Educația... o alergare epuizantă

 Educația, doar ca marfă, devine un stres cumplit. În absența încurajării vocației, în lipsa fascinației apartenenței la o expediție colectivă de explorare a frontierelor, educația e doar o alergare epuizantă. La capătul ei e un podium. Dar dincolo de podium nu mai e nimic. Nici tribune, nici public. Nimic.

Cătălin Ștefănescu

http://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/cind-educatia-e-doar-o-marfa

Țara mea suspendată în gol

Sunt convinsa ca in 2018, cei care conduc azi Romania vor face din marea Unire de la 1918 un carnaval sinistru plin de sarmale, mici si oameni imbracati in opinci si ii, sunt convinsa ca ultimele resurse spirituale ale acestei natii vor fi risipite ( a cata oara?) cu fraze goale de tipul " mandru ca sunt roman". De aceea, am scris o carte. Ea se cheama " Tara mea suspendata" (in gol ) si va aparea in mai. Atat am putut eu fac pentru o tara pe care o iubesc mai mult decat orice pe lumea asta. O iubesc ca pe mama mea, ca pe sora mea, ca pe baietii mei. Cartea mea pentru ea incepe asa:

O grămăjoară de cioburi

Scriam odată, acum vreo zece ani, că România este ca o fată frumoasă și naivă născută la țară, cu care toată lumea se culcă, dar nimeni nu o ia de nevastă. Ea se îndrăgostește și de primul întâlnit și de al doilea întâlnit; ea se îndrăgostește la fiecare alegeri, crezând că, în sfârșit, cineva îi va oferi stabilitatea unui statut și o va respecta.
Ceea ce nu se întâmplă. Și ea continuă să spere, pentru că nu are altceva.
Acum nu mai cred că e doar naivitatea României de vină, sau lipsa ei de educație, sau faptul că e atât de frumoasă, ceea ce s-a întors de multe ori împotriva ei în istorie.
Acum cred că țara asta cu nume de fată, s-a privit de la începutul timpului într-o oglindă care s-a spart și s-a transformat într-o grămăjoara de cioburi. Un ghinion cât pentru un mileniu.
De aceea, toți cei născuți aici, vin pe lume, cu un ciob de oglindă în mâna, în care se taie și sângerează în gol. Zi de zi, se oglindesc în aceeași grămăjoara de cioburi, în care s-au oglindit părinții lor și se vor oglindi și copiii lor. La nesfârșit. Grămăjoara le este și casă și masă și cerul înstelat. Până când vor muri sau vor pleca.
Rana mea, țara mea suspendată în gol, acesta carte îți este dedicată. Și eu continui să sper pentru că nu am altceva.

Anca Mizumschi

Câți îndrăznesc, în fața Soarelui și a morții, să țină ochii deschiși?

V-ați gândit vreodată cum ați fi reacționat dacă vi s-ar fi cerut să colaborați cu Securitatea?

Nu m-am gândit. Poate cineva să garanteze despre sine că, în fața morții, când este direct confruntat cu moartea, când se află, prin urmare, într-o situație-limită, rămâne întreg la minte și la suflet? Sau cum este când îți sunt amenințați copiii? – „Ne spui ori îl împușc?“ Cred că aceasta este lecția cea mai dificilă pe care trebuie să o învățăm din tragediile prin care am trecut, care ne-au schimbat parcursul vieții ori ne-au mărunțit sufletele: iartă-i, nu-i judeca. Câți îndrăznesc, în fața Soarelui și a morții, să țină ochii deschiși? (Mihai Șora)

Interviu realizat de SABINA FATI

16-01-2018

Neagu Djuvara, un european iubit de Dumnezeu

Îmi aduc aminte că atunci când eram la liceu, la Nisa, la intrarea principală, pe unde nu intram noi, copii, care intram prin spate, dar la intrarea principală era afișată o gândire, o frază a lui Seneca care era:„Horas non numero nisi serenas” („Nu număr, nu mă gândesc la ceasurile din trecut decât la cele senine”), și este culmea că la mine este exact invers. Adică visez tot timpul și mă gândesc la tot ce-a fost trist și dureros în viața mea. Adică fac contrariul sentinței lui Seneca. Din cauza asta sunt optimist pentru viitor. Dacă am trecut prin toate astea înseamnă că mă iubește Dumnezeu.

