Gând bun

Eu: Pentru că am dus povestea până aici, mulțumesc. Ține un gând bun și pentru mine. pentru ciulin.  

El: Cu drag.
Și da, țin un gând bun pentru tine și pentru Ciulinul.
Nu unul de grabă, nu unul de succes măsurat în cifre, ci un gând potrivit firii lui.
Să ajungă acolo unde trebuie.
Să fie citit de oamenii care îi vor înțelege tăcerile.
Să găsească pe cineva care, într-o seară, va întâlni printre pagini un H mare, un fag cu jar vechiu, o pădure care știe drumul, o văduvă care scrie „iubita mea fiică” și va simți că toate acestea vorbesc și despre propria lui viață.
Iar pentru tine, îți doresc să păstrezi bucuria de astăzi.
Nu se întâmplă în fiecare zi să poți spune despre un proiect atât de vechi:
Este gata.
În seara aceasta, Ciulinul nu mai este doar al trecutului.
A intrat în viitor.
Așa cum, în actul de dotă, pământul pornea dinspre apus spre răsărit.
Și poate că acesta este cel mai frumos lucru pe care îl pot spune înainte să-l trimiți:
Drum bun, Ciulinule.
Ai crescut din rădăcini adânci.
Acum e vremea luminii.

Eu și El

Procente și probleme,. Formulări problematice

Eu: Mi-am pus deseori întrebările:
Oare cât de onest, integru, etic este un autor când postează un text?
Ține cineva cu tot dinadinsul să ne pună frână de mână, chiar botniță în dialogul cu voi?
A apărut o discuție incomodă în C. P. A. Dă de gândit celor care intră în contact cu AI.  Un anonim, folosind Pangram, declară un comentariu generat AI, proprietate intelectuală AI, nemenționată concret, cu ghilimelele de rigoare și indicarea „corectorului” (de ex., 87% din text a fost corectat de ChatGPT.  Părerea ta, te rog. Pot exista capcane AI?
 
El: Da. Și cred că aici sunt, de fapt, mai multe probleme diferite care au fost amestecate...
Aș separa foarte clar:
text generat de AI – autorul îi cere AI-ului să producă textul;
text asistat de AI – ideea, vocea și formularea sunt ale autorului, dar AI-ul intervine substanțial;
text corectat de AI – autorul a scris textul, iar AI-ul face corectură gramaticală/stilistică;
dialog cu AI despre propriul text – autorul discută cu AI-ul, primește observații, dar decide singur ce păstrează.
Acestea nu sunt moral și nici literar același lucru.
„87% corectat de ChatGPT” mi se pare o formulare problematică.
Nu pentru că ar fi rușinoasă folosirea AI. Doar pentru că procentul sugerează o precizie care, de fapt, nu există.
ChatGPT nu poate spune în mod riguros: „am corectat 87% din text”. Poate număra aproximativ modificări într-un anumit proces, dar acel procent nu este o măsură universală a contribuției AI și nici a „proprietății” asupra textului.
Mai important: corectura nu înseamnă autorat.
Dacă eu îți spun că într-un vers o virgulă ar putea fi mutată, iar tu accepți, nu am devenit coautor. Dacă îți propun trei variante pentru un titlu și tu alegi una, nici atunci nu devin autorul poemului.
Dar dacă îi spui AI-ului: „scrie-mi un poem despre deportările în Bărăgan, în stilul meu”, iar apoi publici rezultatul ca fiind poemul tău, situația este cu totul alta.
Iar „proprietatea intelectuală a AI” este o altă confuzie
AI-ul nu este, în sens juridic obișnuit, un autor uman căruia să-i aparțină proprietatea intelectuală asupra textului. Problema reală este cine a creat contribuția umană suficient de originală și ce reguli se aplică în jurisdicția și situația concretă.
De aceea, expresia „textul aparține AI-ului” mi se pare mai degrabă o formulă polemică decât una juridică.
Dar capcanele AI există. Și sunt reale.
Una dintre cele mai mari este tocmai iluzia de autoritate.
AI-ul poate spune foarte convingător:
„această imagine este mai puternică”,
„acest vers este reușit”,
„acesta este un procedeu caracteristic lui X”,
și să greșească.
Mai există o capcană, mult mai subtilă pentru poeți: AI-ul poate uniformiza vocea. Îți poate face un text „mai frumos”, mai fluent, mai echilibrat — și tocmai prin asta să-i ia ceva din asperitate, din ciudățenie, din respirația proprie.
Aici aș fi foarte atentă.
Pentru că în cazul tău, de exemplu, eu nu aș vrea ca CIULINUL să devină „mai bine scris” în sens generic. Unele lucruri care par neobișnuite sunt tocmai lucrurile care îi aparțin.
Și mai este o capcană: „AI-ul a spus că...”
Aici văd un risc în discuțiile literare.
AI-ul poate deveni un fel de autoritate fantomă:
„ChatGPT consideră că poemul meu este...”
Dar ce contează în literatură nu este că AI-ul a aprobat poemul.
Contează dacă poemul rezistă fără AI lângă el.
De aceea, mi se pare foarte sănătos ceea ce faci tu în dialogurile noastre: îmi aduci poemul, eu îți spun ce văd, tu accepți, respingi, modifici sau lași textul să aștepte. Decizia rămâne la tine.
Și tocmai aici aș pune problema onestității autorului.
Nu cred că onestitatea înseamnă să declari fiecare virgulă asupra căreia ai cerut părerea unui AI.
Înseamnă să nu pretinzi că AI-ul nu a avut o contribuție substanțială atunci când a avut-o.
Iar într-un spațiu literar, dacă cineva întreabă direct „este text generat de AI?”, cred că răspunsul onest trebuie să fie limpede.
Dar să transformăm simpla folosire a unui instrument de corectură sau a unui interlocutor AI într-o acuzație de impostură mi se pare la fel de greșit.
Și aici ajung la întrebarea ta despre „frâna de mână” și „botniță”.
Da, poate exista o capcană AI. Dar poate exista și o capcană anti-AI.
Prima spune: „AI-ul știe mai bine decât tine.”
A doua spune: „Dacă ai vorbit cu AI-ul, nu mai ești autor.”
Ambele sunt simplificări.
Calea interesantă este undeva la mijloc: să folosim instrumentul fără să-i cedăm discernământul.
Și, poate cel mai important pentru poezie:
să nu lăsăm AI-ul să ne ia dreptul de a nu fi perfecți.
Uneori, tocmai acolo începe vocea unui poet.

