𝗠𝗔𝗥𝗘𝗔 𝗜𝗡𝗗𝗨𝗦𝗧𝗥𝗜𝗘 𝗗𝗘 𝗗𝗜𝗣𝗟𝗢𝗠𝗘 𝗟𝗜𝗧𝗘𝗥𝗔𝗥𝗘

Christian W. Schenk

Există astăzi un nou anotimp cultural. Nu primăvara. Nu toamna. Diploma. Vine zilnic. Regulamentar. Uneori cinci. Alteori șase. Dacă poșta electronică ar avea greutate fizică, multe calculatoare ar trebui consolidate structural de Ministerul Construcțiilor.

Deschizi dimineața internetul și imediat sare spre tine o nouă „Diplomă de Excelență”. Chenar auriu. Pană. Laur. Ștampilă. Trei logo-uri. Minimum trei. Fără trei logo-uri, diploma modernă pare o simplă adeverință de vaccinare culturală. Cu cât valoarea este mai mică, cu atât rama aurită devine mai groasă. Este lege aproape fizică.

Recunosc sincer: și eu am primit între timp peste o sută de diplome, premii, distincții și certificate online. Poate chiar mai multe. Nu le-am numărat. Ar fi însemnat să-mi sacrific o parte importantă din viață pentru statistica ridicolului contemporan. Unele au venit de la oameni serioși. Altele au venit din zone atât de misterioase încât nici Google nu știa exact cine premiază pe cine și pentru ce. Uneori aveam impresia că diploma se generează singură în timpul nopții, ca mucegaiul pe pereții unei instituții culturale uitate de istorie.

Fenomenul este fascinant sociologic. Astăzi nu mai trebuie să scrii mare lucru ca să primești un premiu. Este suficient să exiști online. O fotografie cu o carte. Un poem despre ploaie. Trei adjective despre eternitate. Un comentariu cu două inimioare și un „felicitări”. Imediat apare „Marele Premiu Internațional de Excelență Literară Universală Intercontinentală”. Dacă participă patru oameni din două sate și un algoritm amețit, deja se vorbește solemn despre „festival mondial”.

Inteligența artificială lucrează și ea din greu pentru cultură. Stă undeva imaginar în frac și distribuie diplome ca un arhiepiscop cultural ușor obosit după un congres finanțat european. Primește diplomă poetul. Primește diplomă organizatorul. Primește diplomă juriul. Primește diplomă moderatorul. Probabil și imprimanta merită una, fiindcă ea a muncit cel mai mult. Singurul care nu primește nimic este cititorul. Dar el oricum a dispărut de mult din peisaj și nimeni nu mai observă.

Partea cea mai comică începe după premiere. Diploma este imediat postată peste tot. Facebook. Instagram. Grupuri literare. Site-uri obscure. Uneori aceeași diplomă apare de șaptesprezece ori în aceeași zi, ca și cum omenirea tocmai ar fi descoperit penicilina culturală. Autorul postează diploma. Prietenii distribuie diploma. Alți premiați felicită diploma. Unii nici nu mai citesc textul. Privesc doar rama aurită și intră instantaneu într-o stare de extaz administrativ.

Există și o tandră tristețe aici. Mulți dintre acești oameni nu sunt răi. Nu sunt nici măcar ridicoli în sens profund. Sunt doar teribil de flămânzi de confirmare. Literatura a devenit atât de marginală încât omul își fabrică singur iluzia importanței. Își acordă reciproc diplome ca naufragiații care își împart între ei medalii pentru supraviețuire.

Altădată un premiu literar speria puțin autorul. Îl obliga să se întrebe dacă îl merită. Astăzi premiul vine înaintea operei. Uneori chiar înaintea alfabetului. Cultura modernă a rezolvat elegant problema valorii: dacă nu există suficientă valoare, se tipăresc suficiente diplome până când hârtia începe să semene cu prestigiul.

