O țară fără de legi nu e de fapt o țară

Radu Vancu 

Am scris din nou pentru Contributors despre România infernală pe care încearcă să o construiască PSD. Adică despre abjecţie ca proiect de ţară.

"Nu le-a fost de ajuns să abuzeze, nestingheriţi de lege, de banii noştri; acum vor să poată abuza, nestingheriţi de lege, şi de corpurile noastre. Cu fiecare propunere legislativă, e tot mai limpede că afundarea cât mai adânc în abjecţie e singurul proiect de ţară al parlamentarilor PSD. Abjecţia pură e, de fapt, proiectul lor de ţară.
M-am cutremurat de oroare atunci când am citit că, printre modificările la Codul Penal, e trecută explicit şi abrogarea infracţiunii de folosire abuzivă a funcţiei pentru obţinerea de favoruri sexuale.
O ţară fără legi nu e de fapt o ţară. E o stare de agregare umană anterioară oricărui contract social, anterioară oricărui cod juridic sau etic. E, de fapt, o formă de existenţă a-socială, în care nu se poate trăi – ci cel mult supravieţui, cu condiţia să îţi atrofiezi orice nerv etic.
Nu putem lăsa o astfel de Românie copiilor noştri. Le-am educat până acum nervul etic; ei bine, exact acest nerv etic va fi întâia lor vulnerabilitate. I-am educat să nu permită abuzul asupra corpului lor; ei bine, vor trăi într-o Românie în care abuzul acesta va deveni normă. Iar dacă vor fi abuzaţi şi molestaţi, vor putea depune mărturie numai în prezenţa celui care i-a abuzat şi molestat. Soţiile noastre abuzate, sau surorile noastre abuzate, sau mamele noastre abuzate, în ipoteza în care abuzul acesta va mai fi considerat infracţiune, de asemenea nu vor putea depune mărturie decât în prezenţa agresorului.
Trebuie să facem toţi (din stradă, din casă, din Parlament, de la CCR, de la Cotroceni) tot ce ne stă în putinţă pentru ca o astfel de Românie infernală să nu ajungă realitate.
Fiindcă, dacă ea ajunge realitate, înseamnă că am permis PSD să facă din România singurul stat din istorie în care abjecţia a fost legiferată la vedere. Că am permis PSD să facă din viaţa copiilor noştri un coşmar. Din care nu ştim dacă vor mai apuca să se trezească." (Radu Vancu)

Dragă Revoluție

DRAGA REVOLUTIE, nu ti-am scris pan-acuma pentru ca-n primii tai ani erai prea mica si , ma gandeam , ce sa scriu eu, om matur , unui copil ...Apoi pe masura ce timpul, vorba poetului, trecea , s-a petrecut ceva cu adevarat neobisnuit... pe masura ce tu cresteai , eu ma faceam tot mai mic pana in punctul in care n-am mai inteles aproape nimic din felul tau de-a fi. E-adevarat , venirea ta pe lume m-a surprins mahmur. Avusesem cu baietii de la Iris un concert , fix c-o seara-nainte ,la Teatru C. Tanase si am fost cazati ( echipa tehnica sibiana, managerul si eu ) la hotel Negoiu ala vecin cu cc-ul. Si dupa cantare , ne-am pus la "citit" de-am rupt...de unde era sa stim ca vii? Ca vine o civilizatie extraterestra, noi , lecturati cum eram , puteam crede. Dar ca vii TU , asta n-aveam cum. La primul jos ceausescu aterizat in urechi , mi-am tras perna pe cap s-alung auzeniile din mintea mea muncita. Cum insa primul s-a transformat curand in vacarm am sarit la geam si-acolo m-am frecat la ochi.. copii in genunchi, in spatele lor multime de popor iar in fata un cordon de militari. Bre nasicule era cat pe ce sa-l strig pe Paul Nanca ce se tocmea cu un ofiter sa treaca spre Universitate dar mi-a tinut Dumnezeu palma lui peste gura, cred. Romania era gravida cu tine si statea sa te nasca. Mi-am tras blugii pe mine , bocancii fara sosete, am lasat bagaju' acolo si-am coborat. Ma trezisem cu totul , nu doar din lectura, cumva de la zero. Pe langa ziduri , cu pletele ce parca pentru prima oara faceau sens cu-adevarat, silueta mea a ajuns la Universitate. Aici norod mult iti pregatea patucu' pentru clipa cand o sa vii. Seara , multimea era flancata de vrajitoare cu tancuri pe strazile laterale , puzderie de militari si alti vestitori civili. Acuma pot sa-ti spun, eram foarte-aproape de celebra baricada, dus de valurile de oameni si de entuziasm. Cantam , strigam , in corul imens de romani inviati. Ce nu stiu eu sa explic e cum de pe la 23. 30, cu nasicu' fiind, brusc s-a frant ceva in mine si-am plecat. .Jumatate rusinat , logic. Dar cealalta jumatate cum s-o descriu? Imi pareai , ma ierti ca-ti spun, un fel de avort sau oricum un copil ce se va naste cu tot felul de dizabilitati. Si lasitatea mea, fuga mea , ma dureau mai putin decat acest presentiment infipt adanc in inima mea. Tu n-ai cum sa-ti amintesti dar frumoasa , minunata , blanda ta mama, Romania, te-a nascut in chinuri de neinchipuit pentru noi. Dimineata la 5 masinile spalau asfaltul de sangele varsat, lucratori ai salubritatii stergeau zidurile de sangele ce-a-nceput sa curga fix de la orele 24. Ca sa te poti ivi tu pe pamant, parinti impietriti de suferinta au umplut un cimitir intreg cu proprii fii. Nu ti-o spun ca repros dar trebuie sa stii cum a fost. La nasterea ta , un ochi radea , altul plangea. Pe urma , inteleg abia acum , tu ai crescut ca-n povesti iar noi ne-am facut cum iti spuneam, copii. Bine-bine nu mai intelege nimeni mai nimic din tine. In fiecare an , de ziua ta , niste copii se cearta pe la tv ca cine stie mai precis , altii rad, altii plang... cei mai multi insa cred ca te-au uitat. Ca, zic ei, si-au pus toata nadejdea-n tine si degeaba. Ba sunt copii care spun ca ti-ar trebui o sora ca acuma stim si noi sa crestem ca lumea o revolutie. Adevarul e ca te-am scapat din maini si-ai crescut si tu cum ai putut, printre noi. Te-ai descurcat. Ca altceva n-am fost in stare sa te-nvatam. Eu care datorita tie am ajuns cunoscut cu niste cantece te simt cumva aproape. Dar macar anu' asta hai si stai langa mine aici sa privim amandoi chipul mamei tale. Si sa-mi spui dac-o recunosti . S-o iei in brate si sa-i mangai obrajii zbarciti, fruntea ridata , ochii dusi in fundul capului , rasuflarea grea ca de moarte. E mama ta, Romania.
Editează

