Un vis

Cristina Tarcea şi-a început discursul susţinut la bilanţul Ministerului Public, spunând că se simte “confuză şi derutată” deoarece anul trecut, fiind prezentă la acelaşi eveniment, a crezut că participă la raportul de activitate al unor magistraţi, precizând că a fost “înfierată cu mânie proletară” pentru acest lucru.

“Mă simt confuză şi derutată. Şi de ce spun asta. Spun asta pentru că anul trecut am crezut că particip la raportul de activitate al unor magistraţi, am crezut asta pentru că cred în Constituţie şi am avut tupeul şi îndrăzneala cu foarte multă candoare să invoc acele dispoziţii din Constituţie care include procurorii în cadrul autorităţii judecătoreşti. Am aflat că am greşit, nu sunteţi magistraţi, am fost înfierată cu mânie proletară pentru asta, dar astăzi aflu că, uneori, pentru perioade anumite de timp, mai scurte sau mai lungi, sunteţi magistraţi, mai ales atunci când unii dintre dumneavoastră trebuie să promoveze în funcţii de conducere la instanţe sau atunci când trebuie să promoveze la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. De aceea, mi-am propus ca anul acesta să nu mai greşesc, să nu mai fac nicio trimitere la statutul dumneavoastră, la statutul judecătorilor, la statutul avocaţilor şi am decis să vă împărtăşesc un vis a cărui tălmăcire ar trebui să preocupe în aceeaşi măsură magistraţii şi nemagistraţii”.

Cristina Tarcea.

https://www.news.ro/justitie/cristina-tarcea-impostorul-plece-niciodata-privirea-asupra-celui-calcat-picioare-cel-calcat-picioare-om-ci-sistem-mult-sistem-1922402227482019021318918421

Textul lui Alex Ștefănescu

DOUĂ FEMEI

Una este demnă, cealaltă țanțoș-servilă.
Una sclipește de inteligență, cealaltă nu sclipește decât în locurile nepudrate.
Una are simțul răspunderii și curaj, cealaltă nu are nici simțul răspunderii, nici curaj.
Una are ceva de spus, cealaltă spune numai ce-i spun alții să spună.
Una folosește limba română cu siguranță și precizie, alta vorbește o limbă română caricaturală.
Cu una mă mândresc, ca român, cu cealaltă mă rușinez, aproape că-mi vine să-mi schimb cetățenia din cauza ei.
Diferența dintre cele două femei este la fel de mare 

Ca o trezire din somn

Și-atunci am început să visez la cea mai năstrușnică revoluție din lume. Când are loc o revoluție? Când regulile politicului au fost abandonate. Când clasa politică trișează. Când partidul aflat la putere înlocuiește limbajul politicii cu scuipatul pe un popor întreg. Când vulgaritatea pune stăpânire pe parlament și când doamnelor din opoziție li se vorbește ca într-un Bronx românesc. Când democrația și instituțiile ei devin o butaforie, și separația puterilor în stat încetează să mai existe. Când un partid poate pune o țară pe butuci. Adică atunci când lucrurile stau ca la noi.

Și-atunci, acestea fiind datele realităților politice, ce-ar putea fi mai în ton cu ele decât revoluția născută în jurul unei înjurături? Mesajul ei s-ar transmite printr-o complicitate născută spontan, care ar cuprinde, ca o trezire din somn, toată România. O revoluție cu un mesaj de o simplitate desăvârșită, pe înțelesul tuturor, născută într-un hohot de râs și de exasperare. O revoluție fără dube, trupe de intervenție și gaze lacrimogene, în care n-ai avea în cine să tragi. O revoluție bazată pe un mesaj-cod, pe o siglă care mătură totul în calea ei, o revoluție în care nimeni nu ridică pumnul în aer, nu amenință, nu urlă cu ochii scoși din cap. O revoluție bazată pe șapte litere care se-ntind – ca pârjolul, ca apa ieșită din matcă, ca norul de lăcuste – pe toate T-shirt-urile acestei veri, pe autobuze și tramvaie, pe coridoarele școlilor, tatuate pe brațele vânjoase ale băieților din Ferentari, pe pulpele fetelor și pe spatele lor dezgolit, în amfiteatrele universităților, pe banderolele manifestanților, pe uniformele jandarmilor și ale mascaților veniți să-i păzească, pe bâtele lor, pe căștile lor, pe carapacea lor de broască țestoasă. Apoi în grădini și în parcuri și în magazine, pe uniformele agenților de circulație, pe fațadele blocurilor, pe trotuare, în mall-uri, pretutindeni, cuprinzând în cele din urmă „uzinele și ogoarele patriei”. Reconfigurând, ca un stimul miraculos, sinapsele otrăvite de propagandă și minciună ale creierelor noastre, ea i-ar scoate pe hoți din joc, ar aboli vremea alegerilor trucate, ar elimina pentru totdeauna morții de la urna de vot, ar transforma, pe tot răstimpul manifestării ei originale, băltirea de azi într-o formă de democrație directă, una care „ar cuprinde masele” zburând peste lume, ca o muzică, ca un dans.

