12/12/2016

Șor(a)isme

„– A venit apa caldă?
– A venit, da’ e rece.“
Dragi prieteni,
urmează patru ani de zgomote, lovituri la fluierul piciorului, cazne și sincope.
În patru ani se pot întâmpla multe. Nu știu dacă voi mai fi aici, nici dacă voi mai apuca vreodată să merg la vot. Însă nu voi înceta să spun că absenteismul înseamnă, după mine, iresponsabilitate civică: poți să desenezi o maimuțică pe buletinul de vot, să pui ștampila pe fiecare candidat sau pe niciunul, să-i tai pe toți cu X-uri mari și apăsate! După cum poți vota candidatul ales de tine, cu bună credință și în cunoștință de cauză. Trebuie, adică, să mergi până la secția de votare, să intri în cabina aceea și să te exprimi. Modul în care decizi să votezi ține de inteligența, de profunzimea sau de simplitatea gândirii tale: – în orice caz, participând. Pentru că democrația înseamnă p a r t i c i p a r e, nu pasivitate; nici lene, indiferență sau dispreț față de îndatoririle pe care le ai ca cetățean cu drepturi depline, egale cu ale semenilor tăi.
Dacă e luni, dragii mei, urmează patru ani grei.
Mihai Șora


18–24 de ani nu au mers la vot.
Poate și pentru că 24–100 de ani nu au fost dascăli buni, n-au știut să-i învețe la timp civismul, responsabilitatea, democrația. Nu au izbutit să-i lumineze, să le vorbească mai convingător despre servituțile votului neexprimat.
Dar, ca și alții odinioară, 18–24 de ani vor învăța singuri, din mers.
Vor vedea cu ochii lor
când vor merge în excursii la munte… – și, în locul pădurilor, vor găsi un teren viran;
când vor da primul concurs pentru o slujbă… – și, în locul lor, va fi angajat prostovanul nepot al primarului;
când vor dori să-și deschidă o mică afacere și se vor prăbuși sub teancul de hârtii și acte inutile;
când primul lor copil va intra în spital pentru o banală fractură și va ieși paralizat sau amputat în urma unui „experiment“.

09/12/2016

Ana Blandiana, Două cruci

„Nu credeam să învăţ să anunţ vreodată moartea soţului meu ROMULUS RUSAN (1935-2016), omul pe care l-am iubit mai mult de o jumătate de secol şi fără dragostea căruia cu siguranţă nu aş fi supravieţuit.“

Două cruci

Tu ai fost crucea mea
Înaltă, subţire,
În stare să mă răstignească
Grindă pe grindă.
Eu am fost crucea ta
Copilărească,
Răsfrântă-n oglindă.
Aceeaşi mişcare
Pentru îmbrăţişare
Şi răstignire,
Pentru mire
Şi pentru mireasă.
Lasă
Vremea să curgă de două ori,
Dinspre seară, şi dinspre zori,
Pentru unul, şi pentru altul,
Să ne asemene,
Şi să ne-acopere sumbră
Cu flori –
Printre care să privim spre înaltul
Desenat cu două cruci gemene:
Una de umbră.


Ana Blandiana


Aflu, cu amărăciune, că a murit Romulus Rusan

Scriitorul Romulus Rusan, pe care l-am cunoscut bine încă din tinerețea mea jurnalistică la Vâlcea, a încetat să mai respire noaptea trecută. Nu am informații despre cauza intrării în grevă a plămânilor lui, iar numărul Doinei, soția sa (poeta Ana Blandiana), nu-mi mai e la îndemână și chiar de l-aș găsi, ce să-i spun? Îmi amintesc o seară petrecută împreună pe dealul de deasupra orășelului lui Anton Pann. Împărțean o masă în patru, venind cu ei de la București și Mircea Martin. Lângă noi cântau niște mineri, veseli că luaseră avansul. Poeta a remarcat diferența dintre modul în care știu să se bucure muncitorii și bucuria de zâmbete discrete și dialogurile cărturărești ale intelectualilor în rândul cărora puteam fi presupuși. Și am cântat și noi. Un cântec pe care-l știam toți din studenție. Replica noastră a fost palidă și s-a stins iute.
Pe Romică Rusan îl întâlneam, ca și pe Ana Blandiana prin anii 91, 92, când AMPress și Alianța Civică își aveau birourile în fostul MICM de la Calea Victoriei. Ne împrumutam uneori coli sau pixuri, iar când aparatul Xerox al lor se defecta, veneau în redacția noastră întinsă în trei, apoi cinci birouri, cu un etaj mai sus.
Romulus Rusan a scris mult, cărți de călătorie mai ales, una – în urma unei burse – despre America. La cutremurul din 4 martie 1977 a fost unul din puținii supraviețuitori ai blocului de pe Colonadelor. Stătea la mansardă și a căzut cu mica lor odaie în curtea Muzeului de la bulevard, viu, nevătămat. Ce l-a vătămat acum? Discreția i-a însoțit viața, de la un capăt al aței ei subțiri, la celălalt. Dumnezeu să-l aibă în grijă! Curaj, Doina Rusan!

Lucian Avramescu


29/11/2016

Omul care sărută mâna

„Omul care sărută mâna s-a născut adus de spate. Malformaţia congenitală a slugii: coloana lui vertebrală nu se poate îndrepta, ci doar apleca mai tare, de la nivelul urechii în care îşi susură otrava, apoi mai jos, către un dos influent, până la ultima treaptă - pantoful stăpânului unde îşi depune balele recunoştinţei. 

Pe umerii lui s-au sprijinit toate sistemele absurde din România. Le duce conştiincios pe toate înainte. Complicitate prin tăcere bovină. Prin refuzul de a înţelege ce au însemnat Aiud, Gherla, Jilava, experimentul Piteşti, Sighet, Râmnicu Sărat, Tg. Ocna, Bărăgan, Balta Brăilei. Pe spatele lui plecat s-au căţărat întotdeauna javrele politice, pe el s-au bazat ideologiile care au înlocuit brutal valorile cu nimicul.

Când un apropiat de-al omului care sărută mâna a fost arestat pe criterii politice, acesta s-a făcut că nu observă. Sau le-a arătat securiştilor casa celui pe care chiar el l-a turnat.
Paradoxurile omului care sărută mâna sunt că, deşi nu îi curge sânge prin vene, trăieşte şi deşi testiculele i s-au atrofiat de mult, se înmulţeşte. 

Omul care sărută mâna rânjeşte a tâmpit şi pute a prost.

Omul care sărută mâna nu are întrebări, convingeri sau atitudine. Non-identitar, acceptă inert compromisul, condamnând astfel la eşec orice demers de aşezare a lucrurilor în normalitate. Simpla lui prezenţă alimentează motorul emigrării celor care, dacă nu ar fi putut schimba nimic, măcar ar fi putut reprezenta o alternativă la nefiresc.