Mircea Rusu

Se golește țara, oameni buni, ca bântuită de ciumă.

Gabriel Liiceanu

Nu mai e timp de vorbe multe. Nu mai e timp de piruete literare. Când există conștiința comună a primejdiei, când ființa unui popor este amenințată așa cum e amenințată astăzi România, cuvintele trebuie să fie puține. În 1848, când s-a așezat în fruntea moților săi în Munții Apuseni și a pornit spre Blaj, Avram Iancu a ținut cel mai scurt discurs din câte au existat vreodată. A ieșit în tinda casei (din Câmpeni?), și-a scuturat șuba de pe umeri și a spus: „No, hai!” Știau toți ce vor, știau toți care e primejdia de care aveau să se apere.

„No, hai!” trebuie să spunem și noi azi. Nu mai e nimic de dezbătut, nimic de lămurit. Infractorii noștri din Parlament au trecut la next level. Felul în care au mutilat Codul Penal al țării nu mai e menit doar să-i scape pe ei de pușcărie. E menit să ne distrugă pe toți. Vor să ne distrugă pe toți. E născut din indiferență și ură la adresa propriului popor. No, hai!

Ce fac ei în Parlament frizează demența. Citiți amendamendele! E ca și cum ar vrea să ne pedepsească pe toți pentru că i-am împiedicat din prima clipă să-și facă mendrele cu noi. Schimonosind legile, au dat drumul la toate nelegiuirile de care e capabilă ființa banditească a unei societăți. Vom putea fi omorâți pe stradă, copiii noștri vor putea fi violați, femeile noastre răpite și trimise de ganguri de traficanți în străinătate. România va deveni paradisul drogurilor. Procurorii nu vor mai putea acuza, judecătorii nu vor mai putea condamna, închisorile se vor goli de tot. Au făcut legi pentru apărarea criminalilor, borfașilor, șuților. Au legat mâinile justiției. No, hai!

Având reprezentanți la vârf între legiuitorii din Parlament și fiind atât de mulți, infractorii vor crea în curând o uniune: UPR („Uniunea Pușcăriașilor din România”) care, cu vremea, se va transforma în partid și va câștiga alegerile, după ce va fi absorbit PSD-ul. No, hai!

Primejdia, pentru un popor, poate veni din afară sau dinăuntrul țării. Acum nu suntem distruși prin cotropire. Peste România nu dau turcii, peste România nu dă Armata Sovietică victorioasă. Acum ne-a cotropit pegra societății noastre, românași de-ai noștri, care fură în timp ce agită tricolorul arătând cu degetul spre UE și spre Departamentul de Stat al Americii. Flutură tricolorul, fraților, și ne duc regii la mormânt în timp ce ne îngroapă țara. No, hai!

„No, hai!” e un îndemn care scoate poporul român la lumină. Acum avem prilejul să arătăm că nu suntem o adunătură de oameni așezați între granițe de borfași. Ieșind în stradă cu sutele de mii, ne vom așeza ființa pe tipsia națiunii care suntem și o vom arăta lumii întregi. Așa cum am arătat-o și în decembrie ᾽89, așa cum am arătat-o și în acest început de an. O vom arăta din nou acum, în prejma unui nou Crăciun. Dacă nu o vom face în acest ceas de primejdie extremă, vom dispărea ca nație. Până la urmă trebuie să le fim recunoscători borfașilor noștri din Parlament. Ne-au pus în fața temeiului nostru, ne-au arătat – sfidându-ne, zădărându-ne și primejduindu-ne – că suntem. No, hai!

Se golește țara, oameni buni, ca bântuită de ciumă. No, hai!

