În căutarea misterului existenţial

https://revistaalgoritm.files.wordpress.com/2015/12/algoritmdecembrie-2015.pdf

Pag. 43-44

Ladislau DARADICI:

Periplu prin neant (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014) este recenta antologie poetică selectivă prin care Raul Constantinescu izbuteşte o reală performanţă: reunind poeme inedite cu altele selectate din volumele publicate din 2001 încoace (când a debutat editorial cu Aventurare în marele refuz), poetul ne propune o lucrare unitară, purtând amprenta inconfundabilă a originalităţii şi erudiţiei sale. Antologia are o structură tripartită, cele trei cicluri, compacte ideatic, putând fi considerate plachete de sine stătătoare. Parcursul propus este tentant, înscriindu-se sub semnul unei întreite căutări: a iubirii (Sublim femininul), a creaţiei (După ultimul Babel) şi, nu în ultimul rând, a divinităţii (Netihnule divinule), ca tentaţie a împlinirii existenţiale personale.

Cea dintâi secţiune se vrea a fi un „poem înălţat întru iubire“, aceasta fiind considerată o componentă implicită a alcătuirii noastre. Omul, prin condiţia sa, e stăpânit de inegalabila putere a iubirii, împlinind-o prin rostul său în univers („Noi venim dintr-o mare de iubire/ şi-n toate spremplinirea-i fără margini păşim/ prin codri de miraje în tremur/ deşertul omniprezent/ ca-n cerul iubirii dintâi/ oaza tu însuţi poţi fi/ izvorul viu al apelor tale“ (Iubire întru iubire). Tonul e pretenţios, oracular, harul poetic al lui Raul Constantinescu fiind dublat în permanență atât de un spirit critic lucid şi acid, cât şi de un soi de extaz tragic, elevat şi elegant. Bazat pe un discurs cerebral, lirica poetului e de impact, venind cu un poem încărcat de sensuri şi ramificaţii semantice greu de pătruns, pe un substrat filozofic neaccesibil oricui, urmând filonul liric orfic, într-o viziune, asupra femeii, dantesc-goetheeană.

Există o complexitate stranie a abordării sentimentului iubirii în poeme: femeia (această „frumoasă foarte“) e o entitate misterioasă, o zână fără corp, o forţă care nu trebuie (şi nici nu poate fi) înţeleasă şi de care nu te poţi apăra, învăluindute acaparator în gestu-i, în dansu-i, în vorba-i, ca o replică enigmatică a zburătorului care, când „daimoni-flori împarte…/ te vrea-ntreg, nu parte“ (Frumoasa frumoaselor), oscilând (ca în poemul intitulat Cântec, în care răzbateversul folcloric) între tandreţe şi agresivitate: „mă îmbracă în plete/ cântă triluie,/ de-mi îneacă pupile, papile.../ în dansu-i ameţitor malaxor rotitor/ macină degete creiere.../ tandru toarce ţese cugete,/ sorb de sinapse – roi de fulgere“. Mireasa (alteori frumoasa) fără corp devine un motiv emblematic al ciclului, Ostrovul Frumoasei-fără-Corp amintind de un cunoscut poem eminescian, însă Raul Constantinescu se mulţumeşte să descrie ţărmul pe care se află enigmatică făptură, într-un registru modern, de vers impunător, dăltuit parcă în piatră, purtând mărcile unui simbolism asumat, derivând din cel macedonskian (un poem, intitulat În clarul lunii peste vârfuri privighetoarea cheamă, pare o replică a celebrei Nopți de mai, precum un imn adresat aceleiaşi nemuritoare iubiri). În Ielele şoimanele avem o ipostază întrucâtva asemănătoare a acestui „sublim feminin, izvorând tot din mitologia românească. „Nebunele Alea Frumoase“ (Dânsele, Domniţele, Şoimanele etc.) sunt tot acorporale, nemuritoare (Cantemir le numise „Frumoasele“, iar Raul Constantinescu, într-un alt poem, intitulat Joc de iele, „nebune febre fecioare“) şi se ivesc la miezul nopţii, la lumina lunii, săltând în iarba de mătase şi „cui pe câmp îl întâlnesc/ minţile-i rătăcesc sucesc…/ pe cearcăn pe sub stele/ după zborul cel de iele.../ el cu zile-n veci pierdute –/ rai şi iad un vino du-te...“