Omul care sărută mâna este cel care aruncă întotdeauna al doilea cu piatra. 

Omul care sărută mâna e paradigma blestemului „încremenirii în proiect”. El nu are perspectivă, nici percepţia vreunei lumi mai mari decât cea auzită de la alţii. Omul care sărută mâna e mândru cu chiloţii plini de rahat.

Omul care sărută mâna votează.


Omul care sărută mâna e garantul rămânerii pe loc şi al afundării continue în mocirlă. El spulberă iluzia oricărei schimbări, căci structural, omul care sărută mâna nu se poate schimba. Meritul întoarcerii noastre permanente la ratare îi aparţine. Pentru că omul care sărută mâna trăieşte, în doze mai mari sau mai mici, în majoritatea dintre noi. Am avut grijă să ni-l sădim temeinic în genă, dând vina pe handicapul istoric şi geografic. Am evitat confruntările directe, trimiţându-l de fiecare dată pe el, omul care sărută mâna, în locul nostru. Iar el a făcut ce se pricepe mai bine.“

http://georgemoise.blogspot.ro/2010/09/omul-care-saruta-mana.html



24/08/2016

Cu fața... spre noi


Marin Moraru pleacă maine dintre noi... Ce vorbe frumoase a generat moartea lui! Câta admiratie! Câta iubire fata de acest om si actor! 
Si totuși...
Știe cineva cât de umilit, cât de jignit a fost Marin Moraru, pana in ultima clipa?
Teroarea provocată de fisc pentru artiștii care muncesc, amenințările cu sechestru care au durat ani de zile, jignirile aduse de instituțiile colectoare de drepturi conexe ale actorilor si atâtea altele, l-au lichidat!
Știți ca acum un an Marin Moraru ne invita pe toti sa ne legam cu lanțuri de poarta ORDA, instituție a statului, care in loc sa-i protejeze pe artiști, ii sprijină pe cei care-i fura?
Știți ca din spital ne-a întrebat daca bandiții care ne fura sunt deja in pușcărie?
Marin Moraru a murit „cu fata la perete“...
Maine se vor prelinge multi guvernanți cu coroane si jerbe.
Ca sa mai arunce o privire asupra incă unui învins, a cărui inima n-a mai rezistat mârșăviei lor...
Dumnezeu sa-i ierte pe toti!



Florin Zamfirescu, actor

21/06/2016

Cum suntem sfidați

Negarea evidențelor face pare din geniul nostru național. E un reflex condiționat, ne-a. intrat sub piele. Ai fost prins furind, ai făcut o porcărie și ai fost demascat – ei bine, negi indignat. Zici că e exact invers, că tu esti victima, tu ai fost atacat, jefuit, etc. Ca acel individ de la Bistrița care a agreat o femeie in trafic și apoi a pretins ca ea l-a atacat pe el și a făcut plingere la Politie. Atenție, asta in situația în care tărășenia a fost inregistrată video și a văzut-o toata țara pe televizoare! Nu i-a fost rușine individului deși am văzut toți cum ii căra pumni femeii!
Asta e o banală exemplificare a metehnei foarte românești de a-i prosti pe ceilalți, de a trăi continuu in minciuna și impostură. Nu există adevăr, ci e cum vrea mușchii tăi. Ce talent avem să pretindem că albul e negru și negrul e alb. Ce obrăznicie fără limite! Totul jucat, sarjat, aruncat ca praf in ochi.
Multe funcținează în lumea românească astfel. Iată alt exemplu. După dezastrul de la Lyon Anghel Iordanescu și șeful FRF au susținut că nu e un eșec cum a văzut toată lumea ci o performanță. E obișnuita operație de prostire, de a spune ca negrul este de fapt alb.  Mă gindesc că am văzut alt  meci, că tabela de marcaj a arătat 3-0 pentru noi.  Cind toată țara e cătrănită – în stare de șoc, cum a scris Tolontan – apare generalul la conferința de presă și face scamatorii, prezintă un număr de iluzionism, face exerciții de retorică. Ne spune cum a performat echipa României condusă de el. Vine așa – Nemincaților, caraghiosilor, proștilor, să ziceți mersi ! Se declara multumit de rezultat, firește. Ca și cum le-am fi administrat albanezilor o bătaie soră cu moartea și ne-am calificat glorios. Noi, prostimea, am văzut că am fost infrinți rușinos și am fost eliminati. Iordănescu a văzut altceva. Ce ar fi spus dacă îi băteam și ne calificam !? Ar fi cerut (pe linga niste milioane de euro ) să i se ridice o statuie. Deja are o stradă și un stadion botezate cu numele lui in comuna Voluntari.
E aici de fapt multă politichie și farsă. Iordănescu a invațat șmecheria assta – de a nega evidențele, de a-i prosti pe ceilalți, de a avea tupeu și de a fi agresiv – pe holurile Parlamentului prin care s-a plimbat ca majordom al generalului Oprea. Credeam ca degeaba a fost senator zece ani !  Uite că nu ! A învățat ceva. Ca la Poliție unde regula de bază e să nu recunoști nimic. Dimpotrivă, să pretinzi că ai dreptate și ești victorios.
Ce să ne mai mirăm!? Alt exemplu. Nu au ieșit liderii liberali în fața presei după ce au incasat-o in alegerile locale să ne spună că au repurtat o mare victorie, ( am înfrînt!!! ) și ca au obținut cel mai bun scor din istoria alegerilor de după 1990 !? E același tertip, aceeași minciună și obrăznicie românească pusă iar și iar pe tapet cind se pune problema supraviețuirii și a răspunderilor.
Cred că n-o să ne inzdrăvenim în țara asta prea obișnuită cu sfidarea și minciuna pînă cind nu va fi clar că albul este alb și negrul negru.
STELIAN TĂNASE

http://www.stelian-tanase.ro/cum-suntem-sfidati/

19/04/2016

Statut de statuie

Tatianei Stepa

Statuile nu cîntă,
Statuile nu scriu,
Cu moartea prins la trîntă
Pari bronz, dar ești sicriu.

Ești moarte, vis tenace,
Dar nici un mort nu tace:
Nici gura lui nici mîna
N-au să te lase-n pace.
Statuile nu cîntă
Statuile nu scriu.
Alt rol încep să joace
Îți zguduie țîțîna
Și-ți tot dau bobîrnace
Spre a-ți răvăși țărîna.

Memoria cuvântă:
E martor pururi viu.
Statuile nu cântă,
Statuile nu scriu:
Doar mîna de bronz – frîntă
Și glasul pirpiriu.
Iar cântecu-nspăimântă...
Ecoul lui tîrziu
Nu sună în pustiu
Ci în auz se-mplîntă.

