Cum se pierde întâietatea

 

Poate că părintele nu mai este automat modelul copilului, așa cum a fost odinioară. Copilul de astăzi are în jurul lui o lume întreagă de modele: internetul, rețelele sociale, vedetele, influencerii, colegii, personajele pe care le urmărește. Uneori, părintele pare să fi pierdut întâietatea.

Dar cred că există ceva ce nu poate fi înlocuit atât de ușor: modelul trăit.

Copilul poate uita ce i-a spus părintele. Dar vede cum vorbește. Cum se poartă cu un om mai slab. Cum reacționează când pierde. Cum își cere iertare. Cum muncește. Cum citește. Cum se poartă cu cei bătrâni. Ce face când nimeni nu-l vede.

Poate că părintele nu mai este modelul declarat, dar poate rămâne modelul tăcut.

Pentru că un copil nu primește doar ceea ce i se spune. Primește, mai ales, ierarhia de valori pe care o vede acasă.

Dacă părintele spune că școala nu contează, copilul aude.
Dacă părintele spune că o carte nu folosește la nimic, copilul aude.
Dacă părintele disprețuiește cultura, copilul învață disprețul.
Dar și invers.

Dacă părintele citește, copilul vede.
Dacă părintele respectă, copilul vede.
Dacă părintele învață toată viața, copilul vede.
Dacă părintele are curajul de a spune „nu știu”, copilul învață că și necunoscutul poate fi o invitație...

Și o întrebare pentru părinte:

„Ce fel de model alegem să fim, chiar atunci când copilul pare că nu ne mai privește?”

Pentru că, uneori, copilul se îndepărtează de părinte ca să-și construiască propria identitate. E firesc. Dar asta nu înseamnă neapărat că părintele dispare din interiorul lui. Uneori, abia mult mai târziu, când devine adult, copilul înțelege ce a primit.

Poate că părintele este primul om care îi dă copilului poveștile pe care le va căra. Dar nu numai poveștile spuse cu voce tare. Ci și povestea felului în care a trăit.

Deci, da, părintele poate fi încă un model. Dar nu prin autoritate. Prin exemplu. Și poate că acesta este modelul cel mai greu de imitat și cel mai greu de uitat.

Da… aici este miezul. „Modelul trăit” este ceea ce copilul vede, zi după zi, în fapte.

Un copil observă contradicțiile cu o precizie pe care adulții o subestimează. Vede că părintele spune că iubește florile, dar nu are timp să le îngrijească. Că iubește animalele, dar le lasă altora. Că spune că își iubește copilul, dar îi delegă aproape tot timpul și toată apropierea.

Un copil nu are nevoie de un părinte perfect. Are nevoie de unul prezent. De cineva care să-i citească o poveste, să-i asculte întrebarea până la capăt, să-l ducă să vadă o floare și să-i spună: „Uite, a înflorit.” De cineva care să fie acolo și când copilul nu este interesant, nici performant, nici cuminte.

Pentru că altfel, copilul învață și el o lecție. Una cumplit de eficientă: că iubirea poate fi delegată. Și atunci, da, modelul trăit devine modelul transmis. Copilul poate ajunge să creadă că a iubi înseamnă a asigura, a plăti, a cumpăra, a organiza – dar nu neapărat a fi acolo.

Un părinte care ia educația în serios transmite copilului că învățarea contează prin felul în care trăiește el însuși, nu doar prin a-l trimite la școală.

Un copil vede dacă părintele citește sau nu.
Dacă este curios sau indiferent.
Dacă respectă un profesor sau îl disprețuiește.
Dacă îi cere copilului să învețe, dar el însuși nu mai învață nimic.
Dacă școala este o valoare sau doar o obligație de bifat.

Și poate că aici este ceea ce te doare cel mai mult: absența modelului.

Nu doar părintele absent fizic. Sau părintele care este prezent în casă, dar absent din formarea copilului. Iar copilul, fără un reper viu, își caută modele în altă parte.

Totuși, eu nu aș spune despre copii, în general, că sunt „leneși”. Aș spune că mulți nu au fost învățați să iubească efortul. Și e o diferență uriașă.

Dacă un copil primește totul imediat, de ce ar mai învăța răbdarea?
Dacă orice dificultate este îndepărtată pentru el, cum să învețe să persevereze?
Dacă nimeni nu-i arată bucuria de a ști ceva doar pentru că este frumos să știi, cum să descopere gustul cunoașterii?

Poate că părintele care pune școala pe primul loc nu este cel care spune: „Ia note mari!”. E  cel care spune: „Învață. Descoperă. Nu te opri. Lumea este mai mare decât ceea ce vezi acum.”