Gabriel Liiceanu

http://www.contributors.ro/editorial/injuratura-care-ne-une%C8%99te/

Paroxism

(In memoriam)

M-am îmbrăcat de înmormântare

să-ți aud gândurile,

mai ales cele fără somn,

când te privea răsăritul

printre flori

dincolo.

Poate că voi înțelege ce s-a întîmplat

cu povestea ta neobișnuită din ziua de dinainte de ieri

când m-a trezit în zori,

ca o strânsoare în jurul gâtului,

invitația ta blândă la reculegere,

parcă fără părere de rău,

într-un joc al tăcerii.

Și dintr-odată a început să plângă iarba

pe acolo pe unde o ascultai cum crește.

fără să văd că-mi lipsești cu fiecare zi

tot mai mult caut un motiv.

De dragoste.

Și atât.

Și de câmpii verzi, de ploi,

de vise, de noi.

La naiba cu moartea.

Am început să mă îmbrac de înmormântare

și te-am așteptat ca pe Regina din Saba.

Eli Gîlcescu

RIP Mariana Cornoiu

E una din zilele când nu am putut să deschid calculatorul. Acum, nu pot să-l închid. Trebuia să ne întâlnim. Ne-am făcut atâtea planuri.

Și acum? Viața mi se pare tot mai strâmbă, tot mai puțină, tot mai neprețuită.

Preagrăbită.

Fără o strângere de mână.

Nu zgomotul uitării ar fi atât de mare, ci preaplinul amintirilor.

Cu glasul meu le voi chema, de le-ai auzi.

Doar șezi în ascultare, cu pace. 

Amin!

Eli Gîlcescu

Dacă aș fi ministrul Educaíei

Aș scoate gradațiile de merit, obligativitatea de a acumula un anumit număr de credite prin participarea la cursuri autorizate. Această practică aș înlocui-o cuformare oferită fie de școală, fie de alte organizații, scopul ultim fiind acela de a vedea că se produce progres în învățare pentru copiii cu care lucrează cadrul didactic. Totodată aș introduce și criterii clare prin care un cadru didactic poate părăsi sistemul public de educație. Salarizarea ar fi una care să țină cont de media Uniunii Europene cât și de efortul depus de fiecare cadru didactic pentru a produce progres în învățare, ținând cont de întregul context în care se desfășoară activitatea.

Finanțarea aș acorda-o școlilor în funcție de nevoi și nu de numărul de elevi. Aceste nevoi pot ține de gradul de dezvoltare al comunității, infrastructură, acces la servicii de sănătate sau de cultură, profilul socio-economic al părinților copiilor, condiții de locuire, profilul educațional al părinților. Cu alte cuvinte, acolo unde este sărăcie, părinții sunt analfabeți, muncesc 12 ore pe zi pentru a putea avea un venit care să asigure supraviețiurea aș acorda o finanțare care să aducă aceleași rezultate copiilor ca unor copii ce vin din comunități cu mai puține provocări. Cu alte cuvinte, aș acorda finanțarea fiind atent la rezultate și nu doar la condițiile egale pe care să le aibă copiii.

Aș introduce uniforma, aceasta fiind asigurată de către stat pentru familiile aflate în situații vulnerabile, aș asigura spații pentru toate școlie în care să poată fi oferit prânzul, o masă caldă. Pentru copiii ce provin din familii nevoiașe masa ar fi asigurată din bugetul public. M-aș asigura că toți copiii încep programul dimineața, că am spații luminoase, cu condiții decente și adaptate cerințelor de învățare ale elevilor. Programul fiecărui copil ar fi de 7 ore la școală, cu tot cu pauze și masa de prânz.