Cel de-al doilea ciclu al volumului, intitulat După ultimul Babel, însumează patruzeci şi trei de poeme şi se înscrie sub semnul căutării sinelui, al nevoii de certitudine, de rost existenţial („Cel ce continuu se caută sunt,/ cel rănit mereu de mine însumi/…/ altul mereu mă pierd mă regăsesc/ iarbă floare frunză piatră izvor stea/ abur umbră urmă pe nisip/ amintirea prin ceaţă a unui silf“ (Mă caut). Şi pentru că omul, această „umbră urmă pe nisip“, e totuşi o „umbră-n lumină“, truda poetului e să-i găsească (acestei lumini) un nume (Menirea poetului). Astfel, omul devine semn, „un/ i/ invariant/ în vânt“, tânjind spre „primitoarea mamă glie“, acest izvor al vieţii şi mormânt sacru deopotrivă (Un i). Stând sub imperativul „ex nihilonihil“, truda neostenită a poetului pare din start zădărnicită („cu degetul vei scrie pe nisip“, „pe omătul nopţilor albe/ cu degetul îngheţat vei scrie“, „pe faţa apei în zori vei scrie/ cu stilul, cu braţul, cu mintea/ pe frunze, pe pietre, pe solzi, pe azur/ fum albastru subţire/ vei trece în amintire/ ştire, neştire...“ (Asteriscus melancolicus).

Extraordinara complexitate ideatică îngreunează orice încercare de abordare a poemelor.

Asemenea lui Camil Petrescu, şi Raul Constantinescu vede, în permanenţă, idei, uneori năvala acestora şi întrepătrunderea semnificaţiilor lor devenind copleşitoare. Poemul se transformă într-o aglomerare de concepte, un joc neostenit şi derutant al contrariilor, al afirmării şi negării, al prezenţei şi absenţei, risipirii şi regăsirii de sine, al certitudinii şi incertitudinii. Rămâne, în urma-i, o stare de neîmplinire, de vid existenţial, de zădărnicie. Potrivit autorului, odată cu naşterea poeziei („prin acest punct zero infinit“), începe trecerea dincolo, „trecerea în neantia fără limite“, poetul practic metamorfozându-se (aidoma personajului kafkian) în propria-i creaţie (Trecerea în cuvânt). Şi dacă în Ars poetica poemul, acest „dintotdeauna turn de asalt“ e un „univers în veşnică devenire“, iar poetul („jertfă şi dar tuturor“) un „ultim luptător pe baricadele omului/ aventurat în marele refuz al bestiei cu chip de înger“, în Requiem poeţilor dispăruţi, Raul Constatinescuînalţă o rugăciune „Tatălui nostru cel neştiut“ („supremul a toate ce-au fost sunt vor fi“) să lumineze „aura poeţilor/ prea tineri nevinovaţi închişi interzişi dispăruţi“.