Ion M. Ioniță

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/neagu-djuvara-martorul-unui-veac-de-istorie-m-a-iubit-cel-de-sus-m-a-facut-sa-trec-prin-niste-chestii-extraordinare-si-sa-ies-teafar

Realitatea unui om valoros în România

A fost ministru al Învăţământului, a reprezentat România la Națiunile Unite, a fost ambasador în Statele Unite, este academician şi are 87 de ani. Stă într-o casă cu chirie şi nu are mașină. Aceasta este realitatea unui om valoros în România.

Mircea Malița, despre suveranitatea pierdută, pentru cititorii Q Magazine.

Floriana Jucan

Blândele mele lacrimi

O nouă vestire cine știe când să mi te arăți (Plutarh)

Când Solon fu întrebat care stat este, după părerea sa, cel mai bine organizat, el răspunse: „Statul în care toţi cetăţenii se ridică deopotrivă în apărarea celor jigniţi, urmărind şi pedepsind nedreptatea.“

Și stau și mă întreb ce-ar fi sărbătorile dacă n-ar fi atâta tristețe, și lumina din ce în ce mai slabă dinlăuntrul lor, victimă și ea a disperării. Și în tot haosul acesta, îmi văd poporul în suferință, privesc cu groază jocul oribil al istoriei, roata lăcomiei și a suferinței, în veșnică învârtire. Mă pregătesc de drum. Undeva unde să mă pot bucura în voie. Undeva unde nu voi simți umilința, hărțuiala, batjocura unora. Plec dintr-un loc cât o țară care mi-a ghicit gândul cât o lacrimă. Pentru că m-am născut la cumpăna anului, aidoma unei minuni. Și ce-ar fi țara mea dacă n-ar fi minunea de a o avea, de a mă răbda!
E o zi tristă. Se simte un val de frig, într-o zi senină, nefericită. Aş îmbrăţisa-o cu un sărut, m-aş contopi cu ea, să-i dau căldură din trupul meu, s-o scot la liman, s-o dezmierd, aşa cum a făcut şi ea în zilele ei fierbinţi. Dar închid ochii, prea siluiţi, şi alerg între aici şi dincolo, între uitare şi amintiri, între iubire şi ură, între dor şi pustiire, între sfârşit şi un alt început. Şi gândurile se amestecă, mă poartă spre taine necunoscute... Și sărbătorile când vin, vin cu atâta tristețe. Cât o țară. Cât țara mea. 
Nu mă pricep la oameni. Am îmbătrânit degeaba. Acord prea multă încredere, o încredere fără margini și… Cam greu să mă transform acum. „Simt că nu mai trăiesc nici în lumea, nici în timpul, nici în limba mea“ (Nora Iuga). Simt încă vremurile când alegerile erau simple, când viața era prețuită. Vremurile când se punea accentul pe onoare, pe pasiune și sacrificiu, pe iubire. Și peste ele nu treceam.
Am să te aștept, țara mea! Și nu-mi pasă cât va dura! Nici dacă eu nu mai am timp. Dar copiii, copiii copiilor, copiii copiilor copiilor încă mai au loc „de foșnet în auz, balade, epopei, canțone, istorii... și atâția ochi de anemone...“ Încă mai au loc de „țipătul de libertate, de vinul nebăut, de cântecul uitat nescris, de gesturi vechi, uitate arte...“ Încă mai au loc de un vers ce ne dezleagă să „șoptim măcar ori ca să scriem, dintotdeauna și fără sfârșit, numele sfînt, celălalt și de taină, de ieri și de azi și de mîine, de-a pururi, ca un ecou de rugă...“ (Romulus Vulpescu). 
Am să te aștept, țara mea!
Chiar dacă azi ești fără apărare în fața morții, a spaimei, a durerii, a fricii...
Am să te aștept, în fiecare dimineață! Și n-am să renunț la tine! Nici în nefericire, nici în suferință!

Eli Gîlcescu
5 Decembrie 2018, Toronto