Ceața de vineri de la Romexpo

Doina Rusti

Ce tristețe astăzi prin târgul #Gaudeamus! Mai mult decât altădată. Era ceva mortuar și fals, ca o tanti coafată, care și-a făcut o poză și-a lipit-o peste coperta lui „Ulise“ de Joyce. Lipsea ceva din căldura târgurilor de altădată. Deși m-am văzut și cu acei oameni zâmbitori și cititori de viță-veche (puținii), deși am făcut conversație cu Adrian Botez (ne-am făcut si-o poza de comă), deși am schimbat câteva vorbe cu zânița Cami. În ciuda tuturor faptelor astea, am luat cu mine, acasă, un iz de toamnă reciclată și oftatul unei cărți necitite. Mereu există câte una pe care nu-ți vine s-o deschizi, pentru că-i simți mirosul, hainele de talcioc ori luptele cosmetice grele. Când am dat cu ochii de ea mi s-a părut că scrie Câinele soldatului. Dar, nu. De fapt, sub cupola de la Romexpo licărea un titlu ilar și exact: „Câinele Ratatului“. Noroc cu prietenul Florian, care mi l-a citit la ureche.

Camelia Radulian:

Cum sa transformi un targ de carte – simbol si marca a intelectulitatii romanesti –

in cloaca pentru toti intrusii si infractorii? Cum sa nu sesizezi ca se incearca victimzarea si glorificarea unor fosti penali prin introducerea lor in cel mai select mediu al acestei tari? Cum să accepți asocierea adevaratilor intelectuali cu acesti speculanti? Nu mai exista oare o minima decenta, un minim bun simt? Nu puteau ei sa-si expuna memoriile si aberatile peste macar 10 ani... cand lumea mai uita de cat rau au facut acestei tari? Chiar nu mai puteau respira fara sa publice si fara a se afisa ostentativ? Avem nevoie de eroi ca ei? Exista astfel de eroi?

Bogdan Dozescu:

 Se rasucesc in morminte Steinhardt, Noica, Tutea, astia sunt noii „intelectuali" zisi „detinuti politici"? Au muncit la vreun canal cumva sau au taiat stuf in Delta? O sa ajungem sa-i consideram pe legionari sfinti ca au mai rarit din lepre, nu aprob violenta, dar pentru astfel de specimene –eliberarea din viata" ar fi cea mai buna solutie.

Dacă a fost vreodată altfel

E nefiresc să ai un condamnat penal, aflat la al treilea dosar, în fruntea Camerei Deputaților. Nu atît pentru răul pe care l-ar putea face – oamenii se mai calmează – ci pentru respectul de sine al unei națiuni care se pregătește să aniverseze 100 de ani de la un eveniment uriaș încercînd să se mintă pe sine că balanța e pozitivă. Nu e.

E nefiresc ca președintele unui partid din coaliția de guvernare să fie aplaudat la ieșirea din sediul unei instituții a cărei ocupație e să identifice hoția în structurile statului. Am asistat, luni, la momentul ăsta și de atunci mă tot gîndesc ce fel de raționament strîmb îl poate face pe un om să aplaude la semn, cu entuziasm, un posibil furt și pe autorul lui. Pentru că nu poți aplauda hoțul urînd hoția. Pur și simplu, nu poți.

Tot nefiresc e să vorbești întruna despre conspirații, stat paralel, binom și alte cuvinte-cheie de felul ăsta fără ca, din poziția de putere pe care o deții, să nu faci un efort de transparență extremă. Există toate lucrurile astea? Dovedește-le. Ai acces la informații, folosește-l. Ai fost martor, mărturisește. E nefiresc și obositor să mesteci nediscriminatoriu lozinci.

E nefirească și placiditatea cu care lucrurile astea sînt acceptate de un Parlament întreg. Cel mai important truc al infractorilor și complicilor lor este că au reușit să insufle unei întregi clase politice sentimentul că toți sînt la fel, că undeva în biografia fiecăruia e ceva în neregulă. Așa o fi, însă doar unii dintre ei dețin puterea. Fiecare act de exercitare a puterii de către un om nedemn reprezintă o cărămidă scoasă din edificiul acestui stat care se pregătește șchiop de sărbătoare.

E nefiresc ca un partid pretins de stînga să fie atît de cinic. E nefiresc ca o opoziție pretins liberală să aibă o așa de pregnantă componentă medievală. E nefiresc să alegi între cinici și habotnici.

E nefiresc, și voi fi iertat că scriu asta, și raportul dintre preocuparea pentru legile Justiției și sărăcia care alungă oameni din țară, îi obligă la gesturi extreme, îi lasă privind stupefiați în gol pînă cînd ei înșiși se golesc de tot. E nefiresc ca narațiunea să fie stabilită aproape exclusiv în centrul cîtorva orașe mari în timp ce la cîțiva kilometri distanță de oricare dintre ele găsești tone de material pentru orice nou Dickens sau Steinbeck în pană de inspirație.

În televizoarele noastre se petrec lucruri nefirești aproape la orice oră. Și se petrec de așa multă vreme, încît pe fețele moderatorilor nu mai poți detecta nici o urmă de jenă. Cu un pic de atenție puteai vedea stînjeneala acum cîțiva ani. Nu mai e cazul.

Nefirească e și ridicarea jurnaliștilor pe podiumul unor manifestații cu vădit caracter politic. Un episod relevant, în care ziaristul a devenit știre, iar narațiunea a fost strivită de încrîncenare inadecvată a fost descris acum cîteva zile de Iulia Marin într-un text de pe PressOne:

„Un bărbat care transmitea live pe Facebook încerca să prindă fețele jandarmilor și îi stîrnea intenționat: erau lași, slugile ministrului ș.a.m.d. Seara, omul avea să apară la televizor. 

