Afurisită viață

Pe aici vor fi unii doar în trecere! Noi, bătrânii, mai rezistăm, dar tinerii pleacă. Auzi? Pleacă. Se rup de tot, și noi nu zicem nimic. Pai așa ne apărăm tradiția? Auzi! La fiecare 9 minute un român pleacă din țară. Și acela e tânăr. Iar la fiecare 7 minute un român moare.  Auzi? Despre asta trebuie să ne facem griji. Despre asta trebuie să vorbim. Despre ei. De când am citit, parcă mi-e rușine. Au avut alte așteptări de la noi. Dar i-am dezamăgit. Și pleacă.

Eli Gîlcescu

http://ampress.ro/la-fiecare-9-minute-un-roman-pleaca-din-tara/

Analfabetismul care distorsionează întreaga scară de valori

Dacă stai să le asculți argumentele celor care vor să plece, constați că mai supărătoare decât deciziile politicienilor sunt micile mizerii ale vieții de român: aberațiile considerate normale, negrul devenit alb, prostul clasei cocoțat pe catedră de unde dă lecții de patriotism, falimentul serviciilor sociale, penetrate de corupție și de clientelism politic. Școli dotate din banii părinților, spitale mizerabile, servicii publice execrabile, funcționari aroganți precum statul pe care-l deservesc, lipsa drumurilor, a parcurilor, a spațiilor comunitare -- sunt tot atâtea motive personale de emigrare. Lor li se adaugă lipsa cumplită de igienă a societății în ansamblu: agresivitatea, înjurătura, bormașina de la 7 dimineața, aruncatul gunoiului în fața porții sau pe stradă, peste care tronează ca un neg pe obraz sfânta șpagă pe care trebuie să o dai peste tot.

Iar dacă cineva îi acuză pe acești noi „fugiți” de lipsă de patriotism ar greși: poți să-ți iubești țara și muncind cinstit și plătindu-ți taxele, fără a te sui pe masă urlând din toți bojocii „Noi suntem români”. Dragostea de țară este și dragostea față de copiii tăi, pe care să-i crești în cinste, bună cuviință și corectitudine (inclusiv gramaticală), în spiritul respectării legii și regulilor.

Prin urmare, oamenii aceștia fug de România pentru puțină civilizație, pentru ei și pentru copiii lor. Plecarea lor poate fi o soluție individuală de înțeles, dar reprezintă și un eșec. Este eșecul generației de 40 de ani, muncitoare și educate, de a-și face o viață mai bună nu doar pentru ea însăși, ci și pentru cei din jur. Este eșecul de a construi civilizația aici, acasă. Este eșecul oamenilor capabili să se descurce singuri de a construi o alternativă civilă, care să-și impună regulile și modul de viață în fața unui stat de la care am văzut că nu are rost să aștepți nimic bun. Este eșecul de a construi spiritul comunitar, ața care ține țesătura socială împreună. Cu fiecare om capabil care pleacă, România se deșiră puțin câte puțin. Fiecare salvare individuală este eșec colectiv.

Inutil de spus că statul acesta, reprezentat de actuala guvernare, nu va face nimic să oprească exodul, ba, mai mult, îl va încuraja tacit. Conducătorilor acestei țări le trebuie o țară mare, cu un popor mic. Cât de mic? Cam vreo 3 milioane.

Florin Negruțiu

https://republica.ro/romania-cine-o-iubeste-si-lasa

Și patima mea

Am descoperit, în treacăt, o distribuire pe facebook. 

O cunosc virtual pe cea care a avut acest curaj. Vă voi povesti despre ea într-o zi. Până atunci, citiți! Citiți acest strigăt de disperare în zilele noastre. Un adevăr despre care îndrăznesc să spun că doare. Doare. Și nu cred că greșesc. Măcar în Săptămâna Mare să credem în noi, în puterea fiecăruia de a schimba ceva. (Eli Gîlcescu)

Cora Muntean, Facebook, 3 aprilie 2018

Am fost nevoită să ascult și să fac știri de la ședința din Parlament. M-au revoltat discursurile mincinoase și ipocrite ale Puterii și Opoziției. La ora 20 am plecat din redacție. A fost prima dată, după seara în care am fost bătută și tâlhărită, când m-a prins noaptea pe drum. Spaima pe care am trăit-o tot drumul, teama că nu voi ajunge acasă fără să fiu atacată mi-a accentuat revolta. Pe niciun politician nu l-am auzit preocupat de siguranța cetățeanului. Nu am văzut în niciun program de guvernare un cuvânt despre încercarea de a gestiona fenomenul infracțional, care are o amploare nebănuită, de a controla cauzele care îl generează: drogurile, alcoolul, sălile de jocuri și nemunca.
De când mi s-a întâmplat nenorocirea, am auzit o mulțime de povești ale celor care au trecut prin asta. Mulți nu au reacționat pentru că nu au încredere în Stat. În acel Stat care, prin legea fundamentală, este obligat să ne apere. Și nu mă refer doar la polițiști. Un rol important îl are legiuitorul. Un rol important îl avem noi, presa. Noi, care în goana după senzații, am demonizat tot ce mergea cât de cât bine în țară. Și un rol important îl avem noi, cu toții. Pentru că cei care sunt avizi de știri senzaționale fac trafic. Și traficul înseamnă bani.
Încerc să nu fiu nici patetică, nici populistă și, sub nicio formă, să fac jocurile cuiva. Sunt speriată și îngrozită. Vreau să mă simt în siguranță. Vreau că nepoatele mele, toți copiii, să aibă un altfel de viitor. Eu, care am fost o tolerantă, am devenit o radicală. Este inadmisibil să ne lăsăm terorizați de niște jeguri, lichele, mizerabili care nu aduc societății niciun beneficiu. Nici unul. Se pot face milioane de programe de reeducare. Nici unul nu va deveni om. În schimb, fiecare dintre noi putem deveni o țintă pentru ei. Fiecare. Oricât de bogat, inteligent și sănătos ar fi.