O Americă sub dictatura antiavort

Cristian Tudor Popescu 

Mândru că sunt român

Întâi am crezut că era un bătrân, deși fusese vorba de o femeie. Era totuși o bătrână, cu trăsături de mascul. Avea doi negi încălecați, păroși, cât cireșele în mijlocul frunții.

Undeva prin Prelungirea Ghencea. O casă prăpădită, cu cișmea în curte, învelită în paie. După zăpada care o troienea, senzația de murdărie până-n albul ochilor, emanând din încăpere și din făptura trăitoare acolo era și mai izbitoare.

Inventarul operator se compunea dintr-un lighean ruginit pe margini, un furtun portocaliu, o sârmă și un prosop care părea curat, dar parcă ros de șoareci.

„Ați mai făcut asta vreodată, doamnă?”. Pe doamnă l-am scos greu din gât.

„Ehe, păi, cum, să fii tu sănătos, câte fete am rezolvat eu, și erau mai rău decât a ta...”.

Rezolvat... Intrau și alea băgate în pământ?

„Auzi, știi ce, eu cred că nu mai ieși vie din chestia asta. Hai să mergem și om vedea ce facem”.

Ea nu m-a privit, se uita la sculele de pe măsuță. Au trecut niște secunde până când și-a scos pulovărul pe cap și mi-a spus, tot fără să mă privească: „Atunci, să-mi păstrezi o amintire frumoasă. Ieși afară”.

Avea vocea aceea rară a ei, care însemna că era de prisos orice vorbă aș mai fi scos.

În negru-gălbuii ani `80, deși aș fi putut să las dracului totul și să plec în SUA prin căsătorie, stăteam și secretam, în pusee de imaginație distopică, infectat de România, tot soiul de ficțiuni speculative. N-am mers însă niciodată cu demențialul până la a-mi închipui o Americă sub dictatura antiavort.

Mi se părea că mai jos decât românii nu putea coborî nimeni pe planetă. Acum, sunt mândru că se iau americanii după noi.

Nu știu cum să vă forțez

... dle primar, ca împreună cu viceprimarul, să veniți la spectacolul „Haznaua“ (Str. Unirii Nr, 139, la Nr. 102 A, Nr. 102, Nr. 133...), fără a fi un loc primejdios, totuși  asigurați-vă cu masca de gaze. Veți lua la pas, de această dată, poate ghidat de GPS (subtraversarea căii ferate), să ajungeți la timp.

Să vă vedeți la față alegătorii, să le ascultați păsurile... Sunt multe. Și așteptările sunt multe. În felul acesta ați anula distanța care există între păsuri și așteptări. Ați scurta distanța dintre primar și cetățean. Am văzut. Vreți ca toți oamenii să se adune în fața primăriei. Toate evenimentele să se desfășoare cât mai aproape de primărie. Să nu obosiți. Până și defilarea de 1 Dec ați teleportat-o în fața primăriei (măcar de ați avea vreun merit, nu?).

Ce să mai aștepte cetățeanul din Str. Unirii, unde căminul stradal s-a transformat în hazna. Unde circulația pietonală este stresantă din cauza conducătorilor auto, bolnavi de senzații tari, un loc nepăzit, abandonat, stresant și din ce în ce mai periculos. Ce așteptări să aibă cetățeanul care semnează o petiție, depusă la data de 28 sept. 2021, și nici până azi, 21 iunie 2022, nu a primit vreun răspuns.

Ce așteptări să aibă cetățeanul care vede un primar fără obligații pentru el, fără să fie în slujba lui. Vede un primar înstrăinat de cetățeni. Vede un primar pe marginea tot mai subțire între nevoi și așteptări. Un primar nicidecum de a salva, de a vindeca, de a asigura viața bună. Și zilele trec în galop, și anii, și mandatul, și totul se întâmplă într-o limbă necunoscută de cetățean, străină, nicidecum limba respectului și obligației absolute. Propun ca în consiliul municipal să fie consilieri din toate zonele administrate. Astfel, plângerile să ajungă mai repede pe masa primarului (dacă există). Nu s-ar pierde luni, ani până să ajungă și la urechea primarului că undeva, pe Str, Unirii, în mijlocul ei, există o hazna. Și uneori, dimineața, o vidanja intră în acțiune

Va urma

 

Eli Gîlcescu

Premii și premianți

... sau noblețea de a fi premiat și a primi o diplomă 

Luminița Aldea

„În țara asta e atât de ușor să tipărești diplome și la fel de ușor să dai premii, iar în spatele lor e Groapa Marianelor neștiinței și imposturii... Primarii dau diplome și fac cetățeni de onoare, deși eu gândesc că nimeni nu te poate face cetățean de onoare, dacă nu ești tu om de onoare. Biserica dă și ea distincții, diplome și pictează pe câte unii încă vii pe pereți, ca sfinți. Școlile la fel. Facultățile la fel. Suntem țara cu cele mai multe diplome pe cap de locuitor; aș zice că suntem îngropați în diplome, dar cum e și unde e țara cu atâția premianți și cetățeni de onoare? Ce fac pentru ea toți acești „aleși” cu cununi de lauri pe frunte? Aș zice că e o prăpastie între premianți și țară...

Și totuși e nevoie de premii și diplome obținute pe merit, ce poartă în spate tone de efort și trudă, un Everest de voință și abnegație. E nevoie de modele. E nevoie de oameni ce trebuie să urce pe un podium și să spună: Am muncit! Am reușit! Se poate!...”