Un coleg jurnalist căruia i-am povestit episodul m-a sfătuit să scriu despre ziariștii care au înnebunit. Mai degrabă, mi-am zis, aș scrie despre cei care își păstrează mințile la locul lor, dar mi am păstrat gîndul pentru mine. 

Sînt destui cu mințile intacte, dar ei nu fac știri.“

Cînd ziaristul se face scut (sluj?) în fața demnitarului sau cheamă la luptă în loc să pună întrebări, n-are rost să mai aștepți răspunsuri. Poți cel mult să faci un pariu cu prietenii: ce adevăr strîmb o să cîștige?

Scepticii au să întrebe superior dacă a fost vreodată altfel. E irelevant. Eșecul personal, al unei societăți și al unei națiuni aparține fiecărei generații în parte. Are o nesfîrșită capacitate de reproducere pe coordonate noi.

Singura parte bună în acest stat al nefirescului este faptul că reușim încă să sesizăm lucrurile astea. Că încă ne mai enervează. Încă nu acceptăm. Cît o mai ține și asta… Mai tîrziu o să lăsăm locul altora, sperînd vag că n-au să repete greșelile noastre.

O să ne găsim scuze, cum și-au găsit și părinții noștri. Și ei au ales mica tranzacție în defavoarea celei majore. De asta cînd mergem prin vizite ajungem mereu în apartamente îngrijite situate în blocuri a căror scară e permanent mizerabilă, iar liftul are oglinda spartă. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.

De mult am început să simt că nu mai trăiesc nici în lumea, nici în timpul, nici în limba mea

Ce lucru îngrozitor, ce odioasă înțelegere pentru spulberarea definitivă a unei dinastii care a înfăptuit România Mare și, ca un făcut, a călcat-o-n picioare tocmai în ajunul Centenarului! „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată“, vorbeam pe vremuri cu Nina Cassian, încercam să dăm zeci de interpretări acestui vers genial… îmi vine acum în minte cînd aud textul scris de mîna unei „mame“, Principesa Elena de România, care‑și înfierează propriul fiu, pe Nicolae. Acest tînăr repudiat de toată familia regală – în situația în care se află, nu-l pot include pe Regele Mihai în această odioasă cabală – n-a vrut decît să-și vadă bunicul pe patul morții, ca să-i spună cît de mult l-a iubit și să-i ceară iertare. Totul e atît de nedrept și de absurd și de ieșit definitiv din criteriile toleranței și ale moralei care ar trebui să caracterizeze regalitatea, încît pare dictat de legile imuabile ale destinului, ca în tragedia greacă. De mult am început să simt că nu mai trăiesc nici în lumea, nici în timpul, nici în limba mea. Stau la căpătîiul unui muribund, la osînda unui „vinovat fără vină“, și Coroana României se rostogolește dintr-o „mlaștină-ntr-o baltă“, cum îi prevestise Nichita Stănescu, într-o poezie realist-socialistă.

Nora Iuga

Să privești în suflet și să fii mulțumit de ceea ce vezi

Dragii mei, să știți că m-a bucurat acest festival, chiar dacă unele gesturi au venit ca o deznădejde, prea brutal, fără să fi intuit încrederea în perfectibilitatea acestuia. Pentru că nu e totul să fii om. Totul e să nu uiți. Totul e să te refugiezi într-o poveste, cu simplitate și în sensul artei. Să privești în suflet și să fii mulțumit de ceea ce vezi.

Eu am văzut partea frumoasă, dar și bucuria celor care au participat. Faptul că erau aplaudați pentru prima oară într-un festival care le îngăduia să meargă mult mai departe, până în tainele cântecelor nemuritoare, și de acolo și mai departe, dintr-un capăt în celălalt al orizontului. Pentru că așa au înțeles să-l omagieze pe Tavi. Vibrând la cântecul Magdei Pușcaș, sensibili la chipul împietrit de emoție al Adinei Hodișan, apăsați de amintirile prietenilor de ieri, de azi, mai ales de cântecul viguros și patriotic, care te duce cu gândul la nimeni altul decât la Andrei Păunescu, într-un spectacol autentic, entuziast, sincer, alături de Liliana Budău-Ioniță, Vasile Mardare, Duo folk „Eu cred“ și George Negrea. Iar deasupra tuturor, Tavi, ca un aristocrat veritabil de departe, cu laude, dar și în armonie, mereu în căutările noastre, cu un vers, o spovedanie, un cântec.

Mereu.

Cu bucurie, aceeași bucurie, mereu așa.

Eli Gîlcescu

Foto: Raluca Mureșan

„Am încercat să-l văd pe bunicul meu. N-am putut“

Pe ultimele clipe de viață ale Regelui, după împărtășania de aseară, (poate ultima!) o gravă abdicare de la morala creștină. În momentele de mari cumpeni, de profunde tensiuni (ca acestea prin care trecem de câteva zile) se suspendă orice adversități. Orice nepot, admițând că a greșit, nu-și poate pierde dreptul absolut natural de a-și vedea bunicul în ultimele fărâme de viață și de a se ruga la patul său de suferință. Regele n-ar fi putut interzice un asemenea drept, pur creștinesc. Împărtășania înseamnă iertarea tuturor păcatelor, iertarea a tot și a toate, împăcarea cu tot și cu toate! Cum să-i refuzi aceste taine Regelui Mihai?! Cine își asumă dreptul să-i întunece trecerea semnând în numele Lui o plângere penală?!
Dumnezeu nu doarme!