Statuile nu cîntă,
Statuile nu scriu,
Dar ele știu ce știu...


Romulus Vulpescu

Tatiana, glas de heruvim

Scripturile ne spun că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi-asemănarea Sa. Dacă lucrurile s-au petrecut aşa, mă-ntreb cum de-am ieşit noi, oamenii, atîta de urîţi pe dinăuntru şi cum de nu există nici o armonie între ce aratăm a fi şi ce sîntem.
Dar a sosit în viaţa mea şi clipa cînd mi-a fost dat s-o cunosc pe Tatiana. Şi-atunci am înţeles că Dumnezeu, arareori, ne mai trimite, totuşi, pe-acest pamînt al nostru, armonia.
Dintr-o alcătuire de trup frumos şi delicat, ochii ei, privindu-te, îţi luminau sufletul: aveau o mobilitate de expresie ce izvora din generozitatea unei minţi sănătoase şi echilibrate, o minte înzestrată cu-o subtilă ironie şi cu puterea de-a-nţelege lumea. Tatiana era un prototip de om deprins cu greul şi călit la focul nevoii: fiică de miner din Valea Jiului, venea de la şcoala unei vieţi amarnice.
Ţi se părea că glasul i s-a desprins dintr-un cor de heruvimi. I-l ascultai simţind cum vraja lui te cucereşte, cuprinzîndu-ţi pe de-a-ntregul şi sufletul şi mintea.
Am încercat să le-o descriu pe Tatiana, îndeosebi acelor care n-au cunoscut-o. Pentru noi, cei care-am iubit-o şi-o iubim şi-o vom iubi mereu, pentru noi, cei care i-am fost apropiaţi, nu spun decît ceea ce ştim de cînd a plecat în Cealaltă Lume: noi am pierdut un suflet înzestrat cu har dumnezeiesc. Noi am pierdut o minte sclipitoare. Noi am pierdut o parte din fiinţa noastră.
Tatiana, te rugăm să nu ne părăseşti. De-acolo, sus, unde-ai ajuns acum, să ne veghezi necontenit. Aici, noi ne-alinăm singurateatea cu glasul tău de înger fără moarte.


Bătrîna ta « mamă din Bucureşti », cum mă numeai cu duioşie mereu,
Ileana Vulpescu

august 2009

Tatiana, acest leac al durerii

Tatiana – o mînă de om, înzestrată cu o voinţă, cu o putere sufletească şi cu o înaltă resemnare, cît pentru o armată. Rar, o fiinţă atît de armonios dăruită de natură: o apariţie graţioasă, plină de farmec uman şi feminin. Printre cele care cîştigă prin cuvînt: bun-simţ, inteligenţă, umor, replică promptă, plină de sens şi de haz. 
O viaţă grea a dus-o la profunda înţelegere a tot ce o înconjura şi la un neabătut simţ al dreptăţii. Mîndră de tatăl ei, miner, de o mamă care a crescut, dîrz, vertical, trei copii. Mîndră de oamenii locului de unde se trăgea. Iar noi, cei care am IUBIT-O – mîndri de ea – păstrînd în suflet glasul ei de heruvim.
Nu putem şti cum îi este ei ACOLO fără noi; nouă, AICI, ne este tare greu fără ea; IUBIREA care ne-a legat nu s-a stins, şi nu se va stinge. Rana se va cicatriza, cu timpul – acest leac universal amorţitor al durerii. În locul ei va rămîne o urmă albă a iubirii, pe care despărţirea nu o va şterge niciodată; ne va rămîne HARUL BINECUVÎNTATEI AMINTIRI A TATIANEI.


Romulus Vulpescu 
august 2009

13/03/2016

Când toate-s vechi, tot vechi rămân (3)

Păcat. 
Să-i vezi pe unii cum se prea „îndulcesc“ de bine, când alții se îmbulzesc, care mai de care, de partea unora, dar în dosuri,  de partea altora... și toți cu ifose de lăudători, de șușotitori, de milogitori și lingușitori, în forfotă pe unde ar pica mai repede avantajele, făcând pe grozavii, punând la cale servicii dărâmate de bătrânețe, cu cei care și-au dictat istorii critice cu nume alese de mirosul îmbietor și slugarnic, adulmecat,  în dosul așa zisei valori – fațadă pompoasă, excluzând adevăratele valori ale literaturii.
Iar pentru cei care au aderat la un sistem de ajutor social, și nicidecum de promovare a culturii, căci astfel înțelege fiecare alocația (nu de „handicap“), când tot cei „asistați“ sunt premiați, sponsorizați... când unii au totul, alții nici dreptul de a vota. Tot veni vorba de vot, ce-ar fi să voteze tot contribuitorul o altfel de uniune, neasistată social, ci spiritual: fiecărui eveniment personal editorial, un premiu pentru viitorul proiect.


Eli Gîlcescu

12/03/2016

Când toate-s vechi, tot vechi rămân (2)

Nu-mi plac răfuielie dintre oameni, mai ales când aparțin aceleiași bresle, dar când se face referire și la cei din afara ei, socotindu-i, pe nedrept, excluși din viața literară, oameni integrați în grupuri mai numeroase decât cea în cauză, care face ce face să păteze, cu orice preț, onoarea de scriitor, a sta de-o parte este un semn de lașitate. Orbiți de năluca puterii, cu aroganță, caută unii să înăbușe valul de mânie a câtorva mai îndrăzneți, mai sătuli de asemenea maniere, mai „nebuni“. 
Credeți că noi nu vedem ce se întâmplă? 
Cum unora li se ia cuvântul, pentru că l-au rostit mai îndrăzneț, și în schimb este tolerant altora...

Eli Gîlcescu

09/03/2016

Când toate-s vechi, tot vechi rămân

Când îți intră în sânge mârlănia, chiar lucrurile mărunte, nelăudabile, fleacurile... acolo rămân. Cât de repede? Cât ai clipi.. Mai ales când gândurile sunt îndreptate spre avantaje, îți alegi un zâmbet de circumstanță, altfel, începi a te distanța, cu îndrăzneală și dialog pervers, cu ambiții evidente, cu mișcări de primăvară, reprogramate și setate în alte direcții, viziuni, cu simțul posesiunii reaprins.
„Ascultă vocea interioară“( ți se sugerează în casca).. Numai astfel există vindecare în fața bucuriei de a fi deplină. Nu te lăsa spulberat de cei care te privesc de la distanță, te urmăresc cu binoclul, ostil, șiret.
Și nu-i nimic surprinzător când există un precedent.
Dar despre toate vechi, și nimic nou, pe mâine.