RIP Andrei Zanca

    

Poetul Andrei Zanca ne-a părăsit… 

Eugen Popin - S-a stins la amiaza zilei celei dintâi din iunie

               Ceea ce voi scrie aici sunt gânduri pe care nu mi-am putut imagina vreodată că realitatea mă va aduce dinaintea imaculatului și va trebui să las tristețea să mă rostească în cuvinte. Un mesaj venit în dimineața celei de a doua zile a lui iunie, tulburând seninul și liniștea colțului meu de lume, îmi aducea o veste care, la prima lectură, m-a fulgerat, m-a oprit la mijlocul clipei, m-a cutremurat până în adâncul sinelui. Iar eu refuzam la modul cel mai vehement să cred conținutul lui ce venea de la bunul meu prieten și coleg de redacție Vasile Gogea. Care îmi transmitea faptul că omul, prietenul meu, poetul Andrei Zanca, cel care mi-a stat alături la realizarea proiectului „Alternanțe” s-a stins la amiaza zilei de 1 iunie 2022 în orașul său de reședință Heilbronn. Ultima oară când am vorbit la telefon cu Andrei, era în după amiaza zilei de 11 mai 2022, vocea lui era un pic altfel decât de obicei, parcă mai puțin viguroasă. Iar de data asta, convorbirea noastră a durat doar (!) o jumătate de oră. De obicei durata convorbirilor noastre depășea o oră bună, noi având întotdeauna multe de discutat și de comentat. Printre altele și lecturile noastre erau subiecte care prelungeau uneori foarte mult convorbirile. Era o mare satisfacție pentru noi  amândoi să constatăm că aveam, nu rare ori, aceleași puncte de vedere privind cărțile unor scriitori importanți germani, dar nu numai. Pe lângă faptul că discuțiile cu Andrei erau, măcar pentru mine, dovada celei mai sincere prietenii, amândoi neocolind niciodată puncte sensibile din cotidian, ori din viața privată. Ele erau și ocazia de a vorbi limba în care scriam și citeam, comentând nu rareori articole din presa literară din țară. Din păcate, Andrei Zanca, un scriitor cu o vastă și profundă cultură, a fost „uitat” de cei care se cuvenea să-i acorde atenția binemeritată. Ori datoria criticii literare, a oricărei literaturi, este să analizeze critic lucrările scriitorilor importanți și reprezentativi ai literarturii contemporane, indiferent unde se află ei, în țară, ori înafara ei. Fapt semnalat și de criticul Dumitru Chioaru în revista Ramuri nr. 08/2010 „...Fiind departe de viaţa noastră literară, el a ieşit – cum se spune – din cărţile celor care fac şi desfac listele canonice.”

            Iar acum cel care a dat literaturii române volume de certă valoare, care a tradus (transpus, cum obișnuia Andrei să denumească traducerile sale) autori de primă mărime din literatura contemporană germană, s-a întors la casa Tatălui, în liniștea și tihna eternului. Fie ca Tatăl ceresc să-l așeze între cei buni și drepți, dăruindu-i liniștea și odihna eternului. Binecuvântată fie-i amintirea! Eu îi voi simți lipsa câtă vreme voi mai fi în lume.

Lumea liniștii

lumea liniștii e mult prea departe de lumea vorbelor

după cum lumea ecranelor e tripla noastră iluzie.

Ziua în care ne stingem e ziua-n care-i iubești

cel mai lung pe cei ce rămân, iertându-te, iertându-i

sorbit de-o altă iubire căreia nu-i putem

face față, fără să ne mistuie.

Altminteri, doar să te înalțe-n slăvi, cu ipocrizie

și-n van, lumea ori să te bucuri mereu de o prezență,

a harului?

Azi nu mai am întrebări, doar spuneri

desprinse spontan din experimentele

mele, oricum ar fi fost, însă pe care

unii le țin drept răspunsuri

            nu mai aștept pe nimeni

ca pe vremuri, când spre a ieși în lume

treceam mai întâi prin cârciumi, spre a fi

la fel cu cei întâlniți, dintr-o nereținută sete

zadarnică, de-a le fi aproape, smerit

spre a nu mă îndrepta ca alungat din nou

către casă pentru un alt cvintet de vreme

 și de însingurare

ca să mă întrețin din nou cu cei de mult duși

și- a nu mai crede că trăiesc doar eu

deraieri și însingurări

spre a mă așeza mai întâi pe prag

pentru a hrăni un câine ori altul pe care-i întâlneam

în nopțile hălăduielilor mele pădurelnice, și care nu se

mai dezlipeau apoi, ca printr-un miracol de mine.

Însă flacăra-n mine mai arde. Cuvintele nu s-au răcit.

Azi frunzele curg și apele înverzesc curate, limpezi

între malurile pline de sălcii și pietre ale copilăriei

unde o prezență se desprinde ca o aromă

din tot și din toate, îngăduind nuanțe inconfundabile

străbătute mereu de Hristos în siajul duhului sacru

precum un copil, mai mult atras de culori și de așternerea

lor după voia proprie, decât de vorbe, nesinchisit de erori

greșeli ori eșecuri

La urmă rămâne

drept singură rugă

drept singur cuvânt doar

      gratitudinea

Deus in adiutorium

Ar fi trebuit să spun, dar am amuțit.

Până și vocile...

Și totuși, ar fi trebuit să spun.

Dacă nu mai apuc să ajung și să las ce ar fi trebuit să spun.

Sau să-i scriu ce ar fi trebuit să spun.

Dar dacă și el nu va putea să spună.

Cui îi va lăsa ce-ar fi trebuit să spună, după ce i-am lăsat eu pentru că nu am putut să spun.

Și atunci, cine va avea curajul să spună, când va afla ce ar fi trebuit să spun?

O Doamne! Unde să găsesc pe cineva care să spună

Și apoi să-și facă cruce in adjutorium (va urma)

Eli Gîlcescu

5.05.22. aproape de ora 5 p.m.