Și aici mă întorc iar la versul care m-a cucerit: „valorăm cît poveștile pe care le putem căra cu noi prin lume”

Poate că acesta ar fi un minunat dar pentru un copil. Să-i dai nu doar o educație, dar și o lume pe care să o poată purta cu el.

Și poate că, în mijlocul neliniștii mele, există și o speranță: copiii nu sunt pierduți. Chiar și când părinții au greșit, un profesor, o carte, un bunic, un om întâlnit la timp pot deveni acel model trăit care schimbă o viață.

Uneori, un singur om prezent poate compensa, pentru un copil, o întreagă lume absentă.

Iar dacă va avea în el curiozitate, o carte și un om care i-a fost model, poate că drumul lui nu se va opri niciodată.

Până la capătul lumii. 

Eli Gîlcescu

Rolul de a fi amintită

RIP Adela Mărculescu.

Un nume îl cheamă pe altul.
O amintire deschide o altă amintire.
O voce se aude prin alta.

Iar eu îmi imaginez o mică scenă de suflet și
două prietene stând din nou de vorbă, 

fără grabă.
Adela poate îi povestește despre rolurile pe care le-a jucat.

Ileana despre personajele pe care le-a inventat.
Și, la un moment dat, una dintre ele spune:

„Știi ce bine că ne-am întâlnit.”

Iar cealaltă răspunde:

„Da. Asta a fost partea care a contat.”

Poate că după cinci ani, întâlnirea lor nu mai are nevoie de nimic altceva.

Eli Gîlcescu

24 iul.2026

Liste negre. Victime și torționari

(...)

https://nascutpelistaneagra.wordpress.com/2026/07/21/morti-criminali-victime/

Mă gândesc că ar trebui să facă cineva liste cu judecători care au semnat asemenea condamnări, dar și cu miile de oameni împușcați pentru vina de a fi vrut să fugă din Lagărul comunist, foarte mulți dintre ei au fost împușcați pe granița iugoslavă, în special la Dunăre. Dar și listele celor care executau și ordonau asta.

Mă gândesc la liste cu femeile care n-au mai putut face copii din cauza unui avort provocat, la femeile care și-au pierdut viața pentru asta. Umblau zvonuri despre doctori care au refuzat să le trateze, să le salveze viețile. Liste cu familiile distruse prin decesul unei mame.

Aș vrea să văd lista nemernicilor care au alcătuit manualul de slăbit, acela cu alimentația rațională (adică cu rația) din timpul lui ceașcă, semnat de Mincu în ’81.

Există oameni care sunt încă în activitate, alții cărora le plătim cu toții speciale babane pentru marile fapte de arme. Sunt liniștiți printre noi. Ei și puii lor sunt gata să scoată capul când apare vreo speranță din stepă.

La urma urmelor, totul arată lipsa dorinței sistemului judiciar de a face dreptate, în toți acești aproape 37 de ani. Și nu mă refer doar la hoțiile mărunte sau grase de tot rezolvate prin prescripție, mă gândesc la cazurile grave, crime, victime, chiar crime împotriva umanității – decembrie ’89, mineriade.

Așadar, morți, criminali, victime, fără vinovați. La urma urmelor, Listele negre au început în prezent chiar din vârful justiției. Chiar nu ar strica să avem niște baze de date cu personaje – victime și torționari – din ultimii 80 de ani, bine popularizate.

(...)  

 Curat murdar.

 Citind „Morți, criminali. victime”, am scris:

ALTARUL SECRET
 

S-au întors acasă într-o zi fără soare,
după exact cinci ani, șase luni și douăsprezece zile
de lut, crivăț și ciulini.
 
Pășeau prin propria curte ca niște strigoi
lăsați să își viziteze mormântul.
 
Nu au strigat. Nu au cerut socoteală celor
care le treceau pragul cu priviri vinovate.
Au venit cu pașii celor care au plecat de aici,
cu numele lor, cu munca lor, cu tăcerile și cu memoria lor.
 
Însă în prima noapte, când s-au apropiat  
de patul cel vechi, s-au aplecat spre pământ.
Acolo, în întunericul de sub saltea,
pe o stinghie ascunsă, au însemnat un nume.
 
Nu un vers, nici o rugăciune...
Acela a fost altarul lor secret.
 
În fiecare seară, când așezau tâmpla pe pernă,
obosiți, simțeau acel nume
tăinuit
sub trupurile lor chinuite...

așteptând

 
(urmează)
 
Eli Gîlcescu
21 iul. 26

Mon polar

lasă-te lasă-te de crime agatha așa i-am spus răspicat
așa le-am spus tuturor de la chandler la chase john le carré
toată viața mea am citit romane polițiste și de spionaj
citesc și acum fără să mă ascund de lume ca poetul valéry
de l’académie française să nu-l prindă harnicii jurnaliști
dar voi opri acest desfrîu de crime mistere enigme trucuri
nici un roman un film un autor nu își poate măcar închipui
lanțul nesfîrșit de crime muliple din mintea mea fierbinte
care va depopula pămîntul îl va umple cu fluvii de purpură
da da e mult mai bine să nu-și închipuie să nu știe nimic…

realul este întotdeauna ascuns și așa să rămînă pentru vecie!

