Atât de triști, de îngenuncheați, de nedreptățiți, de mințiți, umiliți

Marius Manole

Cred ca am ajuns cum nu se poate mai rau. In urma cu 30 de ani, daca ne-ar fi spus cineva ca vom fi atat de tristi, de ingenuncheati, de nedreptatiti, de mintiti, umiliti, ca ne va fi din nou frica, ca iarasi vom fi impartiti intre cei care sunt in sistem si cei care vor sa fie liberi, sa nu stea cu capul plecat, am fi zis ca asa ceva e imposibil. Da, vreau sa lupt, sa fac curat in jurul meu. Da, vreau sa am curaj sa lupt pentru o lume mai dreapta in care sa fim respectati. Da, stiu ca nu e usor si ca in lupta asta ( care uneori pare inutila) pot deveni patimas, pot deveni enervant si poate uneori radical. Pentru ca simt ca acum e ultima sansa. Si ma enerveaza si ma doare ca apropiati , prieteni, colegi nu inteleg și trebuie sa te rogi de ei sa inteleaga , sa mearga langa tine, sa incerce sa iasa in strada... Raspunsul lor uneori te omoara...”lasa-ma , ca nu schimbam noi lumea”. ”Stai tu linistit ca nu se schimba nimic”, ”nu-i treaba mea sa stau in strada, instrumentul meu e votul... ”Si vine un moment ca asta.. Colectiv, Alexandra... si ii vezi cum sunt disperati si nu le vine sa creada si plang prin fata telrvizorului. Se intreaba cum a fost posibil, cum am ajuns aici. Imi vine sa merg, sa le urlu in urechi, sa le spun ca nu au vrut sa lupte mai devreme , ca nu li se parea important. Of! In ultimul an, m-am certat cu apropiati, cu colegi, cu parinti, cu prieteni...imi pare rau..dar in lupta asta e greu sa rezisti si sa vezi cum nu le pasa, cum le e frica, le e lene. N-am copii si s-ar putea sa nu am vreodata, n-am motive sa lupt pentru o lume mai buna, desi cat mai sunt, vreau sa traiesc intr-o tara in care drepturile mele sunt respectate. Dar am colegi cu copii , care au pentru ce lupta, in locul Alexandrei poate fi oricand unul din copii lor..cum dupa ani de zile , nimeni nu a platit pentru Colectiv, nimeni, dar nu e treaba noastra, nu ne priveste. Ce-o fi in inima parintilor? nu pot sa-mi imaginez sau pot doar sa-mi imaginez! Mi-e peste putinta sa inteleg cum sa nu intelegi. Cum?
In perioada asta am gresit fata de colegi, prieteni si imi pare rau. Dar poate ca si mie mi-e frica, poate ca si eu caut, am nevoie de oameni care sa fie langa mine. Stiu sigur ca lupta pe care o duc e cea adevarata si ca e necesara... urmeaza 10 August!!!!

Prietenii care nu mor

Florin Piersic

· 

Vi s-a intamplat vreodata sa primiti un telefon si cel de la celalalt aparat sa va spuna ca a plecat din lumea asta o persoana draga? In dimineata asta, eu am raspuns, cu o strangere de inima, asa, ca o presimtire. Aud vorbele care mi se spun, dar parca mintea mea refuza sa le inteleaga, le respinge ca pe o greseala enorma, de parca asa ar putea sa le anuleze, sa dea timpul inapoi si iar inainte reparand eroarea destinului. Dar nu se intampla asa si incep sa inteleg ca Florina Cercel, buna si iubita mea partenera, nu mai este. Cum adica? Asa ceva nu se poate?! Doar acum patru zile am vorbit la telefon. La Cluj, cu doua luni in urma, o aplaudam din loja in piesa in care cu multi ani in urma eram parteneri pe scena Nationalului bucurestean,” Gaitele” lui Alexandru Chiritescu. O viata am fost parteneri de teatru. Sub bagheta regizorului Alexandru Tocilescu, pe platoul televiziunii romane, in anii din urma am jucat in “Ultima Halta spre paradis”. Doamne, ce fericita a fost sa fim iar impreuna! Si in toata aceasta viata, nu trecea saptamana fara sa imi scrie mesaje, unele din cele mai frumoase pe care le primeam. Ce vreti?! Frati de zodie si de nume. Ea era nascuta pe 28 ianuarie, eu pe 27. O zi ne despartea, dar ne sarbatoream impreuna, chiar daca uneori de la distanta. Vedeti voi, cei care cititi aceste randuri? Sunt prietenii care nu mor niciodata pe care nici timpul, nici distantele nu le altereaza. Florina Cercel m-a iubt. Ca partener si ca prieten. Si eu pe ea in egala masura. Te plang scumpa mea Florina.Imi vei lipsi teribil!
Cu sufletul indoliat, al tau Florin.