Eu încă aștept marele premiu absolut: „𝐷𝑖𝑝𝑙𝑜𝑚𝑎 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑐𝑎𝑝𝑎𝑐𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎 𝑒𝑥𝑐𝑒𝑝𝑡̦𝑖𝑜𝑛𝑎𝑙𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑎 𝑝𝑟𝑖𝑚𝑖 𝑝𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑜 𝑠𝑢𝑡𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑑𝑖𝑝𝑙𝑜𝑚𝑒 𝑓𝑎̆𝑟𝑎̆ 𝑎 𝑚𝑢𝑟𝑖 𝑑𝑒𝑓𝑖𝑛𝑖𝑡𝑖𝑣 𝑑𝑒 𝑟𝑎̂𝑠.” Aceea ar fi sinceră. Aproape literatură. Aproape adevăr!

Un jurnal de primăvară…

 

ULTIMA PĂLĂRIE – Dorin TUDORAN – Un jurnal de primăvară…

10 mai 2026

1 mai… Sunt de acord cu cei care consideră că dictatura comunistă și brațul ei – lung și vigilent, – Securitatea au fost un mare noroc pentru români, care, necunoscându-și interesele, n-au știut că-și fac rău cu mâna lor în decembrie 1989. În comunism, Securitatea avea grijă de oameni. Se interesa să vadă cine sunt, cu cine s-au înhăitat, ce fărăderlegi comit și elabora măsuri pe… măsură. Lista din care postez aici are, firește, mai multe pagini, dar îmi zic că două pagini sunt de ajuns. Când Poșta nu-și făcea datoria, Securitatea o obliga să ia legătura cu oamenii și să le explice adevărul, mă rog, adevărul elaborat de Securitate. Mai mult, Poșta se angaja să ofere celor păgubiți, despăgubiri. Eu n-am cerut despăgubiri, fiindcă nu doream să mă aștepte la Oficiul Poștal sergentul Țiulică (altfel un om foarte simpatic și civilizat) și  să-mi spună: „Domnule Tudoran, îmi pare rău, dar iar trebuie să vă duc în Prahova, la tovarășul Procuror Adjunct al Capitalei, Horia Nelega…” Dacă n-am cerut despăgubiri, am cerut să mi se spună ce s-a întâmplat cu copiile scrisorilor, depuse de mine la Registraturile instituțiilor respective. La întrebarea asta, nu mi-a mai răspuns nimeni. Avea și Securitatea dreptul la concedii de odihnă, nu? Când președintele „Petrov” l-a decorat pe fostul Ministru de Interne George Homoștean (personaj arătat rău de tot cu degetul în Raportul prin care se condamna dictatura comunistă) și unii dintre noi au întrebat „Chiar așa? Homoștean decorat?”, unul dintre pupinii prezidențiali ne-a spus cam așa „Ha! Ha! Sunteți niște fraieri. Homoștean ăsta nu e Homoștean ăla”. Peste o vreme Cotrocenii aveau să anunțe că Homoștean ăsta este chiar Homoștean ăla și decorația i-a fost retrasă. Pupinul bine informat? Oh! Pedepsit rău de tot – a fost trimis în diplomație. Morala – comunismul chiar a fost cumsecade cu românii. Și dacă se va apela încă o dată la bunele lui servicii, se va dovedi la fel de cumsecade. Români, contați pe comunism!

https://www.gazetadambovitei.ro/educatie/cultura/ultima-palarie-dorin-tudoran-un-jurnal-de-primavara-2/

Suspendat în așteptare

Totul, în alcătuirea lui Leo, era de ordinul excepției, al neconformității. Nu știa să fie nici înfumurat, nici indiscret, nici trivial. Era o „pasăre rară”, tot mai rară, în lumea contemporană.