Marilena Rotaru

Miza

Ionut Popescu · 

Întotdeauna încerc să înțeleg, sine ira et studio, ca să zic așa... Am tot încercat să înțeleg care este miza mutării contribuțiilor de la angajator la angajat. E o măsură care nu are un impact electoral pozitiv, nu a fost cerută de sindicate, de patronate, nici măcar nu cred că au existat "grupuri de interese" care să dorească o asemenea măsură. Și atunci, de unde să vină încrâncenarea pentru introducerea unei astfel de măsuri, care este mai degrabă neutră, are mici avantaje, mici dezavantaje, oricum nesemnificative. De ce a ținut PSD la această măsură, nu pot să înțeleg. Doar pentru a putea spune că a crescut salariile cu 25%, deși orice salariat ar vedea că, prin această decizie, nu există un astfel de efect asupra netului? Nu pot să cred nici în această naivitate... Și, atunci, care să fie logica? Eu, unul nu am găsit-o!

Nu vreau să vă amintiți de mine așa

„Cântă-mi, Auraş”, îi şoptesc asistentei iar aceasta cu glasul frânt, printre lacrimi, începe să fredoneze o doină. Tremur şi mi-e greaţă, plâng şi mi-e teamă. O ascult cântând, însă. E singura muzică pe care o pot auzi în acest iad şi am nevoie de ea ca de aer. E unicul meu analgezic eficient, dar nu pentru carne, ci pentru inimă.

Alexandra Furnea, 

unul dintre supravieţuitorii de la Colectiv, scrie, la doi ani de la incendiu, infernul prin care a trecut după noaptea de 30 octombrie 2015. Tânăra prezintă realitatea cruntă dintr-un spital românesc, dar şi cum au ajuns rănile ei pline de infecţii intraspitaliceşti.

Uzinele producătoare de ură și dispreț

Jumătate din populația României e tristă și frustrată că există cealaltăjumătate. Cea mai mare parte a energiei vitale se pierde în acest proces. Uzinele producătoare de ură și dispreț din sufletul fiecăruia consumă aproape tot suflul zilnic. Cea mai mare parte din minereul de creativitate aflat pe-aici umple furnalele din care ies toate cimiliturile, bancurile, caterincile, miștourile, acuzele, înjurăturile, blestemele pe care le proiectăm în aerul nostru încărcat, la adresa „ălorlalți“. Fiecare, în funcție de jumătatea din care face parte. E atîta forță consumată în procesul de a-i urî pe „ăilalți“, încît ai senzația că se ia curentul electric după ce ne-njurăm, că orașele rămîn în beznă, că s-a consumat tot și că s-a pustiit orice formă de viață. Ne urîm atît de mult și ne bucurăm de insuccesul celorlalți, încît fiecare seară ne găsește obosiți, rupți de oase, sleiți complet de jugul ăsta al dușmăniei, la care tragem zilnic. Asta ca să ne trezim dimineața și, cu chiu, cu vai, să ne recompunem entuziasmul cu care plecăm la o nouă zi de ură și dispreț.

Cătălin Ștefănescu

Generația pierdută

Am urmat eu. «Dumneata,tovarășe Sîrbu, vei scrie un articol contra lui Lucian Blaga. Un articol tare, dărâmător...» Am încercat să scap prin tangentă. «Pot să scriu nu unul, ci o sută de articole despre sistemul lui Blaga. Pot chiar să-i critic anumite poziții, dar…» Iar el mi-a replicat: «Nu ne interesează acum sistemul lui filosofic. Noi îți cerem un articol prin care să-l demaști, să-l compromiți ca om, ca bărbat, ca cetățean…» «Cum?», am întrebat eu fierbând. «De pildă, poți să afirmi că face baie gol, împreună cu fiica sa nubilă…» Mă apropiam de explozie și el vedea asta. Mă bâlbâiam: «Cum să fac așa ceva? Blaga mă iubește, Blaga m-a ajutat, îi datorez enorm…». Îmi sări în ajutor: «Te înțeleg. Dacă nu vrei să scrii despre Blaga, nu ai decât să scrii despre Liviu Rusu. Și el are fete».

După aceste cuvinte, am țipat: «Refuz! Refuz categoric!» și am ieșit din bancă. «Atitudinea dumitale, tovarășe Sîrbu, nu este marxistă!», strigă bietul inchizitor. «Poate că nu este marxistă, am strigat și eu, dar este în orice caz morală!» Și am ieșit trântind foarte tare ușa“. 

Cum a reacționat Blaga? În acei ani, filosoful avea obiceiul de a pleca spre casă, de la Bibliotecă, împreună cu I.D. Sîrbu, care povestește despre aceste plimbări: „Mergea cu capul în pământ, cu mâinile la spate, ca un înțelept oriental. Când avea, ronțăia boabe de cafea prăjită (acesta a fost singurul «viciu» pe care i l-am descoperit). Pe parcursul acestui drum, prin centrul Clujului, eu îi număram poeții tineri, universitarii tineri, criticii tineri (și mai vârstnici), care, văzându-l de departe, treceau discret pe celălalt trotuar. [Din frică, din jenă, din minus respect – nu are importanță. Blaga zâmbea amar, dar vesel. «Toți acești începători, îmi spunea, când se vor coace, vor simți nevoia să se laude că mi-au fost contemporani.» «Nu cred, îi răspundeam, există pete de conștiință ce nu se pot șterge!» «Ba da, află de la mine că orice rahat, după ce se usucă, are dreptul să își scrie neapărat memoriile sale de trandafir»...]” 