Înscrierea copiilor s-ar putea face doar în circumscripția în care copilul este înregistrat, acolo unde părinții sau tutorele își au domiciliul și aș împiedica astfel apariția segregării. Școlile ar fi mixte, deschise către multiculturalitate, acceptând diversitatea.

Învățământul ar fi obligatoriu până în clasa a XII-a, asigurat de către stat. Aș scoate orice formă de selecție a copiilor în clasa a V-a. Integrarea la liceu s-ar face în urma unor evaluări atât scrise, care să verifice cunoștințele, cât și aptitudinale care să descopere talentele copilului iar alegerea să fie făcută în avantajul fiecărui elev și în cunoștință de cauză.

Anul școlar ar începe la 1 septembrie și s-ar încheia la jumătatea lunii iulie. Totodată, ar fi structurat în 3 semestre, cu 3 vacanțe de o săptămână sau două. Pe parcursul verii s-ar desfășura tabere pentru fiecare școală în parte, cu obiective de învățare care să meargă însă spre zona de nonformal. Aceste activități ar avea caracter opțional, copiii având șansa să aleagă dacă vor sau nu să participe. O parte din costuri pot fi asigurate din bugetele publice fiind încurajată în special participarea copiilor care vin din familii ce nu-și permit achitarea unei vacanțe.

Pentru părinți așa adopta o strategie națională prin care să-i încurajez pe de-o parte să participe la activități desfășurate de școală prin care să le fie formate atitudini proactive, cât și să dobândească competențe de a fi atenți și de a răspunde nevoilor propriilor copii. Părinții ar avea și responsabilități foarte clare, odată neîndeplinite putând fi sancționați de către autoritățile statului (de exemplu: copilul absentează iar părintele nu anunță școala sau nu are adeverință de la medicul de familie – poate fi amendat).

Vasile Brașoveanu

https://republica.ro/daca-as-fi-ministrul-educatiei

Jigniţi, hărţuiţi, ameninţaţi, mai nou și înjunghiaţi!

Mihaela Visinoiu se simte sătulă până peste cap.

· 

2 februarie. Prima noapte de vacanţă. În alte condiţii aș fi dormit liniștită. De câteva nopţi nu pot. În noaptea aceasta îmi plâng durerea, neputinţa, dezamăgirea, furia, revolta.

Înţelegem că Măria Sa, Elevul, este stăpânul nostru și ca Înălţimea Sa, Părintele, face legea în școală. Nu-i problemă, am înţeles asta! Am înţeles și că acolo unde statul nu are, este de datoria noastră, a profesorilor, să aducem de acasă, că na! dacă ne iubim meseria...Știm, doamnă Ministru că sunteţi în slujba elevilor și a părinţilor. Și noi suntem tot în slujba lor. Dar  Sau noi nu suntem buni decât atunci când vine despre datorii și obligaţii?

Ne-aţi cocoșat cu tot felul de proceduri (cred că la noi în școală există procedură și pentru mersul la toaletă), dosare de comisii, portofolii, statistici, rapoarte, hârtii peste hârtii. Tone. Inutile, părerea mea. Le-am făcut totuși. Facem și pe paznicii în timpul serviciului pe școală, expunându-ne la tot felul de situaţii neplăcute, facem și pe însoţitorii elevilor în spitale, facem și triaj la poarta școlii. Le facem, doamnă ministru pe toate. Și mai ce? Și până când?

Joi, pe 31 ianuarie, am avut consiliu profesoral. Toţi suntem șocaţi și traumatizaţi de ce am trăit alături de colega noastră. Mă așteptam să vină cineva să ne spună că ceea ce s-a întâmplat este un semnal de alarmă. Că au înţeles că nu în această direcţie trebuia să se îndrepte școala românească. Că vor lua măsuri. Că da, elevii și părinţii au drepturi, cum și noi, profesorii avem dreptul la viaţă măcar. Dar ce să vezi? Nimeni. Nimeni nu are nimic să ne spună.

Nu tu primar, lider de sindicat, ministru, nimic! Ba mai mult, noi, școala, trebuie să venim cu alte măsuri de siguranţă. Cum? Triaj la poarta. Adică acum nici măcar să nu mai urce în cancelarie după noi. Să ne mătrășească direct la poartă. De râsul curcilor!