Eli Gîlcescu

04/03/2016

Când nimic nu-i prea mult

Niciodată n-am scris despre cutremurul din 4 Martie 1977...Niciodată. Nici de Cofetăria Casata, de parcul din spatele blocului sau de drumul pe jos până la Băneasa...
Eram în voia nopții, noapte de noapte
În această zi am ascultat ploaia – o ploaie înverșunată parcă să-mi amintească clipa, singura clipă când eram liberă de orice dorință

Eli Gîlcescu

26/02/2016

Un chip de demult



Necruțător cu sine, dar și cu ceilalți. Își vede de drumul său,
„Într-o lume nouă dincolo de sărut” e un „cântec” admirabil... şi-ar merita reprodus negreşit.– scria Ion Popescu-Brădiceni într-o avancronică literară, de Ziua Internațională a Poeziei (21 Martie 2014)
Și vine acea zi în care criticul de ieri  dăruiește „Sărutului“ acel cântec, reprodus negreșit.

Eli Gîlcescu

22/02/2016

Itinerar (ne)ortodox

Să ai un poet născut în orașul tău, un poet prezent în avanscena vieții literare încă din anii 60, să te faci că nu există, că nu a existat, nici când trăia...  Dacă nu suspectă, dar descalificantă este această hotărâre a Consiliului Local Oradea. Aș vrea să-i privesc în ochi pe acești domni care au votat împotrivă, aș vrea să-i întreb ce știu despre opera poetului, traducătorului, editorului Romulus Vulpescu. I-aș pune pe fiecare să citească poezia „În fiecare zi“.
E trist ce se întâmplă și cum reușesc unii edili să trântească uși în nas celei care a îndrăznit să le aducă aminte că există oameni, există recunoștință, există merite excepționale și mari beneficii aduse umanității.
Să spui că nu ai în vedere adoptarea unei asemenea hotărâri de consiliu. Dar ce aveți în vedere, domnilor? Măcar puțin timp aveți să vă informați pe unde a umblat și cum a slujit cu cele trei patimi-iubiri: cartea, cuvântul, poezia? Sunt doar cele trei iubiri care l-au înălțat deasupra omenescului, pe cele mai înalte culmi ale culturii. Încercați din curiozitate să aflați ce și cât a tradus, de când și pe cine. Poate că atunci ați lăsa capul plecat, din respect pentru marele om Romulus Vulpescu. Citiți măcar titlurile cărților, titlurile traducerilor, titlurile edițiilor îngrijite cu „inegalată pasiune pentru cuvânt, cu măiestrie ales, modelat ca obiect al maximei iubiri pentru Artă“. Au fost traduceri, domnilor, care au uimit o lume întreagă, dar pe voi, nu.
Păcat, domnilor, mare păcat. În loc de sentimentul de mândrie față de o personalitate care marchează într-un fel comunitatea pe care vremelnic o stăpâniți, poate ar trebui să le reamintiți oamenilor și această indiferență față de semenii de Dincolo, cei care și-au găsit scăparea departe de voi, încă înțepeniți în aceleași vechi și neortodoxe tipare.
Cred că ați folosit abuziv cuvintele și v-ați pripit în fața unui „ambasador al culturii, al valorii, al frumosului, al sensibilității“. Niciun semn spre opera în manuscris a poetului, o apropiere a acesteia de rădăcini. Nu recunosc niciun semn al bunătății, domnilor, pentru omul care a trăit poezia până la lacrimi, a ținut cartea numai la piept, iar cuvântul l-a donat cititorilor, să se bucure ceva mai mult, să-l îndure ceva mai ușor.
Îmi cer iertare, domnilor, dacă am trezit un zâmbet de pe țărmul unei liniști (ne)tulburate, între două certitudini (nașterea și moartea), cu „un derizoriu accident infirm al unui prăpădit de anonim (R. V.)“.
Ar fi fost o bucurie, afară de cuprinsul vorbelor, un semn al prețuirii, cu măsura reală și valoroasa moștenire, a celui care a fost și un slujitor al limbii și poporului român, în locul nașterii sale, Oradea.
Ar fi fost un Titlu Post Mortem. Atât!


Eli Gîlcescu, 19.02.2016

02/02/2016

Dacă-i bal, bal să fie pentru toți

Organizatorii de concursuri ar trebui să treacă, înainte acestora, ei înșiși, printr-un concurs, cu emoții și bucurii, cu tristeți, mai ales, atunci când li se afișează punctajul... Să reacționeze pro sau contra celor care i-au pus sub oprobriul public, să rămână paralizați, urmărind lista cu punctaje, cu nume, cu prieteni, ieri, cu like-uri nesfârșite, câștigători de concursuri, notați mediocru, să-i văd atunci cu talentul organizatoric, cu nominalizari și punctajul la vedere, pe liste pentru poetul anului, pentru cartea anului...


(Eli Gîlcescu)

Cărți fără cărți

„A simula este mai important decât a fi“ – Seneca, aflând de numărul mare de etui-uri, de mare preț, din piele, lucrate în relief și cu numele autorilor și cu titlurile gravate în aur, vândute.  Existau la vremea aceea biblioteci pline de asemenea cutii fără nimic înăuntru.

(Eli Gîlcescu)

Pe un capăt al ziarului

urletul avea un gust ciudat de lumină
aruncată la țărm
eu eram o cifră înaltă cât o casă de nebuni care umbla
cu experiența apei rupte în minte
în timp ce totul devenise un lichid anost
curgea cu picioarele înainte
și numai lumea din lume
s-a transformat subit într-un câine dresat
să vagabondeze

pe un capăt mototolit al ziarului tu zâmbeai nebunește
(Daniel Dăian)

