoful stăpânului unde îşi depune balele recunoştinţei. 

Pe umerii lui s-au sprijinit toate sistemele absurde din România. Le duce conştiincios pe toate înainte. Complicitate prin tăcere bovină. Prin refuzul de a înţelege ce au însemnat Aiud, Gherla, Jilava, experimentul Piteşti, Sighet, Râmnicu Sărat, Tg. Ocna, Bărăgan, Balta Brăilei. Pe spatele lui plecat s-au căţărat întotdeauna javrele politice, pe el s-au bazat ideologiile care au înlocuit brutal valorile cu nimicul.

Când un apropiat de-al omului care sărută mâna a fost arestat pe criterii politice, acesta s-a făcut că nu observă. Sau le-a arătat securiştilor casa celui pe care chiar el l-a turnat.

Paradoxurile omului care sărută mâna sunt că, deşi nu îi curge sânge prin vene, trăieşte şi deşi testiculele i s-au atrofiat de mult, se înmulţeşte. 

Omul care sărută mâna rânjeşte a tâmpit şi pute a prost.

Omul care sărută mâna nu are întrebări, convingeri sau atitudine. Non-identitar, acceptă inert compromisul, condamnând astfel la eşec orice demers de aşezare a lucrurilor în normalitate. Simpla lui prezenţă alimentează motorul emigrării celor care, dacă nu ar fi putut schimba nimic, măcar ar fi putut reprezenta o alternativă la nefiresc.

Omul care sărută mâna este cel care aruncă întotdeauna al doilea cu piatra. 

Omul care sărută mâna e paradigma blestemului „încremenirii în proiect”. El nu are perspectivă, nici percepţia vreunei lumi mai mari decât cea auzită de la alţii. Omul care sărută mâna e mândru cu chiloţii plini de rahat.

Omul care sărută mâna votează.

Omul care sărută mâna e garantul rămânerii pe loc şi al afundării continue în mocirlă. El spulberă iluzia oricărei schimbări, căci structural, omul care sărută mâna nu se poate schimba. Meritul întoarcerii noastre permanente la ratare îi aparţine. Pentru că omul care sărută mâna trăieşte, în doze mai mari sau mai mici, în majoritatea dintre noi. Am avut grijă să ni-l sădim temeinic în genă, dând vina pe handicapul istoric şi geografic. Am evitat confruntările directe, trimiţându-l de fiecare dată pe el, omul care sărută mâna, în locul nostru. Iar el a făcut ce se pricepe mai bine.“

http://georgemoise.blogspot.ro/2010/09/omul-care-saruta-mana.html