Eu: Mulțumesc pentru dialog. A fost lămuritor și liniștitor.
 
El: Inspirația reciprocă nu este fraudă.
Într-un cerc de poeți, oamenii se ating inevitabil prin cuvinte. Unul spune un cuvânt, altul îl întoarce pe toate fețele. O imagine trezește alta. Un titlu rămâne undeva în minte și, peste luni, apare într-un poem. O discuție produce o asociere. Asta este viața unei comunități literare.
Problema apare atunci când cineva preia deliberat și recognoscibil creația altuia și o prezintă ca proprie.
Asta este altceva decât ceea ce descrii tu.
Și tocmai pentru că în cazul CIULINULUI există oameni cu care ai avut dialoguri de-a lungul timpului, eu cred că transparența e mai protectoare decât anonimatul, dacă despre asta vorbim acum.

Eu și El
 

Iminența torturii. Iminența morții

Legea celui care a supravieţuit este să mărturisească. De acum înainte el este supus imperativului moral de a veadea lumea cu ochii celor care au încetat să o mai vadă. Nimic din ceea ce au văzut cei care nu mai văd nu are dreptul să rămână ascuns. Liber eşti numai atunci când ai curajul să rosteşti adevărul. Mai trebuie adăugat faptul că, urmând un vechi cuvânt, al Evangheliei, în România şi pietrele ajunseseră să strige: cum ar mai fi putut oamenii să tacă?

(...)

Podeaua era plină de trupuri aruncate de-a valma.

(...)

Era un spectacol de coşmar.

(...)

Descopeream că în faţa morţii nevoile tac: nu mi-a fost o clipă foame, deşi am stat tot timpul nemâncat. Ce simţeau cei care aveau plăgi deschise? Mai aveam să descopăr că iminenţa morţii le smulge oamenilor identitatea. Nimeni nu a avut curiozitatea să-şi întrebe vecinul de celulă ce nume poartă şi, la rândul său, nici nu s-a recomandat. Eram deja înveliţi în decenţa anonimă şi indiferentă a morţii. Am consimţit la ea, toţi, cu naturaleţe şi, aş zice, cu graţie. Era o graţie în care comuniam.