20/01/2016

ANDREI PLEȘU, despre bătrîneţe – întrebări, nelinişti, bucurii

„E o coincidenţă fericită că vorbim azi despre bătrîneţe, nu numai pentru că sîntem într-o cetate veche, dar şi pentru că, tocmai astăzi, domnul profesor Neagu Djuvara împlineşte 97 de ani. Prezenţa lui, vîrsta lui, tipul lui de vitalitate sînt în sine un mesaj încurajator despre bătrîneţe.
De altfel, nu mai vorbim astăzi despre o categorie minoritară. Acum 100 de ani nu erau atît de mulţi bătrîni, speranţa de viaţă era mai mică şi populaţia lumii nu avea un procent semnificativ de bătrîni. S-au făcut unele statistici. În 1950, în Franţa, erau aproximativ 200 de centenari; în 1990, erau 4000; se preconizează că în 2050 vor fi 150.000 de centenari. Trebuie să vă spun, chiar dacă asta pe unii o să-i indispună, că de obicei, în acest număr în creştere de bătrîni, majoritatea o constituie doamnele. Sînt de patru ori mai multe centenare decît centenari. Se cercetează încă de unde vine această diferenţă, dar ea pare un fapt atestat: femeile îmbătrînesc mai consecvent şi mai durabil decît unii bărbaţi. Pe de altă parte, trebuie să ne obişnuim cu gîndul că bătrîneţea e inevitabilă, că din clipa în care ne naştem începem să acumulăm procente de bătrîneţe.  
Există un portret sinistru şi un portret euforic al bătrîneţii. În istoria culturii europene, există oameni care spun că bătrîneţea este minunată şi, cîtă vreme nu te doare nimic, ei sînt convingători. Mi-aduc aminte că am întîlnit astfel de oameni printre cei care au contat în formaţia mea. Unul a fost domnul Alexandru Paleologu, care îmi spunea că nu e nimic mai frumos pe lume decît să fii bătrîn, că bătrîneţea are avantaje uriaşe. Unul e şansa de a fi bunic, pentru că atunci cînd eşti tată, ai o relaţie tensionată cu copiii tăi, îi urmăreşti, îi pedepseşti, îi promovezi, eşti îngrijorat, te ocupi, însă cînd eşti bunic, iubirea ta este gratuită, nu mai vrei nimic de la ei, îi laşi în pace, iar ei, datorită acestui fapt, tind să te iubească foarte mult. Dar – spunea domnul Paleologu – mai este un avantaj: cînd te plictiseşti într-o societate, cînd un program ţi se pare prea încărcat, poţi să faci pe senilul şi imediat eşti scuzat. Poţi să spui prostii, nu te judecă nimeni, poţi să te pătezi pe cravată, nu se supără nimeni, capeţi libertăţi pe care nu le aveai înainte. Un altul care mi-a vorbit euforic despre bătrîneţe a fost domnul Constantin Noica – el a ţinut şi o conferinţă despre bătrîneţe. Spunea că bătrîneţea e o eliberare formidabilă în vederea creativităţii. Spunea că scapi de o mulţime de griji organice; de pildă, scapi de dinţi; 32 de dinţi – 32 de duşmani, cînd ai scăpat de ei, te poţi ocupa liniştit de filozofie. Cît priveşte creativitatea, avea la îndemînă o sumedenie de exemple: mari creatori de cultură şi de artă care au fost explozivi în faza finală sau şi în faza finală a vieţii lor. Tizian – care a murit de ciumă, nu de altceva – a pictat dezlănţuit după 70 de ani, pînă cînd a murit. Picasso a fost mai activ ca niciodată după 80 de ani. Iar exemplele se pot înmulţi. Nu trebuie, aşadar, să disperăm dacă avansăm în vîrstă; dacă ne pierdem productivitatea, altele sînt, de obicei, motivele – nu vîrsta. (...)
În Roma antică exista un slogan care spunea aşa: „Sexagenarios da ponte!“ adică „Cei de 60 de ani să fie aruncaţi de pe pod!“ Ideea aceasta s-a menţinut în istoria europeană pînă tîrziu. În secolul trecut, la Paris, în 1968, cînd tineretul a ieşit pe stradă să protesteze împotriva establishment-ului, una dintre lozinci era: „Nu aveţi încredere în cei care au peste 30 de ani!“ „Exigenţele“ crescuseră, carevasăzică, foarte mult.  
Sigur că bătrîneţea e şi un cumul de suferinţe şi că, uneori, a fost preţuită într-un mod echivoc. În Evul Mediu, exista obiceiul conform căruia cel care omora un om trebuia să plătească un fel de sumă de răscumpărare a vinei. Şi erau sume fixe. Cîţi bani trebuie să dai dacă ai omorît un bătrîn şi la ce vîrstă, cîţi dacă omori un copil, un bărbat, o femeie ş.a.m.d. Dacă omorai pe cineva de peste 65 de ani, trebuia să plăteşti 100 de galbeni. Tot atît se plătea şi pentru un copil sub 10 ani. Dacă omorai pe cineva între 15 şi 25 de ani, plăteai 150 de galbeni, iar între 20 şi 50 de ani – 300 de galbeni; asta era vîrsta socotită a fi cea mai utilă.  
Există, desigur, ideea că bătrîneţea este un fel de boală, un fel de infirmitate, ceva care trebuie cumva evitat: un rezultat al existenţei răului, al păcatului originar – spun Sfinţii Părinţi. Dar ce mi se pare mai interesant este că, în general, creştinismul n-are o imagine prea grozavă a bătrîneţii. E de aşteptat ca în creştinism, bătrînul, înţeleptul să fie un personaj bine prizat. Dar să ne reamintim cîteva fapte. În primul rînd, Iisus Hristos ne-a învăţat o mulţime de lucruri esenţiale – cum să acţionăm, cum să ne iubim aproapele, cum să ajutăm, cum să ne rugăm, cum să suferim, cum să murim, dar n-a apucat să ne spună cum e cu bătrîneţea. Pentru că a murit la 33 de ani, şi un Isius bătrîn nu intră în panoplia de modele posibile pe care le poţi imita. Nu mai spun că şi ucenicii lui erau foarte tineri. E uimitor să constaţi că Sfîntul Ioan Evanghelistul, cînd a murit Iisus pe cruce, avea 18 ani. Cel mai bătrîn era Sfîntul Petru, care avea 32 de ani. În general, Noul Testament vine cu un suflu de juvenilitate, de energie tinerească, care contrabalansează atmosfera patriarhală din Vechiul Testament, unde oamenii importanţi sînt oameni care trăiesc sute de ani. Într-unul dintre psalmi – Psalmul 89 – se spune că viaţa omului este de 70 de ani; dacă e solid, ajunge şi la 80, iar dacă are ghinion, trece de 80, pentru că atunci încep problemele. Dimpotrivă, în Noul Testament se spune explicit, în Scrisoarea lui Pavel către Efeseni, că adevărata vîrstă a omului este vîrsta lui Iisus, cea pe care a atins-o el. Aceasta este vîrsta înţelegerii, a cunoaşterii, a deplinătăţii. Deci, apogeul maturităţii.
Pe de altă parte, ce înseamnă să fii bătrîn? Cînd eşti bătrîn, de fapt? Sfîntul Augustin spune că sînt şase vîrste şi că vîrsta bătrîneţii e a şasea şi e cea mai lungă, între 60 şi 120 de ani. E cît toate celelalte la un loc. Isidor din Sevilla spune că tinereţea e pînă la 50 – ceea ce e foarte încurajator –, maturitatea e pînă la 70, iar bătrîneţea e de la 70 de ani în sus. Cît despre Origen, el spune că bătrîneţea nu e o chestiune de vîrstă. Şi asta e una dintre temele pe care aş vrea să le reţinem. Origen spune că, în Scriptură, vîrsta nu e cuplată cu ideea de înţelepciune. Nu bătrînii longevivi sînt neapărat cei valorificaţi drept înţelepţi, ci doar cei puţini cărora li se spune, ca în cazul lui Avraam, „cei plini de zile“.  
Ca să ilustrez încă o dată ce poziţie echivocă are bătrîneţea în ambianţa creştină, trebuie să amintesc şi de faptul că, de pildă, în evangheliile sinoptice, cuvîntul „bătrîn“ (presbyteros) apare de 25 de ori, şi anume, în majoritatea cazurilor, într-un sens mai curînd negativ. Bătrînii despre care e vorba în cele trei evanghelii sînt cei care, împreună cu arhiereii şi cărturarii evrei, fac parte din instituţia care îl judecă pe Iisus şi îl condamnă. Bătrînii sînt purtătorii unei tradiţii obosite, anchilozate, dure. Abia în scrierile Sfîntului Pavel şi în epistolele soborniceşti apare ideea de „presbyteros“ ca preot al noii comunităţi, ca lider al noii orientări religioase. (...)  