Strigător la cer

Odette Sofronescu

Nu pot scrie nimic despre fata din Caracal, oricum nu mai are rost. Știu doar că mi-e rău, fizic și psihic, simt că mă dezintegrez, e disperare, furie, neputință, milă, uluire. Jandarmii omoară un om în plin parc, niște polițiști stau la poarta în spatele căreia o copilă era omorâtă cu bestialitate, a mai rămas ca și armata să tragă în noi sub diferite pretexte. Pe facebook curg în continuare postări vesele pentru că, nu-i așa, viața merge înainte. Viața unora. Aceea a unor fete s-a sfârșit în chinuri, dar nu-i treaba noastră, că nu putem schimba noi lucrurile în țara asta, nu? Un popor întreg e condamnat la moarte și ucis lent, cu sânge rece și cruzime sofisticată. Criminalii noștri în serie chiar iau bani grei pentru asta, îndesați în buzunarele uniformelor militare, ale costumelor de firmă purtate de politicieni sau bine ascunși pe sub robele magistraților făcători de legi.
L-aș ruga pe Dumnezeu să ne apere, dar nu pot. Pentru că nu mai cred că există. Și dacă există, n-are justificare că permite să se întâmple așa ceva.

Alexandru Cumpănașu

Imi e foarte greu să vorbesc de acest lucru. Noi în familie, avem o regulă, nu vorbim despre ceea ce se întâmplă în familia noastră. Dar fac acest gest pentru că jigodiile din fruntea statului român să nu aibă impresia că scapă. Fiecare dintre șefii acestor sisteme mă cunosc bine. Dacă mi-a intrat în cap că vor pleca, vor pleca! Și o să vă dau detalii pe care poate nu le știți. Ofițerii de poliție, în timp ce Alexandra era în casă, stăteau la poartă. În timp ce ea țipa și a fost auzită, erau opriți de către procurori să intre. Deși unii dintre ei au vrut să intre chiar și fără să îndeplinească termenul de ora 6.00, procurorul de caz a dispus să nu se intre. Eu am aflat la 11 seara azi-nopate și de atunci nu am dormit deloc.

Cer demisia șefului Poliției și șefului STS, care au băgat miliarde în echipamente. Unde sunt banii aceia? Nepoata mea a sunat de trei ori, a spus că e legată cu sârmă, că a fost violată. 
Oamenii ăștia au stat de la 3 jumătate până la 6 că nu era flagrant. Intrăm peste indivizii care au furat o găină cu mascații, iar indivizii ăștia își bat joc de sufletul unui copil în timp ce se aud țipete. Eu unul nu mă las până când fiecare dintre ei nu vor intra în pușcărie sau vor plăti cu funcția.

De partea lui Cezar Ivănescu

Clara Arustei

Le mulţumesc Domnului Iisus Hristos şi maicii Domnului, Fecioara Maria, instanţe absolute, soţiei mele, Maria, acolo, în ceruri, şi fiicei mele spirituale, Clara, aici, pe pământ. Mi-au stat ei, mi-au stat ei tot timpul alături. Tuturor acelor care au trecut de partea mea le mulţumesc, dar nu atât cât îşi închipuie, pentru că au trecut de partea Adevărului.

Celor cunoscuţi şi necunoscuţi, încă o dată le trimit dragostea mea şi le urez, mai ales acelora risipiţi prin lume, mult noroc. Pentru acei care au gustat cu voluptate această pâine otravită a minciunii, nu am decât compasiune. E ceva rău în ei care îi îndeamnă să se bucure de ivirea în lume a răului. Îl întâmpină recunoscându-se în el. Să încerce să se purifice, să scape de sub tirania răului care îi domină.

Dacă Dumnezeu îmi va da până la capăt puterea să trec şi prin această probă infernală, promit tuturor că voi duce, îmi voi duce şi le voi duce crucea. Neamul acesta românesc nu mai trebuie batjocorit! Încercat preţ de o jumătate de veac de robia babilonică a Rusiei comuniste, cred că s-a salvat totuşi şi a rămas în mare parte neatins de rău şi putrejune. Mă rog pentru învierea lui.