De ce le-a fost teamă... n-au scăpat: pe 28 decembrie 1949, la avizierul Facultății de Filosofie a apărut o notă că următorii sunt destituiți din posturile lor: Lucian Blaga, D.D. Roșca, Liviu Rusu și asistentul acestuia, Ion D. Sîrbu.

Marius Cosmeanu

Niște forme trapezoidale

Școala primară o face la Petrila. Primii patru ani de liceu, la Petroșani (1930-1934). Din lipsă de bani, însă, tatăl său îl scoate de la liceu și intră, pentru un an, ucenic la Atelierele Centrale Petroșani (A.C.P.). E prima ciocnire frontală cu realitatea. Necopt, nepriceput, ajuns într-un mediu în care nu se regăsea defel devine subiect al hazului fără umor. Peste ani, rememorează experiența: „Într-o vară, 1937 sau 1938, nu mai țin minte, m-a chemat unul din foștii colegi de ucenicie să vin la Ateliere, se plătește bine, o muncă socială. [...] Ne soseau de la turnătoria de fontă niște forme trapezoidale (ni se mai terminau, mereu mai mari și mai grele), de trebuiau să fie curățite de praful de turnătorie ca să fie aduse la arămit. [...] Nu era voie să rămână niciun fir de praf, de nisip, altfel arama nu se lipea. [...] Directorul A.C.P. venea însoțit de un popă mic și al dracului, controlau, amenințau, ne obligau să stăm până seara târziu. Sub un șopron. Periile de sârmă se toceau repede, domnul Lampe (care semăna leit cu fostul rege Ferdinand) era o bestie, zgârcit și la perii, și la cele trei calități de șmirghel. Degetele îmi erau zdrelite, aș fi plecat, dar nu puteam; nu se mai terminau trapezele acelea, popa cel mic venea și ne înjura mărunt într-o oltenească repezită, de neînțeles; eu și noaptea (mulți ani după aceea, mai ales când făceam febră) nu visam decât acele suprafețe aspre pe care trebuia să le curățăm, să le facem lună. Nimeni nu știa la ce servesc, nici nu se interesa. Prin 1966, trebuind eu să conduc un grup de tovarăși din teatrele est-germane la Târgu Jiu, arătându-le și explicându-le cam ce este și cevrea să fie Coloana Infinitului – deodată auzii bubuind în subconștientul meu: astea sunt trapezele mele, astea mi-au mâncat tinerețea, de ce nu ne-au spus? De ce nu ne-au explicat? Și popa ăla de ne înjura gorjenește era Brâncuși“.

Ion D. Sîrbu, disidentul care l-a inspirat pe Preda pentru ”Cel mai iubit dintre pământeni” | 

de Marius Cosmeanu, 21 octombrie 2017

Politicienii, trecutul şi limba română

Despre patriotism s-au scris și se pot scrie încă multe pagini. Sensul cuvîntului pare să fie, pentru tot omul, mai mult sau mai puțin subînțeles: iubire de țară, atașament pentru trecutul ei, pentru cultura ei, pentru suveranitatea ei. Cine ar îndrăzni să proclame, sus și tare, că nu e patriot? Nici chiar bombănitorii – de la cetățeanul de rînd, care oftează, din cînd în cînd, „ca la noi la nimenea“, pînă la Cioran – nu sînt încadrabili la „nepatrioți“ sau, Doamne ferește, la „antiromâni“. De regulă, sînt doar exponenții unui patriotism amărît,conștient de nevredniciile țării și nerăbdător să le vadă corectate.

Nu vreau să fac, acum, teorie. Constat însă că mulți dintre politicienii noștri – adesea cei mai vizibili dintre ei – sînt cu totul descoperiți cînd e vorba de două componente esențiale ale atașamentului față de patrie: trecutul în genere și limba națională.

Politicianul autohton are, în multe privințe, o situare deficitară în raport cu timpul. Stă prost și cu trecutul, și cu viitorul, înșurubat cum este în urgențele clipei și în bunăstarea publică și privată pe care i-o poate oferi cotidianul imediat. Politicianul nostru e un funcționar al lui „acum“. Acumulează, consumă, „trăiește“ momentul. „Trecutul“ e perceput fie ca un episod al biografiei proprii (care, la o adică, trebuie mai degrabă ascuns sau falsificat), fie ca armament de campanie, asezonat cu epitete cîștigătoare: strămoșesc, glorios, eroic, bogat în jertfe și cam ghinionist. Dincolo de aceste utilizări „strategice“, trecutul țării nu face parte din cultura curentă a aleșilor noștri. Nu știu decît lozinci, vagi referințe de manual, cîte un vers vitejesc sau cîte un cîntecel „de suflet“. În rest, vorbe goale și piepturi umflate. Șubred în raporturile sale cu tradiția, omul politic al zilelor noastre nu stă bine nici cu viitorul. Dacă trecutul e o schemă inconsistentă sau o fiță retorică, viitorul e „neantul“ de după… Avem de rezolvat rapid și rentabil problemele de azi. Nu pierdem vremea cu reverii futuriste, cu proiecte pe termen lung, cu efortul de a pregăti, grijuliu, viața generațiilor care vin în urma noastră. E treaba lor! De altfel, pe ăștia mai tineri nici nu-i prea înțelegem! Iar dacă e să-i ajutăm, e mai la îndemînă, mai cu seamă dacă ne sînt rude, să le oferim, acum, o sinecură: pe la cabinetul propriu, pe la vreo instituție subordonată, pe la întreprinderea vreunui amic. Atît! N-o să asumăm noi problemele guvernelor viitoare. Să se descurce! Noi avem doar țelul unei bune instalări în prezent (și, even­tual, flatarea și manipularea alegătorilor în vederea unei reînnoiri a mandatului căpătat de la ei). Trebuie să trăim „ancorați“ în realitate, adică în „meandrele“ concretului, ale „actualității“ hoațe, înțeleasă ca apogeu (lucrativ) al carierei personale. Rezum: politicianul contemporan al patriei noastre nu are intuiția și informația necesare cu privire la trecut și nici o preocupare autentică pentru viitor. E confiscat de prezent. Iar prezentul, fără retrospecția corectă și vie a trecutului și fără stimulentul fertil al viitorului, e o simplă fantasmă, un „aranjament“ șmecher, o tranzitorie fentă de ocazie…