Aş vrea, în partea a doua a conferinţei mele, să vorbesc despre un text clasic al comentariilor despre bătrîneţe. Şi care nu se prea mai citeşte astăzi, motiv pentru care îmi permit să vi-l reamintesc, cu unele comentarii. E vorba de textul despre bătrîneţe al lui Cicero (De senectute) pe care l-a scris cînd avea 62 de ani. Cicero îşi începe discursul constatînd că, deşi toţi vrem să ajungem la adînci bătrîneţi, cum ajungem acolo, începem să bombănim. Spunem că e oribil să fim bătrîni, deşi asta ne-am dorit tot timpul: să trăim cît mai mult. Alţii spun că bătrîneţea se poate accepta, dar că vine, totuşi, prea repede. Ce înseamnă „prea repede“? Vîrstele vin cînd vine sorocul lor şi a dori să le modifici ritmul de instalare este o formă de nebunie. Spunem vreodată că tinereţea „a venit prea repede“? Constantin Noica spunea adesea că omul e singura fiinţă vie care nu se coace niciodată. Care întotdeauna poate să mai facă cîţiva paşi în plus în formarea de sine. Din punctul acesta de vedere nu există limite, iar problema bătrîneţii, a termenelor, a vîrstelor ar trebui să ne fie indiferentă. Un filozof grec, Gorgias, care a trăit foarte mult (107 ani – o mare performanţă în momentul în care media de viaţă în lumea antică era undeva între 25 şi 30 de ani), cînd a fost întrebat cum e să ai o asemenea vîrstă, a răspuns: „Nu am nimic de reproşat bătrîneţii.“ Cicero spune că necazurile pe care le ai la bătrîneţe nu vin de la vîrstă. Vin de la ce ai făcut pînă în momentul în care ai îmbătrînit. Şi cu corpul tău, şi cu gîndurile tale, şi cu sufletul tău. E plin de bătrîni frumoşi în istoria Antichităţii, îi pomeneşte Cicero însuşi, de la Homer şi Hesiod, la Platon, la Democrit şi Diogene, toţi aceşti oameni au trăit mult, au fost productivi şi nu şi-au făcut de ruşine vîrsta.  
Cicero spune că, în general, bătrîneţea e socotită odiosa pentru patru motive. Primul este că trebuie să te retragi din viaţa activă. Contraargumentele lui Cicero sînt de ordinul următor: retragerea e, de fapt, o şansă, pentru că poţi să te dedici integral vieţii contemplative, adică vieţii de reflecţie, de analiză şi de înţelegere pe care n-ai putut s-o practici cîtă vreme erai angajat zi de zi în viaţa cetăţii sau în viaţa ta profesională. Cum vă spuneam, şi creativitatea celui care se concentrează pe viaţa contemplativă este integrală, cînd omul este, totuşi, sănătos. Dar şi cînd e bolnav. Bach, care a compus lucruri formidabile la bătrîneţe, avea toate bolile imaginabile, de la diabet pînă la o serie de atacuri cerebrale; dar nimic nu l-a impedicat să facă ce a făcut. Sofocle, cînd era bătrîn, a provocat enervarea moştenitorilor lui cînd au vrut să dovedească în faţa tribunalului că s-a prostit, că nu mai e capabil să administreze treburile familiei, ale gospodăriei ş.a.m.d. Pentru a se apăra, Sofocle a venit în faţa tribunalului şi a citit cu voce tare ultima lui producţie – Oedip la Colona, una din marile lui piese. După ce a terminat lectura, i-a întrebat pe cei din juriu dacă socotesc că cel care a scris un asemenea text este inapt să funcţioneze normal în familia lui. Aşadar, obiecţia cu retragerea din viaţa activă nu ţine, pentru că ai beneficiile contemplative specifice.  
Al doilea lucru trist: şubrezirea corpului. Nu putem să fim atît de optimişti încît să spunem că bătrîneţea e scutită de neplăceri. Adevărul e că sînt foarte multe neplăceri. Şi că n-ai cum să nu te plîngi din ce în ce mai des. Exerciţiul lamentaţiei devine o ocupaţie zilnică. Te plîngi că nu mai ai puterea tinereţii, că nu mai ai memoria de altădată etc. Însă cîtă putere vrei? Vrei să fii puternic ca un elefant? Ai vrut în tinereţe să ai puterea unui elefant? Şi ce fel de putere vrei? Dacă ai avea de ales – spune Cicero – între a fi gladiator şi a fi Platon, ce ai prefera? Să nu-mi spuneţi că aţi vrea să fiţi Platon cu nişte muşchi de gladiator, pentru că nu ţine, trebuie să te specializezi, la un moment dat. În orice caz, e un pasaj foarte frumos în Iliada în care se spune că ar fi mai multă nevoie la Troia de zece Nestori decît de un Ajax, adică mai multă nevoie de zece înţelepţi, decît de un mare combatant. Depinde ce înţelegem prin „putere“, depinde de funcţionalitatea ei, depinde de modul cum o folosim.  
Al treilea necaz: declinul plăcerilor senzuale. Cicero ne reaminteşte că toată viaţa noastră ni s-a spus, de către cei mai vîrstă, de către profesori şi maeştri, că e bine să ne controlăm senzualitatea, că e bine să ne purtăm atent cu această ispită, care e atît de atrăgătoare şi atît de riscantă. De obicei, nu reuşim. Ei bine, la bătrîneţe căpătăm pe gratis ce n-am obţinut prin efort la tinereţe. Să zicem mersi că, fără nici un fel de bătaie de cap, sîntem în sfîrşit în situaţia de a deţine virtutea. Bătrîneţea se bucură de alte plăceri. Una dintre ele e să fii înconjurat de tineri şi să fii iubit de tineri. Nimic nu e mai răsplătitor pentru un om bătrîn decît entuziasmul unor tineri care îl respectă şi care descoperă în acest fel cîteva virtuţi pe care le pierd, în general, oamenii în ziua de azi: politeţea, respectul, filialitatea ş.a.m.d.
În sfîrşit, a patra problema legată de bătrîneţe e că se simte pe aproape moartea. Cicero se străduieşte să ne vindece de această spaimă. Replica lui Constantin Noica la acest subiect era: „E foarte curios. Se moare de milioane de ani şi lumea nu s-a învăţat cu asta.“ Cicero spune că sînt, în fond, două variante: dacă sufletul nostru, după moarte, devine neant, atunci problema morţii e neglijabilă, nu contează, nu poţi să te lamentezi că devii echivalent cu un zero glorios. Dacă nu e aşa, atunci probabil că moartea e dezirabilă pentru că sufletul scapă, prin ea, de una dintre marile piedici cînd e vorba de gîndire, înţelegere, cunoaştere: scapă de corp. Dacă sufletul poate gîndi în limitele corpului, cu această povară asupra lui, cu atît mai mult va putea gîndi cînd va fi liber de această povară. În consecinţă, sufletul nu are decît de cîştigat. Cicero mai spune un lucru supărător de adevărat: ideea că moartea se cuplează strict la bătrîneţe e un exces. Cînd moare un bătrîn, spune el, ai sentimentul unei flăcări care se stinge de la sine, fără violenţă, fără intervenţii brutale din afară. Dramatică e moartea tinerilor. Cînd moare un tînăr, ai senzaţia unei flăcări peste care cade un torent. Şi, de fapt, se moare la toate vîrstele. Ideea că nu se moare decît la bătrîneţe este o legendă, iar moartea la alte vîrste decît la bătrîneţe este infinit mai dramatică, mai supărătoare, mai greu de explicat decît moartea unui bătrîn care, în fond, e la un sfîrşit de ciclu, la un sfîrşit de recoltă şi nu se poate aştepta să rămînă pe scenă la nesfîrşit.  
Mai mult – spune Cicero – la un anumit moment există şi un soi de saţietate de viaţă. Nu mai vrei. Ideea „aş vrea să iau totul de la început“ – spune el – e din punct de vedere sportiv inacceptabilă. Un om care a încheiat o cursă nu vrea niciodată, cînd ajunge la capăt, să revină la linia de plecare şi să se tot învîrtă dement pe acelaşi traseu. 
Cicero vorbeşte şi de nemurirea sufletului ca fiind un argument liniştitor: oameni mult mai inteligenţi decît noi toţi la un loc au crezut în acest argument. Dacă Pascal a crezut asta, dacă Toma d’Aquino a crezut asta, dacă Cicero a crezut asta, n-o să fiu eu de partea lui Lenin, care nu crede asta.  
Ca să vin şi cu o notă personală: pentru mine, bătrîneţea şi moartea însăşi sînt o sursă uriaşă de curiozitate. Mă rog la Dumnezeu ca pînă în ultima clipă să rămîn cu curiozitatea asta. Sînt foarte curios cum arată chestia. Cum se trece Dincolo. Sper să rămîn curios şi să aflu ceva în cele din urmă, ceea ce nu mă îndoiesc că se va întîmpla.
Închei cu o vorbă de duh a unui psiholog american, James Hillman, care a scris o carte întreagă despre bătrîneţe: „A fi bătrîn e o aventură. Să ieşi din cadă şi să ajungi la telefon sau pur şi simplu să cobori cîteva trepte implică tot atîtea riscuri ca o călătorie prin deşertul Gobi, călare pe o cămilă.“ Vă doresc să aveţi puterea, curajul şi curiozitatea să parcurgeţi această aventură binedispuşi.“   