Alternând sonete ori poeme de trei-patru versuri cu altele de largă respiraţie, în cel de-al treilea ciclu, Netihnile divinule, poetul nu-şi dezminte măiestria şi harul. După un îndelungat răstimp de abandon al speranţei, sub semnul anihilator al Neantiei, autorul îşi întoarce rostirea înspre ceea ce consideră netihn divin, într-o încercare de configurare a condiţiei umane în raport cu divinitatea. Printre aspectele abordate, persistă statornicia, peste timp, a credinţei (O biserică pe stâncă), omniprezenţa şi atotputernicia divină (Netihnule divinule!,Cel ce-n degetul mic universul ţine), empatia necondiţionată întru Isus, răstignitul (Cu Isus mă îngeamăn), dar şi nimicnicia şi condiţia insignifiantă a individului în această imensitate a timpului şi spaţiului universal (Pe nisip un nume şters de vânt) sau a întregii umanităţi, ca în Aventurare în sublimul refuz (ducându-ne cu gândul la cartea de debut al poetului), având ca moto cuvintele lui Malraux (din Vocile liniştii): „Noi am refuzat ceea ce voia în noi animalul şi am vrut să regăsim omul pretutindeni unde am văzut ceea ce îl striveşte.“ Deşi „veşnic ascuns“, Dumnezeu e pretutindeni, „în noi şi peste noi“, mereu în aceeaşi căutare perpetuă a sinelui, tăcând suveran „în singurătate deplină/ scriind citind recitind vieţile morţile noastre“, el se află „şi-nlăuntru şi-n afară,/…/ şi pe munte şi sub munte/ şi prin frunzele mărunte,/ şi în vis de-azur şi în abis,/ şi-n închis şi în deschis,/ şi-n finit şi-n infinit/ şi în negru şi-n albit“ (Netihnule divinule). Poemele lui Raul Constantinescu din acest ciclu nu sunt rugăciuni, nici imnuri de adoraţie ale unui smerit, poetul filozof „cântând“ divinitatea cu un gen de teamă metafizică, fără a încerca vreo apropiere, cu conştiinţa deplină a nimicniciei sale, a destinului său insignificant, căci dacă Dumnezeu este „marele, mult neştiutul“, cel care e „omniprezent în toate cele ce sunt/ numele numărul codul niciunde nu-şi lasă/ nu are nimic totul având fiind;/ nu-l ştie nimeni nicicând, el ştiind totul“ (Cel ce-n degetul mic universal ţine), noi suntem opusul, simple variabile în „hazardul genetic“, umbre-urme pe nisip, şterse de vânt (Pe nisip un nume şters de vânt). Şi dacă Dumnezeu e cel care ne-a întrupat din pământ, dăruindu-ne cuvântul (pentru a ne cunoaşte), dispărând apoi (Psalm 3), omului i-a mai rămas, totuşi, nădejdea căutării: „Te caut de-o viaţă în tăcere-adâncă“ (Psalm 1), „Te caut mereu în mine şi-n afară“ (Psalm 4). Şi, deşi truda pare zadarnică (amintindu-ne de psalmii lui Arghezi) – „Nu mi-ai răspuns la nicio întrebare,/ deşi de-o viaţă zic sute şi mii.../ şi când te chem nicicând nu vii/ iar când te caut, te pierzi grabnic sub zare“ (Psalm 5) – există, totuşi, o ultimă dovadă a iubirii divine pentru fiecare dintre noi, aceasta fiind chiar prezenţa noastră lumească, aşa cum e formulată în acest Psalm al iubirii (6): „De nu m-ai fi iubit ’nainte de-a mă naşte,/ de nu m-ai fi păzit prin anii vieţii,/ cu nenăscuţii faldurilor ceţii,/ azi nu trăiam să-ncerc a Te cunoaşte“.

Desigur, complexitatea şi profunzimea ideatică sunt dimensiuni fundamentale ale poemelor lui Raul Constantinescu. O lirică ce pare mult prea grea de înţelesuri, impregnată de renunţări şi spaime, o lirică a căutării şi tălmăcirii sinelui în care individul pare condamnat la singurătate şi desperare încă dinainte de a se naşte. „O grea luptă este Poezia – mărturiseşte însuşi poetul într-o filă a corespondenţei sale către autorul acestor rânduri – „dar, doar poetic trăind, merităm darul vieții și reușim să ne apropiem de misterul din care venim pentru a ști mai bine cine suntem, de unde venim și încotro mergem (după cum se întreba Gauguin), spre a ne cunoaște și autocunoaște cât mai mult...