Trec la folosirea „patriotică“ a limbii. Că se vorbește prost, incorect, inexpresiv, sărăcăcios limba națională e evident. Că a fi patriot nesocotind temelia lingvistică a culturii naționale e a fi un ipocrit cu pretenții este, iarăși, evident. Dar, dincolo de corectitudine, e nevoie și de stil,adică, la un prim nivel, de cuviința folosirii unui instrument de comunicare generos și nobil. Or, mari vedete ale vieții noastre publice, nu numai politicieni, ci și gazetari, din păcate, vorbesc românește valorificînd strict resursele de maidan ale idiomului național. Se ceartă la televizor ca la ușa cortului (cînd nu se iau pur și simplu la bătaie), vorbesc bolovănos, ca niște tejghetari de mahala, se dau în spectacol ca la bodegă, după cîteva țuici prost digerate. Nu mă sfiesc să dau, cu titlu de ilustrare, cîteva nume, de altfel celebre.  

De altfel, cei cu gură rea sînt invitați des la dezbateri televizate, nu pentru competența și buna lor creștere, ci tocmai pentru „haioasele“ lor năzbîtii lingvistice și comportamentale. Se gîndește cineva la efectul pedagogic al acestor derapaje? Elevii noștri vor înțelege că cine nu vorbește ca prin Obor nu are calificarea necesară pentru a ajunge „la vîrf“. Că succesul mediatic e o chestie de volubilitate noroioasă, că a-ți iubi limba maternă e a o folosi ca pe o bîtă noduroasă, tocmai bună pentru exterminarea adversarilor. Totul pe fundalul înălțător al unui patriotism de telenovelă: iubim România, dar îi ignorăm trecutul, îi neglijăm viitorul și îi stricăm limba și moravurile.

Andrei Pleșu

DESPRE O FAPTĂ INCREDIBIL DE FRUMOASĂ ȘI...

Anul trecut Costin Borc, Vicepremier în guvernul Dacian Cioloș mi-a spus despre o donație pe care domnul Ion Balș, executorul testamentar al doamnei Sanda Cârciog Rizescu, ar vrea să o facă unui spital din București.

Mi-a spus că este vorba despre aproape jumătate de milion de euro. În nebunia acelor zile, m-am gândit că nu poate fi adevărat.

Am aflat mai târziu că doamna Sanda Cârciog Rizescu a fost stabilită în Marea Britanie peste 30 de ani. Alături de soțul dânsei a sprijinit România de-a lungul întregii vieți, susținând printre altele efortul din jurul Memorialului de la Sighet.

Când am înțeles că oferta era cât se poate de serioasă și că nu se găsea o cale de realizare, comunicarea cu spitalul ales fiind cel puțin dificilă, am căutat și am găsit la Spitalul Clinic Ion Cantacuzino o echipă de obstetricieni și neonatologi dedicată, cu un plan pe cât de necesar pe atât de bine pregătit... adică exact ce trebuia ca lucrurile să se întâmple.

Astăzi Spitalul Cantacuzino se bucură datorită acestei donații nu numai de renovarea unei săli de operații, ci și de echipamente vitale de ultimă generație dedicate nou născuților și urmăririi ecografice a pacienților, echipamente noi și necesare care au înlocuit dotările vechi de peste 10 ani care nu mai puteau fi nici reparate.

Împlinirea acestui gest miraculos se datorează doar tenacității domnului Ion Balș, care a avut dificila sarcină de executor testamentar și care și-a propus să depășească dificultățile deloc puține pe care le-a întâmpinat. Datorită efortului dânsului și al echipei de medici care a gândit și implementat proiectul, mii de gravide (peste 3000) au fost monitorizate cu aparatură de ultimă oră și zeci de copii care altfel s-ar fi prăpădit sunt acum acasă, sănătoși, alături de părinții lor!

Confuzia pe care o creează comunicatul ASSMB (care dă impresia că Primăria București a avut de asemenea o contribuție majoră la această investiție- lucru perfect neadevărat) nu face dreptate memoriei acestei femei generoase. (Vlad Voiculescu)

Bucuresti: O sala de operatii de la Spitalul Cantacuzino – modernizata cu ajutorul unei donatii – Hotnews Mobile

MOBILE.HOTNEWS.RO

Spectacolul în care cred

Dana Voicu, actriță: Nu-mi place faptul că independenții par a fi antrenați într-o cursă în care  deviza e „fiecare pentru el”

De ce lucrezi în teatrul independent? Cât e de voie, cât e de nevoie?