LECTIE DE VIATA (Scrisoarea pe care Albert Einstein i-a lasat-o fiicei lui, Lieserl)



Albert Einstein vorbeste despre legea suprema a universului, cea mai puternica forta ce poate exista:
„Cand am propus teoria relativitatii, foarte putini oameni m-au inteles, iar ceea ce urmeaza sa destainui umanitatii acum, se va ciocni de neintelegerea si prejudecatile din aceasta lume.
Te rog sa pastrezi aceste scrisori atat timp cat este necesar, ani, decenii, pana cand societatea este suficient de avansata pentru a accepta ceea ce voi explica mai jos.
Exista o forta extrem de puternica, pentru care, cel putin pana in prezent, stiinta nu a gasit o explicatie formala. Este forta care include si guverneaza totul, este chiar in spatele oricarui fenomen care are loc in univers si inca nu a fost identificata de noi. Aceasta forta universala este IUBIREA.
Cand cercetatorii au investigat o teorie unificata a universului, au uitat cea mai puternica forta nevazuta. Iubirea este Lumina, care ii lumineaza pe cei ce o ofera si o primesc. Iubirea este gravitatie, deoarece ii face pe unii oameni sa se simta atrasi de altii. Iubirea e putere, deoarece multiplica tot ce avem mai bun si ofera umanitatii sansa de a nu pieri in propriul egoism orb. Iubirea expune si reveleaza. Pentru iubire noi traim si murim. Iubirea e Dumnezeu si Dumnezeu este Iubire.
Aceasta forta explica totul si ofera sens vietii. Aceasta este variabila pe care am ignorat-o de prea mult timp, poate pentru ca ne este frica de iubire deoarece este singura energie din univers pe care fiinta umana nu a invatat sa o controleze dupa vointa sa.
Pentru a evidentia iubirea, am creat o simpla subtituire in cea mai faimoasa ecuatie de-a mea. Daca in loc de E=mc2, acceptam ca energia pentru a vindeca intreaga lume poate fi obtinuta din multiplicarea iubirii cu viteza luminii la patrat, atunci ajungem la concluzia ca iubirea este cea mai puternica forta ce exista, deoarece nu are nici o limita.
Dupa esecul umanitatii in a utiliza si controla celelalte forte din univers, care pana la urma s-au intors impotriva noastra, este imperios sa ne hranim pe noi insine cu o alta forma de energie…
Daca vrem ca speciile noastre sa supravietuiasca, daca vrem sa descoperim sensul vietii, daca vrem sa salvam lumea si fiecare fiinta constienta ce traieste, atunci iubirea este unicul raspuns.
Probabil nu suntem inca pregatiti sa cream o bomba a iubirii, un mecanism destul de puternic pentru a distruge ura, egoismul si lacomia care devasteaza planeta.
Cu toate acestea, fiecare individ poarta cu sine un mic, dar puternic generator de iubire, a carui energie asteapta sa fie eliberata.
Cand o sa invatam sa oferim si sa primim aceasta energie universala, draga Lieserl, vom putea afirma ca iubirea invinge tot, ca poate transcende totul si orice, deoarece iubirea este chintesenta vietii.
Regret profund ca nu am fost capabil sa exprim ceea ce este in inima mea, care a batut in liniste pentru tine intreaga mea viata. Poate e prea tarziu pentru scuze, dar cum timpul e relativ, simt nevoia sa iti impartasesc ca Te Iubesc si datorita tie am ajuns la raspunsul suprem!
Tatal tau,
Albert Einstein”