Se prăbușește o țară

„Redăm mai jos mărturia Violetei Maria Naca, cu 22 de ani experienţă pe Salvare, care a deranjat: „Ne-am dus senini. Credeam că e un incendiu banal inițial, continuă, am fost al doilea echipaj la fața locului. Apoi au venit pompierii agitați. Primele două victime. Totul era ca un coșmar. Mergeau, urlau, se târau. Tineri desfigurați. Urlau mulți. Eram două salvări. Una dintre victime, erau o tânără, rănită grav. Țipa la mine să venim mulți. Mă implora. Spunea că sunt 300 de tineri, arși, călcați în picioare. Am implorat plângând pe cei de la dispecerat că sunt sute de oameni arși. Plângeam. Săreau arși pe mine, urlau. Voiau să intre mulți în ambulanțe. Și nu puteam să plecăm cu fata rănită grav. Nu se dădeau din drum. Abia atunci s-a dezlănțuit coșmarul. Au venit alți patru grav răniți. Izbeau în mine. În salvare. Le curgea pielea, carnea. Acum plâng. Urlau să îi iau, să nu îi las în urmă. Am implorat dispeceratul să aducă mai multe ambulanțe, că e haos. Să vină poliția. Rupeau jacheta de pe mine. Apoi, a venit un pompier, avea o tânără de 18 ani, arsă pe 98% din corp, mă implora cu lacrimi de erou: Ia-o mai repede din brațele mele. Doamne, cât de tânără e! Salveaz-o! Am și eu o fată acasă!. Mi s-a făcut rău. Veneau mulți, mulți de tot. Erau îndesați în salvări. Civili urlau, tineri răniți trăgeau de doctori, aproape smulgându-le hainele. Implorau să fie ajutați, să fie salvați. Se aruncau în fața ambulanțelor. Dădeau cu pumnii în ambulanțe. Am urme de piele arsă, pe mine, pe echipament. Pompierul șef plângea în hohote. Era în șoc. Țipa: De ce, Doamne?. Tânără arsă nici nu mai avea haine pe ea. Apoi am intrat urlând la Colțea, cu patru răniți grav. Țipam să vină toți doctorii, că e carnagiu. Toată lumea era în stare de șoc. AM VĂZUT IADUL! Doi doctori de la echipaje au rămas la fața locului. Erau șase tineri, jos pe borduri, în stop cardiorespirator. Șoferul din echipaj a resuscitat oameni ore în șir până i-a crescut tensiunea și i-a țâșnit sângele pe nas. Mai era un copil de doar 16 ani! 16 ani! A plâns echipajul la resuscitarea lui. Nu se îndurau. Apoi l-au adus pe fratele lui, pe brațe, la mine. Era grav, era ars tot. Avea ochii umflați și roșii, plângea. Întreba: Sunt rău? E grav?. Apoi au adus altul. Era 70%. Plângeam. Cădea carnea de pe el. Întreba dacă mai trăiește. Dacă e grav. Era aproape de comă. Îi curgeau lacrimi din ochi, cu sânge. Îmi spunea să îl țin de mână. I-am spus că am un băiat de-o seamă cu el. Mi-a răspuns: Mami, n-o să mor, nu? Încă ieșea fum din el. La spital părinții pupau ambulanțele, urlau unde le sunt copiii. Le-am spus adevărul. Le-am spus că sunt în stare gravă. Mi-au pupat picioarele la Municipal. Era sinistru. Trăgeau de mine și de colegi, de salvare. Nu suntem bine, noi, salvatorii. În momentul ăsta, nimeni nu e bine”. 

ZOE DUMITRESCU BUȘULENGA

https://zoedumitrescubusulenga.wordpress.com/about/ganduri-catre-tineri-reflectii-despre-traditie-si-model/


„Trebuie să vă spun că eu trăiesc în permanenţă cu un sentiment de frustrare. Lumea se amuză când spun asta, dar eu mă simt o ratată. Cariera mea trebuia să fie una muzicală. În clipa în care, la 17 ani, m-am îmbolnavit de tuberculoză şi mi s-a spus că trei ani nu mai am voie să cânt, nici la pian, nici la vioară, a fost o prăbuşire, care, fireşte, la acea vârstă, mi s-a părut o catastrofă. Fatalmente, a trebuit să merg pe altă cale. Şi am ales calea de jurist, a tatei, şi cea de filolog, a mamei. Şi aşa am intrat, mai mult sau mai puţin cu voia mea, dar sigur cu voia lui Dumnezeu, în acest câmp al „formaţiei sufletelor“, cum îi spun. Fiindcă mie îmi părea esenţial nu să înşir nişte date şi gânduri în faţa studenţilor, ci să încerc să comunic cu ei, nu numai omeneşte, dar şi spiritual. Şi cultural, pentru că doream să fac din ei oameni cultivaţi, să le dau cât mai multe surse de incitaţie la lectură şi la arte în general.“

Raul Constantinescu – periplu prin neant

Poet septuagenar, mai mult discret decât clamoros, Raul Constantinescu și-a adunat în Periplu prin neant ce i s-a părut lui că are mai reprezentativ în cele cinci volume anterioare, adăugând și câteva poezii inedite. O antologie, așadar, foarte bine cumpănită, pe care Editura Tracus Arte a avut buna inspirație să i-o publice. Pentru noi, cel puțin, poemele din acest volum sunt o revelație. Descoperim un poet despre care n-am știut multe, dar de aici înainte vom ști. Un poet autentic, din stirpea rară a poeților orfici, cum bine au remarcat și Iv. Martinovici, și Ion Itu, comentându-i volumele anterioare. Într-adevăr, Raul Constantinescu nu practică o poezie de toate zilele, nu se lasă amețit de zgomotul din jur, ci ca un cântăreț magic își acordează rostirea poetică la tonurile înalte ale adevărurilor esențiale. Nu sunt mulți poeți în literatura noastră care să fi încercat un asemenea demers. Unul este Ion Barbu. În vecinătatea lui tinde să urce și Raul Constantinescu, nu ca epigon, ci ca emul.

