Așteptînd eu de vreo lună să-mi vină înștiințarea oficială privind apelul deschis de adversarii mei, ca să văd și eu ce motiv de apel au găsit, gîndurile m-au dus spre îndepărtata mea copilărie și spre un personaj enervant și amuzant de pe vremea aceea. Poate am mai spus asta, dar trebuie un context – am copilărit într-un mediu care acum s-ar chema multicultural. În blocul cooperației de pe bulevardul Ștefan cel Mare 12 – 28, Sfînt avea să devină mai tîrziu, în două case cu mai multe apartamente de la numărul 30 și în mai multe case individuale de pe Aleea Pandele Zamfirescu, locuiam vreo 11–12 familii de români, cam 6–7 de evrei și una de țigani asimilați. Eram vreo 20 de copii de vîrste destul de apropiate ca să ne jucăm împreună, neastîmpărați și plini de inițiative, cum sînt îndeobște copiii.
Între vecinii noștri, era și Iancu M. Iancu, un om de peste 70 de ani, mai degrabă scund de statură și rotofei, cu o față rubicondă și cu un simț al umorului mai degrabă dezvoltat. Dar și cu unul al solemnității, astfel încît de 1 Mai, de 7 Noiembrie, poate și de 23 August, își umplea pieptul de decorații și se plimba țanțoș pe aleea, pe bulevard, pe străzile învecinate. Fusese ilegalist. Adulții mai zîmbeau, noi copiii mai izbucneam în hohote. Atunci, se enerva, se făcea din rubicond roșu ca racul fiert și ne beștelea fără milă. Ba chiar ne amenința cu trebonalul. Că ne amenința n-ar fi o problemă, problema este că adesea se ținea de cuvînt. Cred că ajunsese să se judece cu mai toți vecinii, ba pentru un cîine ce-i intrase în curte, ba pentru o vecinătate, ba pentru un geam spart de copii cînd jucau fotbal, cam pentru orice motiv. Noi, copiii, ajunsesem să montăm geamul spart cu mingea aproape înainte de a-l sparge. Știam orarul geamgiului ambulant, știam și două prăvălii de geamuri mai depărtișor, dacă aveam o urgență.
Iancu M. Iancu trăia singur, soția îi murise înainte de a ne muta noi în zona aceea. Mă gîndesc acum că se plictisea de unul singur și își mai alunga singurătatea cu procesele. Pe vremea aceea, înainte de judecătorie și tribunal, exista o fază a comisiei de împăciuire, care încerca să medieze între părți, să le aducă la bună înțelegere fără a mai deranja magistrații. Cel mai adesea, Iancu M. Iancu se mulțumea cu faza asta, în comisie, erau bărbați și femei de diverse profesii și vîrste, intra în discuții cu ele privind cauza și ajungea la ce subiecte avea el chef, își petrecea vremea plăcut. Comisiile acelea aveau ritualul lor: stăteau de vorbă cu fiecare parte separat, uneori de mai multe ori, iar cînd pozițiile păreau că se apropie, convocau ședința comună. Era timp de vorbit! Dar și cînd mergea mai departe, la judecătorie, era un bun prilej de taclale, chiar dacă acolo i se mai tăia logoreea…
Nu știu cînd au dispărut comisiile de împăciuire, poate încă din vremea comunismului, poate după căderea regimului, dar uneori mă întreb dacă n-ar mai fi totuși nevoie de ele. Oameni singuri, care nu prea știu cum să-și consume timpul, sînt și acum, cred că ar fi niște locuri bune de taifas, de terapie prin vorbire pînă la urmă…
La un moment dat, Iancu M. Iancu n-a mai fost zărit cîteva săptămîni, lumea credea că plecase undeva, în vreo călătorie. L-a găsit poștașul care îi aducea pensia. La ușă l-a întîmpinat un miros trăsnitor de cadavru. L-a anunțat pe sectorist, a venit o salvare, miliție etc. Murise de vreo trei săptămîni, după cum au stabilit legiștii. Trăise singur ultimele decenii din viață și a murit singur. Neavînd pe nimeni, a fost îngropat de comunitate. Cam toți vecinii am mers la ceremonie…