V-aţi învăţat să interveniţi prompt numai când vine vorba despre nemulţumiri ale elevilor și părinţilor. Pentru noi, profesorii, cine să intervină??? Noi putem și trebuie să ne facem datoria și când suntem  jigniţi, hărţuiţi, ameninţaţi, mai nou și înjunghiaţi! Spre clasă! Cu o mână pe rană, alta pe catalog. 

Mihaela Vișinoiu 

Colegiul Național „Spiru Haret“ Ploiești

Geniul

Nu era în 4 iunie, ci  în 4 mai 1955, dar , și cu întârziere de o lună și o veșnicie, e bine să ne aducem aminte.

GeorgeEnescu, cel mai mare compozitor pe care l-a dat nația  română,  deceda, singur, fara lumânare, la etajul patru al unui hotel parizian, acolo unde-si trăise ultimele clipe, alaturi de Mutzerli, cainele său credincios. De dimineata,
agentul comunist Corneliu Bediteanu, a vrut sa-i fure cadavrul!!!  Prima zi  de mai, 1955. Paris, la un portativ distanta de Champs-Elysee. O doamna rafinata, asa, cam la 80 de ani, urca, singură, fara ajutor, scările-melc, pana la al patrulea cat. Bate la usa  apartamentului 40. O sluga-i deschide. Doua camere mari, holul, sala de baie, vederea la strada. Pe un pat, un muribund. Livid. Abia respira. Vorbeste greu, în timp ce un caine îi linge mâna.Suferindul este GEORGE ENESCU, una dintre cele mailuminate minti ale poporului roman. Doamna e ELISABETA DE BAVARIA,regina  Belgiei, sotia lui Albert I si mama lui Leopold al III-lea. Cățelul e MUTZERLI. Comunistii l-au indepartat, cu un deceniu in urma, de România. I-au luat tot. I-au cerut sa-si arda pasaportul cu stema regala pe el. I-a ignorat pe toti, a ajuns la Paris. Marcel Mihailovici si marele Yehudi Menuhin, vazand ca starea sa de sanatate i se inrăutățește, dau vorba sa-l instaleze pe maestru in fostul castel al lui Chateaubriand, in Vallee-aux-Loups. Geniul refuza, asta ar insemna sa se desparta de a sa soata, Maruca. I-au luat tara, sa se desparta si de iubirea vietii? Niciodata! Asa, ca o ironie, in loc de castelul lui Chateaubriand, va ajunge pe strada Chateaubriand, la numarul 14. Acolo se afla hotelul ”ATALA”, al românului Florescu. Florescu plânge când vede soarta lui Enescu. Spondiloza l-a nimicit, atacul cerebral, cel de-al doilea, l-a culcat la pat. Dă ordin sa fie dus in apartamentul 40, la etajul 4, pe cheltuiala sa. Fara ca maestrul să stie, plăteste simbrie unui medic cardiolog ,care-l supravegheaza, infirmiere care-l ingrijesc. I-a adus chiar si un pian cu coada, la care, insă, Enescu nu va ajunge niciodată, pentru a-l mângâia. Familia l-a uitat. Elisabeta, Regina Belgiei, vine sa-l viziteze. Vorbeste sase limbi, discută – e, de fapt, mai mult un monolog al sau, deoarece compozitorul e o stafie – culca clapele pianului. E 1 mai 1955, Securitatea, prin ochii agentului Corneliu Bediteanu, veghează. Patria – mumă l-a trimis să-l convingă, de mai multe ori, sa se intoarca acasa. Enescu e precum Scipio Africanul: patria nerecunoscatoare nu-i va avea nici macar cenusa. Elisabeta-l simte. Vede ca nu mai are mult de trăit. Enescu abia se misca. Cu toate acestea, e perfect lucid. Pe 3 mai, violonistul Serge Blanc, il viziteaza. Intreba, soptit, daca maestrul  gândeste. ”Est-ce qu’il est encore  lucide?” Enescu-l aude. Raspundepe loc: ”Luci…di Lammermoour”, facând aluzie la celebra piesă a lui Donizzetti. Geniul muzicii românești și universale  se  stinge pe 4 mai 1955, noaptea, singur, fara lumina lumânării… Infirmiera de serviciu tocmai plecase…

Pe 7 mai 1955, Enescu e coborat la cele vesnice,in cimitirul ”Pere Lachaise”, in stânga mormantului lui GeorgesBizet… Într-un cimitir din Paris, așa cum departe de țara unde s-a născut șiunde a dorit să fie înmormântat, se află și marele, unicul Constantin Brâncuși.