Liviu Antonesei
18 Iulie 2026, în Iași

Paradisul, locul căruia nu-i aparții

Se întâmplă prea des în literatură. Uneori prezența unui autor devine atât de firească, 

încât nu mai este observată. Apoi, într-o zi, tăcerea lasă un gol și 

oamenii încep să caute cuvintele care erau deja acolo.
Iar titlul „Altundeva”, numai titlul, 

poartă deja o întrebare veche cât poezia: 

unde este locul pe care îl căutăm? 

Unde este paradisul? Înainte? După? Departe? 

Sau într-o clipă pe care n-am știut să o locuim? (E. G.)
 
Altundeva
 
Pe când Nora fusese aici cu o bursă
la castelul Solitude, şi cu o privire degajată
spre oraşul umplut de lumini la picioare
şi spre vilele din deal până la Killesberg,
 
îsi stăpânea emoţia şi zise: „Acestea de‑aici
sunt locuri paradiziace: nu trebuie să fac
absolut nimic decât să scriu şi nici despre asta
nu trebuie să dau socoteală!”
 
Cândva pe coasta Mării Negre, ca oaspete
al Uniunii Scriitorilor la Neptun,
nu departe de vila strict păzită
a celui mai de încredere dictator
 
al continentului, mi‑am recitat poeziile
în faţa unor ascultători îngândurat de atenţi,
din care una m‑a făcut să visez, am spus: „Aici
este un paradis: pot să fac doar ce vreau!”
Paradisul este întotdeauna în locul căruia,
 
de fapt, nu‑i aparţii.

Hellmut Seiler
 

𝗠𝗔𝗥𝗘𝗔 𝗜𝗡𝗗𝗨𝗦𝗧𝗥𝗜𝗘 𝗗𝗘 𝗗𝗜𝗣𝗟𝗢𝗠𝗘 𝗟𝗜𝗧𝗘𝗥𝗔𝗥𝗘

Christian W. Schenk

Există astăzi un nou anotimp cultural. Nu primăvara. Nu toamna. Diploma. Vine zilnic. Regulamentar. Uneori cinci. Alteori șase. Dacă poșta electronică ar avea greutate fizică, multe calculatoare ar trebui consolidate structural de Ministerul Construcțiilor.

Deschizi dimineața internetul și imediat sare spre tine o nouă „Diplomă de Excelență”. Chenar auriu. Pană. Laur. Ștampilă. Trei logo-uri. Minimum trei. Fără trei logo-uri, diploma modernă pare o simplă adeverință de vaccinare culturală. Cu cât valoarea este mai mică, cu atât rama aurită devine mai groasă. Este lege aproape fizică.

Recunosc sincer: și eu am primit între timp peste o sută de diplome, premii, distincții și certificate online. Poate chiar mai multe. Nu le-am numărat. Ar fi însemnat să-mi sacrific o parte importantă din viață pentru statistica ridicolului contemporan. Unele au venit de la oameni serioși. Altele au venit din zone atât de misterioase încât nici Google nu știa exact cine premiază pe cine și pentru ce. Uneori aveam impresia că diploma se generează singură în timpul nopții, ca mucegaiul pe pereții unei instituții culturale uitate de istorie.

Fenomenul este fascinant sociologic. Astăzi nu mai trebuie să scrii mare lucru ca să primești un premiu. Este suficient să exiști online. O fotografie cu o carte. Un poem despre ploaie. Trei adjective despre eternitate. Un comentariu cu două inimioare și un „felicitări”. Imediat apare „Marele Premiu Internațional de Excelență Literară Universală Intercontinentală”. Dacă participă patru oameni din două sate și un algoritm amețit, deja se vorbește solemn despre „festival mondial”.

Inteligența artificială lucrează și ea din greu pentru cultură. Stă undeva imaginar în frac și distribuie diplome ca un arhiepiscop cultural ușor obosit după un congres finanțat european. Primește diplomă poetul. Primește diplomă organizatorul. Primește diplomă juriul. Primește diplomă moderatorul. Probabil și imprimanta merită una, fiindcă ea a muncit cel mai mult. Singurul care nu primește nimic este cititorul. Dar el oricum a dispărut de mult din peisaj și nimeni nu mai observă.