În această încercare mi-au stat alături români, evrei, maghiari, ţigani, armeni, sârbi, turci, albanezi. Cu toţii s-au dovedit nu doar adevăraţi europeni, ci adevăraţi cetăţeni ai Universului! În faţa lor mă plec precum statuile din templu în faţa lui Buddha. Ei sunt speranţa mea că vor remodela o nouă umanitate. O nouă umanitate sau, dacă vreţi, o transumanitate, aşa cum s-ar exprima genialul meu prieten de la Paris, Basarab Nicolescu.
În tinereţe, am citit o carte intitulată “Mai strălucitor decât o mie de sori”, carte care relata istoria construirii bombei atomice. Sufletul uman nemuritor întrece cu mult o mie de sori. Lumina lui face cât o mie de miliarde de sori. De aceea, nu există păcat mai mare în Univers decât să batjocoreşti Sufletul unui om.

(15.02.2008 - Transcriere după o înregistrare audio).

Asta e România de azi

Gabriel Bota

Trăiesc în țara cefelor-late, a țiganilor, hoților, infractorilor, încrezuților, lașilor, nepăsătorilor, jegurilor, miștocarilor, tupeiștilor și mizerabililor. Da, oameni buni, asta e țara în care trăiesc și pe care sper să o părăsesc cât mai curând. De această dată foarte hotărât. Pentru că azi am fost lovit, înjurat, batjocorit de instituții, înjosit pur și simplu. Este efectiv incredibil ce mi s-a întâmplat, efectiv încă nu pot accepta că se mai poate întâmpla așa ceva în plină zi în mijlocul Clujului. Istoric: dau să ies din curte cu mașina. În mașină eram cu fetița și cu soția. În fața porții este parcat un taxi fără șofer (pe stradă nici o altă mașină parcată, deci loc berechet, peste drum parcare publică aproape goală). Bun. Claxonez, nimic. Aștept, aștept, fetița mea tot mai neliniștită că de ce nu putem pleca. Iar așteptăm, iar nimic. Într-un târziu vine un ceafă-lată cu față de infractor (și sigur cu un trecut sigur de infractor), cu lanțul cu Hesuse la gât și cu șlapi dă marcă în picioare. Omul (până în acel moment încă om) fără nici o treabă (probabil venea de la păcănelele de peste drum). Îi spun, omule, da mașina la o parte că vreau să ies, oare n-ai observat că e curte și poartă? Dar omu devine jeg instant, își dă arama pe față și începe să mă înjure. Adică, stai, cum îmi permit eu să-i atrag atenția că n-a parcat unde trebuie? El are voie oriunde. Că doar e jeg și prost crescut. Apoi dă să-și încoarde mușchii și vine către mașina mea. În acel moment, văzând că am de-a face cu infractori, ies din mașină cu gândul că lângă mine sunt fetița și soția mea care puteau fi puse în pericol. Nici nu mă dau bine jos că, lângă jegos, mai apare nu știu de unde alt jegos. Îmi dau seama că situația poate deveni periculoasă. Dar nici nu-mi termin evaluarea din minte că Jegosul nici nu mai stă pe gânduri și mă lovește fără drept de apel în față. Până să mă desmeticesc, jegoșii deja s-au urcat în mașini și au fugit! Apuc doar să rețin numărul Jegosului care m-a agresat: CJ-02-NFN, un Ford Focus Argintiu Break de la taxi Nova. Bun. Până acum: înjurat și lovit. Urmează batjocorirea și umilința. Soția sună la 112. Răspunde o doamnă, soția îi spune ce se întâmplă și solicită un echipaj de poliție. Răspunsul doamnei de la Serviciul de Urgență 112 este simplu: “n-am de ce să vă trimit poliția, mergeți acasă ori mergeți dumneavoastră la poliție și depuneți plângere”. Soția perplexă, iau eu telefonul îi spune doamnei iar ce s-a întâmplat, că sunt victimă agresată și cer un echipaj. Doamna iar, că nu e nevoie. Eu simt că o iau razna. Îi spun iar, doamnă faceți-mi legătură cu poliția, e vorba de agresare, e vorba de martori care au văzut totul, ce trebuia să se întâmple, să fiu omorât, sau mai rău să fie omorâtă soția ori fetița? Și doamna zice scurt, nu e caz de poliție, dacă doriți vă trimit un echipaj Smurd. Și cu asta, basta! Adrenalina