Neantul său nu e nimicul din reprezentările profane, ci un tărâm, o cealaltă lume în spațiul mitic. Poetul îi dă și un nume, Neantia, spre a crea, oarecum, contur infinității sale: „Prieteni, prin apeiron,/ prin acest punct zero și infinit,/ trecerea dincolo începe,/ trecerea în neantia fără limită...“(Trecerea în cuvânt). Cum sugerează bine titlul citat, Neantia aceasta trăiește prin Cuvânt, prin adevăratul cuvânt, cel magic, răscolitor de lumi adormite, nu prin vorba de toate zilele. Cuvânt magic sau poezie orfică sunt cam același lucru. Periplu prin neant vrea să însemne, deci, o călătorie prin Neantia, prin lumea spiritului pur, a adevărurilor esențiale, dincolo de contingentul nostru fremătător. Este o invitație, să recunoaștem, ispititoare, dar nu pentru cititorul de rând, ci pentru cel inițiat, cu o largă cuprindere asupra vieții, cu alte obișnuințe de lectură decât cele curente.

Volumul este foarte atent întocmit, cu viziune de maestru într-ale poeziei. Nimic nu e de mișcat de la locul lui. Are trei cicluri, așezate în succesiunea lor firească.

            Primul, Sublim Femininul, până a nu-l parcurge, trezește în memoria lectorului de rând coloratele fețe ale poeziei erotice. În realitate, nu poate fi invocată nici una din acestea, nici sfiala, nici spontaneitatea, nici jocul, nici senzualitatea... și care vor mai fi. De altfel, numai în câteva poeme trăirile sunt personalizate: „Se cutremura în noi avid pământul/ când față-n față ne-am văzut, Carina.../ plăcerea și păcatul, ispitele și vina/ spulberau în noi lumina și Cuvântul...“ Dar și în această situație rară, convertirea la Idee vine în cele din urmă: „...schimbând prin ani făptura în idee - /osmotic vis în zbor: bărbat femeie...“(Osmotic vis). În rest, ceea ce s-ar putea numi poezia erotică a lui Raul Constantinescu e mai mult o reflecție a condiției androginului, a masculinului și femininului ca principii universale. Tot zbuciumul erotic sfârșește fericit în măsura în care găsește ecou în Neantia, pentru că Frumoasa Frumoaselor, cea care împarte daimoni – flori, „te vrea–ntreg, nu parte!“, cum spune haiku-ul folosit ca prefață a ciclului. Întregul, în viziunea poetică a lui Raul Constantinescu, poate fi, deopotrivă, perechea pământeană și cea cosmică. Mitul arheului este valorificat des de către poet, ca, de altfel, și alte mituri. Întreg, cu adevărat, ești numai în suma avatarurilor existenței tale. Iar dacă aceste avataruri s-au împlinit ori urmează să se împlinească prin același sublim feminin, Neantia nu are cum să te sperie.

Fiecare poem este citabil prin felul original în care înalță sentimentul iubirii din spațiul teluricului spre orizonturile sale cosmice: „Noi venim dintr-o mare iubire/ și-n toate spremplinirea-i fără margini pășim...“(Iubire întru iubire). Sau :„Franjuri fulgurări flacără zarea/ peste ape în aer pe munți,/ din adânc tresaltă chemarea/ năvalnicei cosmice nunți//Lavă și gheață în vis/își caută stâmpăru-ntruna/ nesățiosul avidul abis/ înalt aureolează cununa!“ (Chemarea dintâi).