Partea cea mai comică începe după premiere. Diploma este imediat postată peste tot. Facebook. Instagram. Grupuri literare. Site-uri obscure. Uneori aceeași diplomă apare de șaptesprezece ori în aceeași zi, ca și cum omenirea tocmai ar fi descoperit penicilina culturală. Autorul postează diploma. Prietenii distribuie diploma. Alți premiați felicită diploma. Unii nici nu mai citesc textul. Privesc doar rama aurită și intră instantaneu într-o stare de extaz administrativ.

Există și o tandră tristețe aici. Mulți dintre acești oameni nu sunt răi. Nu sunt nici măcar ridicoli în sens profund. Sunt doar teribil de flămânzi de confirmare. Literatura a devenit atât de marginală încât omul își fabrică singur iluzia importanței. Își acordă reciproc diplome ca naufragiații care își împart între ei medalii pentru supraviețuire.

Altădată un premiu literar speria puțin autorul. Îl obliga să se întrebe dacă îl merită. Astăzi premiul vine înaintea operei. Uneori chiar înaintea alfabetului. Cultura modernă a rezolvat elegant problema valorii: dacă nu există suficientă valoare, se tipăresc suficiente diplome până când hârtia începe să semene cu prestigiul.

Eu încă aștept marele premiu absolut: „𝐷𝑖𝑝𝑙𝑜𝑚𝑎 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑐𝑎𝑝𝑎𝑐𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎 𝑒𝑥𝑐𝑒𝑝𝑡̦𝑖𝑜𝑛𝑎𝑙𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑎 𝑝𝑟𝑖𝑚𝑖 𝑝𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑜 𝑠𝑢𝑡𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑑𝑖𝑝𝑙𝑜𝑚𝑒 𝑓𝑎̆𝑟𝑎̆ 𝑎 𝑚𝑢𝑟𝑖 𝑑𝑒𝑓𝑖𝑛𝑖𝑡𝑖𝑣 𝑑𝑒 𝑟𝑎̂𝑠.” Aceea ar fi sinceră. Aproape literatură. Aproape adevăr!

Un jurnal de primăvară…

 

ULTIMA PĂLĂRIE – Dorin TUDORAN – Un jurnal de primăvară…

10 mai 2026

1 mai… Sunt de acord cu cei care consideră că dictatura comunistă și brațul ei – lung și vigilent, – Securitatea au fost un mare noroc pentru români, care, necunoscându-și interesele, n-au știut că-și fac rău cu mâna lor în decembrie 1989. În comunism, Securitatea avea grijă de oameni. Se interesa să vadă cine sunt, cu cine s-au înhăitat, ce fărăderlegi comit și elabora măsuri pe… măsură. Lista din care postez aici are, firește, mai multe pagini, dar îmi zic că două pagini sunt de ajuns. Când Poșta nu-și făcea datoria, Securitatea o obliga să ia legătura cu oamenii și să le explice adevărul, mă rog, adevărul elaborat de Securitate. Mai mult, Poșta se angaja să ofere celor păgubiți, despăgubiri. Eu n-am cerut despăgubiri, fiindcă nu doream să mă aștepte la Oficiul Poștal sergentul Țiulică (altfel un om foarte simpatic și civilizat) și  să-mi spună: „Domnule Tudoran, îmi pare rău, dar iar trebuie să vă duc în Prahova, la tovarășul Procuror Adjunct al Capitalei, Horia Nelega…” Dacă n-am cerut despăgubiri, am cerut să mi se spună ce s-a întâmplat cu copiile scrisorilor, depuse de mine la Registraturile instituțiilor respective. La întrebarea asta, nu mi-a mai răspuns nimeni. Avea și Securitatea dreptul la concedii de odihnă, nu? Când președintele „Petrov” l-a decorat pe fostul Ministru de Interne George Homoștean (personaj arătat rău de tot cu degetul în Raportul prin care se condamna dictatura comunistă) și unii dintre noi au întrebat „Chiar așa? Homoștean decorat?”, unul dintre pupinii prezidențiali ne-a spus cam așa „Ha! Ha! Sunteți niște fraieri. Homoștean ăsta nu e Homoștean ăla”. Peste o vreme Cotrocenii aveau să anunțe că Homoștean ăsta este chiar Homoștean ăla și decorația i-a fost retrasă. Pupinul bine informat? Oh! Pedepsit rău de tot – a fost trimis în diplomație. Morala – comunismul chiar a fost cumsecade cu românii. Și dacă se va apela încă o dată la bunele lui servicii, se va dovedi la fel de cumsecade. Români, contați pe comunism!

https://www.gazetadambovitei.ro/educatie/cultura/ultima-palarie-dorin-tudoran-un-jurnal-de-primavara-2/