10/01/2016

De ce ar trebui să ne doară

Ar fi avut noaptea prea îndurată de nepăsarea celor mulți, chiar de răutatea celor care au trecut pe lângă ea și s-au făcut că n-o văd, atinsă de somn, în stradă...
Ce ticălos așternut și-a găsit, de cer acoperit, în voia pământului, să-i țină de cald sorții.
O știu toți. Maidaneza, mereu în voile necuratului, scuturată în bătăi, mereu cerșind, mereu slugărind, mereu...
Acum se lupta cu frigul. Oare îl mai simțea?
Când am dat de ea, mi se părea pe altă lume, nicio tresărire. În mintea ei chinuită, numai învălmășeală, întuneric
Maidaneza visa...  poate în fața altui pahar de trăire. Muncea pe ici-pe colo, iar nevoia de băutură era din ce în ce mai mare.
Un echipaj de urgență a scăpat-o de frig... pentru o vreme
Despre această nefericită, despre sărăcie și neliniști, despre o altfel de lume cu aversiunile ei față de slăbiciunile omenești, deloc întâmplătoare, în curând


Eli Gîlcescu

2016-01-10

07/01/2016

Desecretizări la arhivele Fundației Nobel


„Fundaţia Nobel a permis deschiderea arhivelor ąi publicarea oricărui material mai vechi de 50 de ani.

Cu această ocazie s-a descoperit că:

Arnold Sommerfeld a fost propus între 1917 ąi 1937 în fiecare an, cu o singură excepţie, primind în total 73 de nominalizări. Cu toate acestea nu a primit niciodată premiul Nobel pentru fizică.

Albert Einstein a fost nominalizat de 64 de ori, fiind propus pentru acest premiu 10 ani la rând. Se spune că fizicienii academiei nu au avut nici o intenţie de a-l premia pentru teoria relativităţii. Premiul obţinut în anul 1921 a fost    acordat pentru pentru explicarea efectului fotoelectric.

O dată cu desecretizarea arhivelor Fundaţiei Nobel, s-a descoperit că în anul 1939, Hitler a fost nominalizat la premiul pentru Pace dar la scurtă perioadă, nominalizarea a fost retrasă.

Aceleaąi surse indică faptul că și Stalin a fost propus de două ori pentru obţinerea premiului Nobel pentru Pace.

Marie Curie nu a avut decât patru nominalizări pentru cele două premii primite în 1903 pentru fizică ąi 1911 pentru chimie. De altfel, aceasta a fost prima femeie care a primit premiul Nobel ąi singura care a obţinut premiul Nobel de două ori până în prezent.


Este interesant de mentionat faptul ca Mahatma Gandi, un om politic extrem de pasnic nu a primit vreodata premiul Nobel, desi a fost nominalizat de 12 ori intre anii 1937–1948.

Mendeleev, creatorul sistemului periodic al elementelor a fost nominalizat in anul 1906 pentru obtinerea premiului la sectiunea Chimie, dar nu l-a primit vreodata. A murit in anul 1907.

Lise Meitner a contribuit la descoperirea fisiunii nucleare, dar nu a luat premiul Nobel pentru această contributie.

La cealaltă extremă se află Emily Green Balch, Fridtjof Nansen ąi Theodore Roosevelt care au primit premiul pentru Pace la prima nominalizare.“


În istoria acordării vestitelor premii au existat doi  laureaţi care au refuzat premiul? Aceştia sunt Jean-Paul Sartre şi  Le Duc Tho.

Richard Kuhn, Adolf Butenandt şi Gerhard Domagk au fost obligaţi de Hitler să refuze  premiile Nobel obţinute pentru chimie, respectiv medicină?

Organizaţia Crucea Roşie a obţinut premiul Nobel pentru Pace de 3 ori (în1917, 1944, 1963)?

Boris Pasternak, in 1958 a primit premiul pentru Literatura, dar a fost fortat de Uniunea Sovietica sa-l returneze. In anul 1989, Fundatia Nobel a organizat un banchet la Stockholm si a oferit medalia fiului lui Pasternak.


Trei laureaţi se aflau la închisoare în momentul în care premiul a fost anunţat: pacifistul şi jurnalistul german Carl von Ossietzky (1935), opozanta birmană Aung San Suu Kyi (1991) şi disidentul chinez Liu Xiaobo (2010). Aung San Suu Kyi a mers pe 16 iunie 2012 la Oslo unde a putut să îşi prezinte în cele din urmă discursul de acceptare a premiului Nobel, la peste 20 de ani după atribuirea acestuia.

La 90 ani, americanul de origine rusă Leonid Hurwicz, câştigător al premiului pentru economie în 2007, a devenit cel mai în vârstă laureat în momentul atribuirii premiului Nobel. Decedat în iunie 2008, el a mai trăit doar câteva luni după ce a primit acest premiu.

În ceea ce le priveşte pe femei, romanciera britanică Doris Lessing este cea mai în vârstă laureată Nobel. Scriitoarea avea 87 de ani în momentul în care a fost recompensată cu Nobelul pentru literatură în acelaşi an (2007). A murit în noiembrie 2013.

Cei mai tineri laureaţi Nobel: La 17 ani, pakistaneza Malala Yousafzai a devenit cel mai tânăr laureat al premiului Nobel. A primit, în 2014, premiul Nobel pentru pace, pe care l-a împărţit cu activistul indian Kailash Satyarthi.

Cei mai mulţi laureaţi Nobel pentru literatură scriu proză. În fizică, cel mai recompensat domeniu este cel al particulelor. În chimie - biochimia; în medicină - genetica are un avans; în economie - macroeconomia.

Nobel acordat postum: Din 1974, regulile Fundaţiei Nobel spun că premiile nu pot fi acordate postum, decât dacă decesul a avut loc după anunţul câştigătorului. Înainte de 1974, premiul a fost acordat postum doar de două ori, lui Dag Hammarskjöld (pace, 1961) şi Erik Axel Karlfeldt (literatură, 1931).

În 2011, după anunţul câştigătorilor premiului Nobel pentru medicină, s-a descoperit că unul dintre aceştia, Ralph Steinman, murise cu trei zile înainte. Comitetul Nobel a decis însă ca acesta să rămână laureat al prestigioaselor distincţii întrucât anunţul a fost făcut fără să se cunoască informaţia despre decesul cercetătorului.