Al doilea ciclu, După ultimul Babel, ar putea fi asociat unei culegeri de arte poetice. Catrenul care îl deschide sugerează acest fapt: „Umbră-n lumină omul este.../aceasta e demult poveste;/ tu, poete, caută în lume/ să-nflorești luminii nume“(Menirea poetului). Încrederea lui Raul Constantinescu în forța poetului, a cuvântului său, de-a înălța omul din lumea materiei spre sferele spiritului pur ia, de această dată, avânturi romantice: „Turn babel de cuvinte ne fură/ șiruri de euri înmugurite în vis.../ zenitul – înaltă măsură – / zbor continuu ne soarbe-n abis...“(Zbor). Sau: „ Cuvine-se mai mult decât cuvintele rostirii înalte/ să te preafericim, Poezie, – izvor al misterului viu din noi...“(Salve Regina Poezia!). Asemenea imnuri se găsesc mai multe în acest ciclu, expresie clară a intenției slujirii poeziei orfice. În rezumat, Babelul invocat, ultimul în viziunea poetului, este „turnul de asalt“ al poemului, din care versurile zboară ca săgeți aprinse, iar cuvintele funcționează ca gloanțe ori stilete. Metaforele, laser al inimii, prind în năvod sorii nevăzutului univers în veșnică devenire. Singur de veghe în acest turn, în centrul furtunii, poetul, „ultimul luptător pe baricadele omului“, „preafericit supraviețuitor în valea plângerii“, izvorul nesecat al rostirii a toate, se jertfește ca să dea temei spiritului viu al poeziei. (Am făcut ce nu se face, rezumând poemul Ars Poetica, pentru economisirea spațiului tipografic). Cu acest statut, el își asumă o funcție demiurgică în proximitatea Divinității. Mai mult decât unealtă a Sa, cum ar spune L. Blaga, fiu al Său spiritual, un nou Christ, dintrun șir nesfârșit de răstigniți : „Neîncetat seamănă Dumnezeu/ lumina-i în bezna eului meu// (...) Domnul zilnic mă zidește,/ și-n noaptea fără seamăn/ cu Isus pe cruce mă-ngeamăn/ atâta cât sunt, cât încă mai respir/ într-al înaltului inspir.“(Cu Isus mă îngeamăn).

Cum am anticipat, al treilea ciclu, Netihnule Divinule, cuprinde poeme care dezvoltă tocmai tema aceasta, a Divinității disipate în univers: „Veșnic ascuns, netihnule, har pretutindeni tăcut vii, Divinule,.../și-nlăuntru și-n afară,/ ești și scară și pe scară,/ și pe munte și sub munte,/ și prin frunzele mărunte,/ și în vis de-azur și în abis, și-n închis și în deschis,/ și-n finit și-n infinit/ și în negru și-n albit...“(Netihnule Divinule!) Câteva accente argheziene pot fi identificate în acest ciclu, mai ales în cei șase Psalmi, dar dincolo de ele, Raul Constantinescu rămâne un poet orfic, poate chiar mai bine resimțit aici, pentru că simbolurile ermetice sunt mai frecvente: „O, El, marele, mult neștiutul – /cel ce-n degetul mic universul ține/ scamă în vânt/ nevăzut neștiut nebănuit nenumit vibrare fior/ omniprezent în toate cele ce sunt/ numele numărul codul niciunde nu-și lasă/ nu are nimic totul având fiind;/ nu-l știe nimeni nicicând, el știind totul.../ margini nu are, fiind pretutindeni.../ început și sfârșit nu are, veșnic fiind.../ miezul miezului ascultând,/ El tace suveran în singurătate deplină/ scriind citind recitind viețile morțile noastre.../pre sine în perpetuă devenire în noi visează-se/ întru senina eternitate/ prin furnicar de lumi prin lumi/ cu grija fiecărui suflet atom/ iubire împânzindă rețea în desfășurare – /odihnă sprijin lege/ a tuturor celor ce sunt fără de moarte al iubirii izvor“(Cel ce-n degetul mic universul ține).

Spuneam că volumul este atent structurat, până a fi rotunjit perfect. Dacă se deschide cu un haiku, nu putea să se încheie decât la fel: „În peșteră/ singur cu Dumnezeu/ aștept iluminarea.“ Logica ordinii celor trei cicluri este, acum, clară: prin sublimarea iubirii, poetul se decantează, se distilează, trece în Cuvânt și prin el în Neantia, ca să aștepte iluminarea lângă Dumnezeu, care îl va împărtăși cu un nou destin christic. Se simte, deci, din spița celor aleși. Numai aceștia, ca poeți orfici, nu-și recită versurile, ci le scandează, apelând la toate modalitățile expresive, pentru a obține sonorități magice: vocabular îmbogățit, mai cu seamă prin aglutinări oximoronice, repetiții tautologice, serii sinonimice; dislocări sintactice... și care mai sunt. Raul Constantinescu și-a creat, astfel, un stil ce-l particularizează în poezia românească. Trebuie să recunoaștem faptul acesta, oricât ne-am feri de aprecieri hazardate. Chiar nu înțelegem de ce, până acum, criticii formatori de opinie nu prea l-au băgat în seamă. Dar niciodată nu e prea târziu.

Iuliu Pârvu

(TRIBUNA • NR. 293• 16-30 noiembrie 2014)