începe să urce tot mai tare și simt că efectiv o iau și eu razna. Soția e speriată, fetița mea și mai tare (tocmai asistase la o scenă violentă în care tatăl ei fusese lovit). Ce să fac? Sun la un prieten polițist și îi cer îndrumări. Până la urmă, mă pune în legătură cu poliția dar poliția nu poate veni decât peste vreo oră și ceva fiindcă e doar un echipaj (vineri la ora 15:30 în mijlocul Clujului!!!!) și mi se recomandă ori să aștept ori să merg la UPU și apoi la secție să depun o plângere. Mor efectiv de nervi. Norocul că doamna care m-a sunat a fost incredibil de amabilă și empatică și mi-am dat seama că nu poate face mai mult. Bun. Atunci hai să fac eu cercetarea. Iau numărul de telefon a unei persoane care a văzut totul și, de bună voie, îmi spune că vine ca martor. Acea persoană lucrează la sala de jocuri de peste drum și chiar îmi spune că Jegul e un obișnuit recalcitrant al casei. Apoi sun la compania de taxi Nova care efectiv nu mă bagă în seamă, cineva din secretariat trimițându-mă elegant la plimbare și-mi spune că nu pot să-mi furnizeze numele Jegului. Tâmpla mea e tot mai aproape de un AVC. Realizez tot mai tare ce ar fi putut să pățească fetița mea, familia mea într-o situație de acest fel. Simt tot mai tare că trebuie să-l prind pe Jeg, să-l nenorocesc, să-l leg cu o funie de mașină și să-l târăsc prin oraș. Cumva mă calmez. Ce-i de făcut? Decid să merg la Urgență. Le las pe fete acasă și pornesc către Urgența de la Chirurgie 2. Deja falca s-a umflat, maxilarul e fracturat, sunt amețit și stomacul dă să erupă. Ajung la Chirurgie 2, stau, stau. La un moment dat, sunt întrebat ce e cu mine. Mi se zice, stați puțin, să întreb. Aștept iar. După o vreme iar nedefinită, doamna se întoarce și mă trimite la UPU pe Clinicilor fiindcă doctorul de gardă a zis că nu e de competența lor să constate ce e cu mine! What??? Iar mi se urcă AVC-ul la tâmplă. Îi mulțumesc și mă pornesc spre UPU. Ajung la UPU. Stau deja de 2 ore și 40 de minute. Stau și încă aștept să fiu consultat. Între timp au apărut 9 alcoolici agresivi, toți legați și toți puși la primă observație. Simt că doar un AVC mă mai poate salva de la toată această nepăsare și umilință pe care trebuie să o trăiesc în țara mea unde mi-am dedicat sufletul până la epuizare pentru educație și cultură. Bun. Recapitulez: sunt înjurat, sunt lovit, viața mea și a familiei este pusă în pericol în mijlocul zilei și-n mijlocul Clujului, Jegul este liber și bine merci, Serviciul de urgență 112 mi-a dat cu tifla, poliția încă n-a făcut nimic, la UPU stai ca un bou și aștepți după alcoolici. Nu e bai. Încă aștept pentru că nu mă voi opri până nu-l identific pe Jegos, voi depune plângere penală și voi cere să fie tras la răspundere (chiar dacă știu că totul e în van în românia). Și voi depune plângere penală și împotriva Serviciului de urgențe 112. Încă aștept. S-au făcut 3 ore de când aștept la UPU și au mai apărut 2 alcoolici agresivi. Jegosul e încă liber în țara în care poți fi ucis s-au poți să mori liniștit cu instituțiile care-ar trebui să te apere, lângă tine!
Oameni buni, dincolo de toate, vă spun: Comorile noastre culturale nu există, e doar o iluzie poleită în festivaluri chic, asta e românia de azi, o văd în fiecare zi dar m-am mințit pe mine însumi până acum că poate totuși lucrurile se vor schimba cândva! Scuzați-mi expresia dar: Adio țară de căcat!

Fericirea vine mereu ca o lopată de pământ

Când murim, avem senzaţia că nu suntem singuri. Din 
pricina asta fericirea vine mereu ca o lopată de pământ.

Doamne, ce puţin trăim şi cât de mult timp ne cere arta! De ce ne-ai dat un trup mic, dacă vrei să Te vorbim de bine! Nu de moarte ne e teamă, ci de câtă dreptate vom avea prin alţii.

Ciprian Chirvasiu