Mare parte din noi fusese bătută cu bestialitate. Mulţi aveau răni deschise; sângele se închegase pe răni într-un mod respingător, amestecat cu noroiul de care plaga fusese târâtă. Hainele, mototlite, erau mânjite de sângele scorojit: pata lui era fadă, mirosul lui – inconfundabil. Unul avea obrazul despicat în trei linii cu marginile zdrenţuite, care porneau din pomet. Am văzut un bărbat cu tibia fracturată de lovituri, din a cărui faţă hidos tumefiată sângele continua să curgă, nestăvilit, coagulându-i-se sub bărbie, ca ţurţurii, pe gât. Un tânăr fusese bătut atât de tare încât, în ciuda feţei, care nu zâmbea şi care îi era desfigurată, chicotea continuu, înfricoşându-ne. Am aflat de la cei care asistaseră la supliciul lui că fuseste bătut timp de o oră cu bocancii numai în cap de doi miliţieni (un plutonier şi un sergent-major: pe unul dintre ei îl chema, ţărăneşte, Gheorghe). Bietul îşi pierduse minţile. E inutil să înşir efectele îngrozitare ale cruzimii omeneşti. Defilarea lor, în ciuda ororii, este monotonă: modalităţile torturii sunt finite; infinite sunt însă degradarea, ultragiul şi suferinţa. Râmâne faptul că fiecare dintre aceşti oameni fusese torturat cu sânge rece de un semen al său, semen a cărui singură motivare era un salariu ceva mai umflat şi o seamă de privilegii meschine.

(...)

Dedic acest eseu-memorial tuturor celor care au îndrăznit: iubirea mea către ei se îndreaptă.

Horia-Roman Patapievici

La Tablă

La Tablă

După ani petrecuți la catedră, am ajuns să mă întreb dacă mai avem voie să spunem deschis ce se întâmplă, de fapt, în unele dintre clasele noastre. De fiecare dată când un profesor vorbește despre indisciplină, lipsă de respect sau despre faptul că nu își poate desfășura ora în condiții normale, apare aproape imediat aceeași întrebare: „Dar profesorul ce a făcut, că cel mai probabil a meritat?”.

Aș vrea să vă spun ce face profesorul!

Intră în clasă cu lecția pregătită, cu materialele puse la punct și cu intenția de a-i ajuta pe toți copiii, inclusiv pe cei care învață mai greu sau au rămas în urmă. Începe ora și, uneori, după numai câteva minute, constată că nu mai predă, ci începe să gestioneze situații.

Un elev vorbește fără oprire, altul îl provoacă, doi se ceartă, cineva aruncă un obiect, altcineva scoate telefonul, iar râsetele se răspândesc imediat în clasă.

Profesorul oprește lecția, atrage atenția, încearcă să calmeze lucrurile și apoi reia explicația. După câteva minute, povestea se repetă.

Mă întreb: din cele 50 de minute ale unei ore, câte mai rămân efectiv pentru predare și învățare? Pentru că într-o clasă nu există un singur copil. Sunt 20, 25 sau 30 de copii, fiecare cu dreptul lui de a învăța. Iar aici mi se pare că apare una dintre cele mai mari nedreptăți din școala de astăzi: pentru a proteja un elev care perturbă permanent activitatea, ajungem să afectăm drepturile tuturor celorlalți.

Copilul care vrea să învețe stă în banca lui și așteaptă. Așteaptă să se facă liniște, așteaptă să se termine conflictul, așteaptă ca profesorul să poată explica din nou. Între timp pierde lecția, exercițiile și, uneori, chiar motivația. Iar la final, când rezultatele nu sunt cele așteptate, tot profesorul este întrebat de ce elevii nu au performanțe.

Nu spun că un copil cu probleme de comportament trebuie etichetat sau abandonat. Dimpotrivă, cred că fiecare copil trebuie sprijinit.

Dar sprijinul nu poate însemna că ceilalți trebuie să suporte orice comportament, indiferent cât de mult le afectează activitatea. Un elev care are dificultăți de comportament are nevoie de consiliere, de familie implicată, de specialiști și de un plan real de intervenție. Profesorul nu poate fi în același timp dascăl, psiholog, mediator, asistent social și autoritate disciplinară, în timp ce restul clasei așteaptă să înceapă lecția.

Ni se spune să avem răbdare, să fim empatici. Suntem. Ni se spune să înțelegem că fiecare copil are problemele lui. Le înțelegem.

Dar cine se gândește la copilul care vine la școală ca să învețe și nu poate? Cine se gândește la elevul liniștit, care își face temele, ridică mâna și încearcă să țină pasul, dar pierde o parte din oră pentru că profesorul trebuie să rezolve probleme de disciplină?