(Lui Alex. Leo Șerban)
„Abia aștept să ies de-aici și să cinăm împreună.” Leo a reușit să-mi transmită încrederea lui în această reîntîlnire, deși știam că sănătatea lui e serios zdruncinată. Voi rămîne multă vreme suspendat în așteptarea pe care mi-a indus-o. Urma să-l vizitez la spital lunea trecută. L-am vizitat, dar la Uniunea Scriitorilor, pe catafalc. Ar fi fost stînjenit. Nu-i plăcea să te primească nepregătit, inert, incapabil să îndeplinească oficiile de gazdă. Eleganța lui nativă, bunul lui gust, buna lui creștere ar fi suferit.
Dilema veche începe să-și piardă vechimea. Generația „întemeietorilor” se subțiază, scaunele goale se înmulțesc. Redacția în care evoluau Lena Boiangiu, Zigu Ornea, Tita Chiper și Alex. Leo Șerban are acum, inevitabil, un alt sunet, un alt portret. Știu, e normal. Sînt normale și moartea și „înnoirea” instituțională, și uitarea. Dar normală ar trebui să fie și continuitatea. Iar continuitatea are nevoie de oameni ai continuității, de naturi în care îndrăzneala și inventivitatea se bizuie pe acumulări temeinice și pe tradiție. O astfel de natură era Leo. N-avea prejudecăți, n-avea crispări estetice sau ideologice, n-avea inhibiții „principiale”. Era gata să experimenteze, să accepte surpriza, să riște. Dar o făcea înzestrat cu o cultură solidă, cu finețe și haz, cu stil. Rareori am văzut un personaj în care actualitatea imediată și atemporalitatea să coexiste atît de armonios. Leo era simultan „la curent” cu tot și „nicely old-fashioned”, „enfant terrible” și interlocutor „vieux jeu”. Avea talentul rar al frondei fără stridență, al agresiunii politicoase, al subminării regulilor fără urmă de grosolănie. Totul, în alcătuirea lui Leo, era de ordinul excepției, al neconformității. Nu știa să fie nici înfumurat, nici indiscret, nici trivial. Era o „pasăre rară”, tot mai rară, în lumea contemporană. Lecturile lui erau abundente și voluptuoase, frecventarea asiduă a literaturii nu-i anesteziase – cum se întîmplă de obicei – pasiunea (și competența) pentru cultura vizuală. Dimpotrivă. Era un „expert”, un „connaisseur”, un rafinat. În plus, avea un umor savuros și un tip de bună dispoziție, de afabilitate, care contamina rapid societatea în care se mișca. Știa să fie prezent cu promptitudine, cu grație, dar fără complezențe roz, fără compromisuri. Putea fi și capricios, imprevizibil, acid în replică, excesiv în opinii. Dar nu putea fi nici crud, nici prost crescut. Sînt încîntat că am avut șansa de a-l fi cunoscut și regret că n-am zăbovit mai mult în preajma lui. Pe obrazul Dilemei, dispariția lui lasă o nevindecabilă, perfidă, cicatrice.
La un moment dat, cu ani în urmă, am avut ocazia unei mici dezbateri cu Leo pe teme esențiale. A venit vorba și despre Dumnezeu. Mi-am dat seama că vorbesc cu cineva care punea între paranteze transcendența cu un fel de radicalitate doctrinară. Avea cultul bucuriei, al plăcerii, al corporalității degustătoare, al frumosului, în variantele lui estetizante. Detesta orice aluzie la durerea fizică, la suferință în genere, la jumătatea sumbră a destinului. Practica amnezia euforică. Am încercat să-i spun că e „subiectul” ideal al îngrijorării divine. Că tocmai oamenii ca el, excepționali, dar recalcitranți, sînt  „ținta” acțiunii sacre. Nu adormiții în certitudini, nu cei bine instalați în „cursa” mîntuirii proprii, nu cei „rezolvați” și senini pînă la nesimțire. Ci chinuiții, ezitanții, rătăciții. Nu cred că l-am convins. Dar sînt sigur că va reevalua lucrurile din perspectiva pe care i-o deschide noul său voiaj. După cum sînt sigur că Dumnezeu îi știe inocența de fond și se amuză de farmecul inimii lui.
În ce mă privește, mi-e foarte dor de colegul meu de redacție. Și regret, între multe altele, că nu voi afla niciodată cum se numește restaurantul acela știut numai de el, unde trebuia să cinăm împreună, după ieșirea din spital… 

Andrei Pleșu 

https://www.dilema.ro/situatiunea/leo

Am ales cortul

 

„Primul caz de COVID-19 în România a fost confirmat oficial pe 26 februarie 2020, în județul Gorj. Pacientul a fost un bărbat care intrase în contact cu un cetățean italian, marcând începutul pandemiei pe teritoriul românesc.” 

