RIP Clara Mărgineanu

Grație lui Edi Antoniu, mi-a sosit trista veste că poeta Clara Mărgineanu a părăsit această lume. Poeta a fost și unul dintre cei mai buni jurnaliști culturali de la noi, specializată mai ales în critica de teatru și film, dar apropiată și de celelalte arte.În ultimii ani poeta a suferit de o boală gravă, în tratamentul căreia era necesară transfuzia permanentă de sînge. Ca și în alte cazuri, ultima oară în cel al regretatului Vintilă Mihăilescu, am regretat că din pricina unei banale hepatite din copilărie, îmi este interzisă donarea. Știam asta din copilărie, dar m-am gîndit că s-o fi inventat ceva pentru purificarea sîngelui. Am vorbit însă cu alți donatori, mai ales bucureșteni și unii dintre ei au și reușit să doneze.

Am văzut-o pe Clara ultima oară acum patru sau cinci ani, fiind amîndoi în juriul unui concurs de filme cuprins în cadrul unui excelent festival de film organizat de sufletistul Mihai Mardare la Gura Humorului. Clara nu e era doar frumoasă, cu eclatantă, încît m-am și enervat puțin, gîndind că se dă mare. Îmi pare rău de gînd, nu făcea așa ceva, pur și simplu nu ai cum să ascunzi frumusețea. Dumnezeu s-o odihnească în pace!

Liviu Antonesei

România de după Revoluție

Ani la rândul, România și-a privit impasibilă valorile plecând și a lăsat în locul lor oportuniști și incompetenți să urce tot mai sus, în fruntea organigramelor, fără a se revolta. S-a tăcut de fiecare dată, din interes sau din indiferență, când banul public era jefuit fără jenă, astfel că hoții au început să renunțe la discreție și să facă totul în văzul lumii. Amantele au devenit directori de spitale, rubedeniile au devenit șefi de instituții publice, iar plagiatorii profesori universitari. Societatea întreagă a luat-o pe același drum, astfel că trișatul la examene a devenit o modă, iar rezultate concursurilor de angajare au intrat într-un firesc al măsluirii. România întreagă și-a inversat scara valorică, lăsându-i pe cei buni în urmă, marginalizându-i, și promovând orice mirosea de departe a non-valoare, a oportunism, a incompetență. Politicienii au fost aleși pe aceleași criterii.

Și lucrurile păreau cumva să meargă și așa. Ce e drept, la momentul acela, dezastrele naturale păreau scenarii de film. Dar a venit și vremea coronavirusului. O vreme în care România ar fi putut fi condusă de valorile acelea care fie au plecat, fie au fost marginalizate. De voci sigure, care ar fi putut lua decizii preventive, nu adaptate dezastrului.

Nu de directori de spitale numiți politic, nu de politicieni care își anunță izolarea în conferințe de presă, nu de medici cu diplome cumpărate, nu de conducători de instituții publice care habar n-au cum să reacționeze în situații de criză, nu de comunicatori care refuză să-și mai facă treaba, de frica judecății publice. Tot ce vedem acum e rezultatul unui lanț de decizii pe care noi le-am luat.

Acum vom plăti, de fapt, prețul angajărilor pe pile în instituții publice. Acum o să simtă toată lumea că România asta de după Revoluție a fost construită pe fundamente valorice incerte. România valorilor inversate începe de acum să deconteze prețul anilor de impostură, de prostie și incorectitudine. Să facem un exercițiu de imaginație și să vedem cum ar fi fost astăzi, acum, România noastră, dacă ar fi condus-o, pe toate palierele ei, centrale și locale, oameni deștepți. Dacă examenele de admitere în școli superioare erau pe bune, dacă atâtea concursuri de angajare erau corecte. Dacă sistemul sanitar era înțesat de profesioniști. Dacă...

Dar suntem aici unde suntem. Și acum vom plăti iar pentru amante, pentru pile, pentru rubedenii, pentru șoferi, pentru acțiuni la purtător...