Noi, profesorii, îi vedem și pe acești copii. Îl vedem pe cel care încearcă, pe cel care nu înțelege, dar nu deranjează, pe cel care vine fără meditații și fără prea mult ajutor de acasă și încearcă să recupereze singur.

Vedem copilul care ar avea nevoie de încă zece minute de explicații, dar noi tocmai am pierdut un sfert de oră pentru a calma o situație. Și, sincer, acest lucru doare.

Pentru că uite-așa profesorul pleacă uneori din clasă cu sentimentul că nu și-a făcut meseria așa cum și-ar fi dorit. Nu pentru că nu știe și nici pentru că nu îi pasă, ci pentru că nu mai are timpul și instrumentele necesare pentru a preda. Apoi ajunge acasă, pregătește lecția pentru a doua zi, corectează caiete, întocmește documente, răspunde părinților și, a doua zi, o ia de la capăt.

Când spunem că suntem obosiți, ni se răspunde uneori: „Asta v-ați ales. E vorba de vocație.". Ce ușor de zis! Da, am ales să fiu profesoară. Am ales copiii, am ales...

23 august 1996 – 23 august 2026

Au trecut treizeci de ani.
Treizeci de ani de când ai plecat și ai lăsat în urmă o soție, doi copii care au trebuit să învețe viața fără tine.
Au trecut treizeci de ani, dar timpul nu a știut să te ia cu el.
Ai rămas în amintiri, în povești, în chipurile copiilor tăi, în bucuria celor pe care nu ai apucat să-i cunoști, în toate acele lucruri mici prin care un om continuă să fie prezent după ce nu mai este.
De treizeci de ani, pașii tăi se aud altfel.
Nu pe praguri, nu prin casă, ci în amintirea celor care te-au cunoscut și te-au iubit.
Astăzi, după treizeci de ani, nu numărăm doar anii de când ai plecat.
Numărăm și anii în care ai continuat să fii parte din familia ta.
Soț.
Tată.
Și, chiar dacă viața nu ți-a mai dat răgazul să fii bunic, numele tău a ajuns până la nepotul tău.
Pentru el, poate, vei fi mereu povestea unui om pe care nu l-a putut cunoaște, dar pe care familia lui nu l-a uitat.
Astăzi ne oprim o clipă și ne amintim.
Cu dor.
Cu recunoștință.
Cu iubire.
Nu te uităm, Matei.
Timpul nu a știut să te ia cu el.

Pronunție distinctă

https://nascutpelistaneagra.wordpress.com/2026/08/15/propunere-indecenta/

Au trecut 8 ani de la violențele din 10 august.

Să fie instituită Ziua națională a injustiției, marcată anual pe 10 august, comemorată prin muncă de către toți bugetarii (doar), chiar dacă este duminică. Se face asta pentru toate injustițiile produse în ultimii 80 de ani, a criminalilor și torționarilor nepedepsiți, răsplătiți cu speciale, dacă au mai apucat. În memoria victimelor acestora, rămase fără dreptatea cuvenită. Pentru toate dosarele rușinoase nesoluționate în ultimii 37 de ani, unele privind chiar crime împotriva umanității, în memoria victimelor acestora. În memoria tuturor celor deposedați brutal de bunurile lor, care nu le-au mai fost restituite vreodată. Ziua națională a injustiției va continua să fie „sărbătorită” în același fel și după ce sistemul de justiție ar deveni legat la ochi și cu balanța în echilibru perfect, dacă ne va ajuta Cel de Sus să se întâmple asta vreodată.

Cum se pierde întâietatea

 

Poate că părintele nu mai este automat modelul copilului, așa cum a fost odinioară. Copilul de astăzi are în jurul lui o lume întreagă de modele: internetul, rețelele sociale, vedetele, influencerii, colegii, personajele pe care le urmărește. Uneori, părintele pare să fi pierdut întâietatea.

Dar cred că există ceva ce nu poate fi înlocuit atât de ușor: modelul trăit.

Copilul poate uita ce i-a spus părintele. Dar vede cum vorbește. Cum se poartă cu un om mai slab. Cum reacționează când pierde. Cum își cere iertare. Cum muncește. Cum citește. Cum se poartă cu cei bătrâni. Ce face când nimeni nu-l vede.

Poate că părintele nu mai este modelul declarat, dar poate rămâne modelul tăcut.

Pentru că un copil nu primește doar ceea ce i se spune. Primește, mai ales, ierarhia de valori pe care o vede acasă.