Rezumat generat de AI

La Sfîntu’ Așteaptă

La Sfîntu’ Așteaptă, colț cu Sfînta Vineri,

n-o să ieșim din mlaștini prea curînd,

ne-acomodăm și cu varanii tineri

cît ăi bătrîni se lăfăie-n afund.

E lumea lor și ne-mbătăm cu apă

că poate-i și a noastră cît de cît

iar cine își închipuie că scapă,

scapă cu lanțul zornăind la gît.

Căci de nu rîzi cu ei la bancuri proaste

și dacă nu te freci de solzi cu ei

te vei trezi că ești chemat la oaste

să aperi acest clan de saduchei.

Parcă-a plouat cu papagali flegmatici

și țoape înfășate-n tricolor,

cu-n pămpălău fugit din matematici

ce umblă alandala pe covor,

toți anticomuniști de operetă,

toți unși cu alifii de filosofi,

cu doctoratu-ascuns într-o borsetă

și șpaga în cutia de pantofi.

Ei stau lipiți de luni și pînă vineri

de trunchiul țării ca niște licheni.

Cînd văd ce mîndrii-s polițiștii tineri

m-apucă-un dor de foștii milițieni.

Mircea Dinescu

Agent Hospital

În China, a fost dezvoltat primul spital din lume operat integral de inteligență artificială, un concept inovator care marchează un pas important către medicina viitorului. Denumit „Agent Hospital”, acest proiect utilizează medici și asistente virtuale capabile să interacționeze autonom, să analizeze simptome, să stabilească diagnostice și să recomande tratamente.

Sistemul este conceput pentru a procesa un număr impresionant de cazuri într-un timp foarte scurt. Potrivit cercetătorilor, medicii bazați pe inteligență artificială ar putea trata până la 10.000 de pacienți în doar câteva zile, o performanță care ar necesita ani de muncă pentru cadrele medicale umane. În plus, testele realizate până acum indică un nivel ridicat de acuratețe în diagnosticare, ceea ce subliniază potențialul uriaș al acestei tehnologii.

Proiectul a fost dezvoltat de o echipă de cercetători de la Universitatea Tsinghua și are ca scop îmbunătățirea serviciilor medicale, creșterea accesibilității și sprijinirea medicilor în luarea deciziilor. Prin simularea unui număr mare de cazuri, sistemul poate contribui și la formarea viitorilor medici.

Deși implementarea pe scară largă necesită în continuare testare și validare, acest spital bazat pe inteligență artificială oferă o perspectivă clară asupra modului în care tehnologia ar putea transforma sistemul medical la nivel mondial.

Vremuri de furie

 ÎNTREBAREA #3

Denise Rifai: „85.000 de lei pe lună. Plus pensie de 26.841 lei. Plus stipendiu Academia Română. Salariul mediu al unui român — 900 de euro. De 25 de ori mai puțin. Cum justificați?"

ÎNTREBAREA #14

Denise Rifai: „BNR cheltuie 14 milioane de lei pe an pe cantina angajaților. Fructe de mare, carne de vită premium. Fructe de mare la BNR — în timp ce pensionarii numără bănuții la piață?"

Denise Rifai: „Am un document intern BNR care menționează platforma Voință Gaintra. Un sistem AI pentru tranzacționare automată cripto și forex. Documentul indică 70-85% tranzacții profitabile, depozit minim 1.150 de lei. Acest instrument a generat milioane în profituri pentru un cerc restrâns de beneficiari din conducerea BNR și bănci comerciale selectate."

Adevărul.ro

Data publicării: 17.02.2026