Dar de data asta nu cu bani publici, așa cum suntem obișnuiți. Ci cu viața celor pe care îi iubim. Statul nu e o entitate de neatins. E ceea ce noi am construit și ceea ce noi am tolerat. Iar acum va fi greu. Pentru că totul se plătește și iată că a venit și ziua scadenței...

https://www.podul.ro/articol/ziua-scadentei

Bătrânii

Andra Gavril

1

 

Bună, dragă Stat! Ce mai faci? Sunt eu, cetățeanul.
Sunt cuminte. Mă spăl pe mâini, lucrez de acasă, plătesc facturi, plătesc impozite, respect regulile, ca toată lumea aștept să treacă perioada grea.
Tu? Ce mai faci?
Știi, oamenii ca mine, ăia care fac tot ce ai spus tu, ar putea să te întrebe în cor: tu ce faci?
Mă uit la televizor.
Văd oameni care ajută alți oameni, văd oameni care pun la bătaie tot ce au, văd oameni care încearcă să ocrotească alți oameni. Dar atât.
Tu îmi spui să mă spăl pe mâini, să stau acasă și îmi promiți că “o să”.
În timpul ăsta se întâmplă tot felul de lucruri. Care mie nu îmi plac.
De exemplu nu îmi place să nu mi se întoarcă nimic din ce dau.
Am senzația că sunt prea mulți ani de când ne salvează doar norocul, întâmplarea, Divinitatea, o mână de oameni și umorul.
Mă uit în jur. Nu văd sistem de educație, nu văd sistem medical, nu văd asigurări medicale onorate, nu văd șosele, nu văd siguranța zilei de mâine. Adică alea pentru care eu plătesc taxe.
Văd doar oameni care încearcă pe cont propriu.
De la tine văd nepăsare și aroganță.
Și știi ce mai văd? Văd cum ai reușit, în doar o lună și jumătate, să distrugi cu cinism o categorie pe care o numești “bătrânii”. Adică tot ce e 65+.
Părinții, prietenii, necunoscuții. Bătrânii. La asta i-ai redus.
Repet: sunt părinții noștri, bunicii, profesorii, cei de la care am învățat meserii, povești, viață.
Știi ce se întâmplă cu un om dacă îi spui în mod repetat că e bătrân?
Știi ce se întâmplă dacă îi încurajezi - pe ăia care oricum nu mai au niciun reper -
să desconsidere, să minimizeze, să ia peste picior?
Știi la ce se ajunge când legitimezi ideea că 65+ înseamnă bătrân?

Înțeleg. Ai vrut să îi protejezi. Corect și nobil. În esență e o treabă de bun simț. Ar fi putut să pară chiar că îți pasă.
Dar ce-ar fi fost dacă îi numeai seniori? Sau persoane cu vârsta peste 65 de ani? Sau o altă formulare, mai puțin abruptă?
Cei cu creier ar fi înțeles.
Ceilalți ți-ar fi râs în nas oricum.
Dar tu ai ales să le pui ștampilă: bătrâni.

Ai mai ieșit pe străzi în ultima perioadă? Ai auzit și tu cum li se adresează vulturii? “Du-te, tataie acasă. Du-te, mamaie că te caută moartea prin curte”.
Ai auzit oameni spunând “bine că nu au prins și ai mei umilința asta, că era prea mult”. Înțelegi? Ne-ai făcut să gândim enormitatea asta. Să ne doară neputința pe care ai indus-o unor oameni care mai au mult de spus. Pe care i-ai folosit de câte ori ai avut nevoie de ei. Pe care, unii dintre noi, îi sună și azi să le ceară un sfat.
Sfat! Știi ce e aia? E puterea de a recunoaște că nu te pricepi și ai nevoie de ajutor.
Ia-ți, statule, consilieri. Caută-ți oameni care să priceapă în ce hal dor cuvintele!
Eu mă spăl pe mâini. Și caut măști și dezinfectanți pentru ai mei și pentru mine. Dar te aud, să știi. Și nu te uit. Și ce îi doare pe ai mei, pe mine mă doare de 10 ori mai tare.
Cere-le iertare. Dă-le demnitatea înapoi. Dă-le putere în loc de mizeria în care i-ai aruncat. Poți? Ah, nu mai poți.
Atunci, spală-te pe mâini!

Cum se vede din elicopter raiul nomenclaturii

Sau...

Un gest suprem de iubire față de oameni

Fiecare cu donii pe care îi merită…

https://republica.ro/fiecare-cu-donii-pe-care-ii-merita-pilda-lui-don-giseppe-si-don-pimen-cum-se-vede-din-elicopter-raiul