La începutul anilor ’70 ai secolului trecut, am participat, pentru prima dată, îndrumat de profesorul meu de română, Emil Marinescu, la o întâlnire literară la Casa de Creaţie din Iaşi. Această instituţie era diriguită de doi prozatori: Stelian Baboi – director şi Vicenţiu Donose – metodist. Atunci, privilegiul nu m-a ocolit: aveam să-l văd şi să-l cunosc pe
Ioanid Romanescu – unul din cei mai autentici poeţi din a doua jumătate a secolului XX. Nu de puţine ori, în acea perioadă, mi-a fost dat să fiu în preajma scriitorilor consacraţi. Am aflat, cu acest prilej, de la Vicenţiu Donose, care conducea conclavul, că Ioanid Romanescu era invitatul de onoare. Interesul de a-l privi mai stăruitor pe scriitor s-a declanşat când am auzit că este născut în Voineştii Iaşilor, tocmai de unde izvorăşte Stavnicul, râul copilăriei mele. Poetul, în acea seară, mi s-a părut că seamănă cu un mongol ce vine mânat de vifor direct de la o alergare de cai. Deşi nu a spus multe vorbe, am fost beneficiarul, împreună cu ceilalţi participanţi, a câtorva lucruri scăpărătoare exprimate de invitat. Cuvintele aveau distincţie şi sonoritate, cu inflexiuni vehemente şi grave. Dulce-amarul din gama tonalităţilor sale, deşi părea neprietenos, transmitea încredere şi siguranţă. Timbrul vocii romanesciene, odată auzit, era uşor recognoscibil. Am convingerea că, acest poet, dacă ar fi recitat chiar şi dintr-un beci, iar auditoriul ar fi fost la suprafaţă, vocea sa inconfundabilă lesne ar fi fost recunoscută. Ioanid Romanescu era parcă mereu trudit de poezie, el s-a născut pentru a fi poet – şi foarte puţin sau deloc altceva; şi-a intitulat, sugestiv, un volum: Poet al uriaşilor. Într-o altă împrejurare, după lectura unor poeme, ne-a lăsat să înţelegem că a fost pentru o noapte străjer la „Capul Horn al Patagoniei din stele”. Scriitorul şi-a marcat cu distincţie semnele şi înfăţişările acute ale vieţii. Prin intersecţiile ei, vectorii poeziei sale au atins glazura spirituală a două mari voci lirice: Esenin şi Maiakovski. Întrucât arealul comun ne-a apropiat, într-o împrejurare mai apăsătoare, m-a rugat să-i angajez o nepoată, care a venit pe capul lui de la Galaţi. Eu lucram la serviciul personal al unei instituţii. Într-o zi, îl văd pe Ioanid că intră în birou şi-mi face semn să-l însoţesc. Vocea îi era gravă şi uşor tremurătoare, cerea solidaritate; se putea deduce că eram obligat să-i angajez nepoata, singura posibilitate de a scăpa de ea. Poetul părea surescitat, într-un continuu neastâmpăr, starea lui de îngrijorare era molipsitoare, fuma ţigară după ţigară. Rugămintea lui Ioanid avea urme vizibile de orgoliu şi de umilinţă trucată. Nepoata dormea chiar în patul lui, iar el – jos, pe o saltea improvizată. Poetul Aberaţiilor cromatice m-a convins că trăieşte un sentiment ciudat de neajutorare, deşi, prin gestul său, el încerca să ajute pe cineva. În vreo două luni, nepoata scriitorului a fost angajată pe post de bibliotecar, la o altă instituţie, cu sprijinul unui prieten de-al meu. La vreun an distanţă, mă întâlnesc în grădina botanică cu poetul, însoţit fiind de o frumoasă prezenţă feminină. Cu uşurinţă am dedus că „nepoata” era acum doamna Romanescu. Ne-am despărţit, amintindu-mi că vom merge împreună, peste vreo trei zile, la Întreprinderea Viei şi Vinului Iaşi, ca invitaţi la o întâlnire literară. Au mai fost prezenţi, atunci: Adi Cusin, Silviu Rusu şi Ion Chiriac. Ioanid a citit un poem de dragoste. Vocea poetului, ca şi poezia sa neliniştită, maiestuoasă, vehementă, se asemăna cu a unui comandant aflat în timpul instrucţiei de noapte. În aplauzele sălii, Adi Cusin, voit nedumerit, îl întreabă: „Ioanid, ce fel de poezie de dragoste este aceasta?! După cum ai citit-o mi se părea că îţi iei iubita la bătaie.” Aşa era Ioanid Romanescu: o distinctă natură poetică, melancolică, vulcanică şi nervos-fremătătoare. Calea cunoaşterii misterului acestei naturi este însăşi poezia sa. În versuri declamative şi adevărate poetul îşi întreabă confraţii şi-i atenţionează: „Spuneţi şi voi, poeţi din România, eu v-am incomodat când gloria se împarte?”; „dacă există un mister, singurul mod de a-l cunoaşte e poezia” sau „visez şi – odată cu aburul – iese pe horn o poveste a neamului nostru”. Prin volumele ce poartă pe ele numele Ioanid Romanescu trece fiorul dureros de dulce, care determină vibraţiile, gesticulaţiile şi însemnele înaltului lirism. Ioanid a scris şi a trăit poezia cu pasiune, mai mult: el s-a născut cu stigmatul ei. Numai citind cărţile sale, descoperim această evidenţă. În ce mă priveşte, întind cu mâna din dreptul inimii, pentru acest autor, o ramură de finic. Ea reprezenta pentru romani şi greci triumful şi gloria. Concluzionez: Ioanid Romanescu a fostpredestinat să fie Poetul.
Nicolae PANAITE