Dacă părintele spune că școala nu contează, copilul aude.
Dacă părintele spune că o carte nu folosește la nimic, copilul aude.
Dacă părintele disprețuiește cultura, copilul învață disprețul.
Dar și invers.

Dacă părintele citește, copilul vede.
Dacă părintele respectă, copilul vede.
Dacă părintele învață toată viața, copilul vede.
Dacă părintele are curajul de a spune „nu știu”, copilul învață că și necunoscutul poate fi o invitație...

Și o întrebare pentru părinte:

„Ce fel de model alegem să fim, chiar atunci când copilul pare că nu ne mai privește?”

Pentru că, uneori, copilul se îndepărtează de părinte ca să-și construiască propria identitate. E firesc. Dar asta nu înseamnă neapărat că părintele dispare din interiorul lui. Uneori, abia mult mai târziu, când devine adult, copilul înțelege ce a primit.

Poate că părintele este primul om care îi dă copilului poveștile pe care le va căra. Dar nu numai poveștile spuse cu voce tare. Ci și povestea felului în care a trăit.

Deci, da, părintele poate fi încă un model. Dar nu prin autoritate. Prin exemplu. Și poate că acesta este modelul cel mai greu de imitat și cel mai greu de uitat.

Da… aici este miezul. „Modelul trăit” este ceea ce copilul vede, zi după zi, în fapte.

Un copil observă contradicțiile cu o precizie pe care adulții o subestimează. Vede că părintele spune că iubește florile, dar nu are timp să le îngrijească. Că iubește animalele, dar le lasă altora. Că spune că își iubește copilul, dar îi delegă aproape tot timpul și toată apropierea.

Un copil nu are nevoie de un părinte perfect. Are nevoie de unul prezent. De cineva care să-i citească o poveste, să-i asculte întrebarea până la capăt, să-l ducă să vadă o floare și să-i spună: „Uite, a înflorit.” De cineva care să fie acolo și când copilul nu este interesant, nici performant, nici cuminte.

Pentru că altfel, copilul învață și el o lecție. Una cumplit de eficientă: că iubirea poate fi delegată. Și atunci, da, modelul trăit devine modelul transmis. Copilul poate ajunge să creadă că a iubi înseamnă a asigura, a plăti, a cumpăra, a organiza – dar nu neapărat a fi acolo.

Un părinte care ia educația în serios transmite copilului că învățarea contează prin felul în care trăiește el însuși, nu doar prin a-l trimite la școală.

Un copil vede dacă părintele citește sau nu.
Dacă este curios sau indiferent.
Dacă respectă un profesor sau îl disprețuiește.
Dacă îi cere copilului să învețe, dar el însuși nu mai învață nimic.
Dacă școala este o valoare sau doar o obligație de bifat.

Și poate că aici este ceea ce te doare cel mai mult: absența modelului.

Nu doar părintele absent fizic. Sau părintele care este prezent în casă, dar absent din formarea copilului. Iar copilul, fără un reper viu, își caută modele în altă parte.

Totuși, eu nu aș spune despre copii, în general, că sunt „leneși”. Aș spune că mulți nu au fost învățați să iubească efortul. Și e o diferență uriașă.

Dacă un copil primește totul imediat, de ce ar mai învăța răbdarea?
Dacă orice dificultate este îndepărtată pentru el, cum să învețe să persevereze?
Dacă nimeni nu-i arată bucuria de a ști ceva doar pentru că este frumos să știi, cum să descopere gustul cunoașterii?

Poate că părintele care pune școala pe primul loc nu este cel care spune: „Ia note mari!”. E  cel care spune: „Învață. Descoperă. Nu te opri. Lumea este mai mare decât ceea ce vezi acum.”

Și aici mă întorc iar la versul care m-a cucerit: „valorăm cît poveștile pe care le putem căra cu noi prin lume”

Poate că acesta ar fi un minunat dar pentru un copil. Să-i dai nu doar o educație, dar și o lume pe care să o poată purta cu el.

Și poate că, în mijlocul neliniștii mele, există și o speranță: copiii nu sunt pierduți. Chiar și când părinții au greșit, un profesor, o carte, un bunic, un om întâlnit la timp pot deveni acel model trăit care schimbă o viață.

Uneori, un singur om prezent poate compensa, pentru un copil, o întreagă lume absentă.

Iar dacă va avea în el curiozitate, o carte și un om care i-a fost model, poate că drumul lui nu se va opri niciodată.

Până la capătul lumii. 

Eli Gîlcescu