Dacă a vrea să-ți faci meseria se numește „nevoie”, atunci, da, lucrez în teatrul independent de „nevoie”. Nu am refuzat niciodată o colaborare într-un teatru de stat, tot din dorința de a-mi face meseria. Am refuzat proiecte independente pentru că nu-mi plăceau piesa sau rolul, niciodată din cauza lipsei onorariului. Pe de altă parte, de câte ori vreau să fac un spectacol pe o temă care mă obsedează sau după un text care-mi place foarte mult, mă duc în sectorul independent, unde am libertate de creație, dar asta și pentru că porțile sistemului de stat sunt închise pentru cineva care nu e în sistem. Deci: „nevoie”. În ultima vreme, din cauza numărului mare de independenți, a devenit destul de greu să accezi chiar și la spații independente, așa că, obosită fiind de această luptă continuă, încerc să-mi fac meseria predând arta actorului. E o îndeletnicire care cere vocație și iubire pentru teatru. Se pare că le am, astea sunt „poverile” mele. Le spun studenților mei să nu stea, să nu aștepte să fie descoperiți, să se ducă în orice locșor independent și să-și facă meseria.

În ce fel îți e folositor și în ce fel îți e dăunător lucrul în independent?

Pentru mine, lucrul în independent a fost definitoriu. M-am format ca actriță în spectacole independente, nu am văzut niciodată publicul ca pe o masă amorfă de oameni, pentru simplul fapt că pentru un independent fiecare spectator contează, și nu numai din punct de vedere financiar, am învățat să iubesc fiecare rol și fiecare spectacol ca la început. Pentru mine, fiecare spectacol este Eveniment și nu mă duc să joc obosită și plictisită cum am văzut că fac unii actori angajați la stat. Mi-am depășit limitele făcând roluri de care nu mă simțeam capabilă. Am suferit și sufăr și acum când un spectacol moare pentru că nu are unde să se joace sau nu are încasări ca să se susțină. Dar m-am obișnuit și cu asta. Partea bună este că în teatrul independent se pot lega prietenii pe viață și că artiști cu același grad de pasiune pentru teatru și cu aceeași viziune artistică se pot întâlni.

Mi-a dăunat că am lucrat în independent din punct de vedere financiar, în sensul că nu m-am putut baza niciodată pe ce câștigam și asta m-a făcut să-mi scadă stima de sine și să mă gândesc întotdeauna că, poate, nu sunt o actriță suficient de bună dacă nu mă pot întreține din ce lucrez. Și mai este regretul că există regizori cu care aș vrea să lucrez dar care nu m-au văzut niciodată jucând din cauza spațiilor în care am jucat și joc și din cauza faptului că actorul independent trebuie să-și facă singur reclamă și eu nu sunt prea bună la asta.

Cum ți se pare că a evoluat (sau a involuat) teatrul independent în ultimii ani?

În ultimii ani, în teatrul independent găsești de toate. Mi se pare bine. Am un foarte mare respect pentru cei care fac teatru politic și social pentru că văd la ei tenacitate și multă muncă pentru apărarea unor principii clare. Îmi plac comediile bine făcute, jucate bine. Nu-mi plac șușele și spectacolele facile. Mă fascinează one-men (women) show-urile! Îmi place când văd spectacole cu artiști din generații diferite. Cred că au de învățat unii de la alții. Îmi place spectacolul multidiscipinar, mă fascinează! Nu-mi plac directorii de teatru particular cu apucături de șefi de tarla. Nu-mi plac găștile, vedetismele și faptul că independenții par a fi antrenați într-o cursă în care  deviza e „fiecare pentru el”. Foarte rar văd artiști care să promoveze spectacole în care ei nu joacă.

Există vreo formă de „dependență” în teatrul independent?

Există nenumărate dependențe. Depinzi de: promovare, încasări, parteneri, afișe, drepturi de autor, vremea de afară (cald sau frig în sala de spectacol și oricât de bun e spectacolul, pleacă spectatorul nemulțumit că era să leșine), criticii de teatru care vin sau nu vin la spectacole și de asta depinde dacă ajungi în festivaluri sau nu, facebook, depinzi de puterea ta de a îndura, de cât ești de orgolios, de cât de tare lași un conflict să escaladeze când te cerți cu cineva din acel teatru, depinzi de AFCN și ARCUB, îngăduința celor din familia ta, depinzi de audiții, când ele există etc. Nu cred că depinzi de gustul publicului, publicul ia ce-i oferi dacă-i oferi cu drag și dacă actul artistic e de calitate.

Ce înseamnă pentru tine a fi independent în teatru?

Posibilitatea de a lucra și de a face spectacole în care cred. Muncă, entuziasm și uneori deznădejde.

Monica Andronescu

Despre școala... cu tristețe

„Cer anticipat scuze pentru greșelile pe care le-am făcut”!

Liviu Pop

Despre școală... cu tristețe

Cuvântul-cheie în şcoala românească este AGRESIUNEA. La agresiunea manualelor se adaugă agresiunea temelor.

Solomon Marcus 

Dincolo de bine sau de rău

„Toate tipurile de comic defileaza somptuos dinaintea unei populatii care penduleaza intre stupoare, deruta, speranta contrafacuta, bascalie, lehamite. Comic de situatie? Avem! Comic de caracter? Este! Comic de moravuri? Ba bine ca nu! Comic de limbaj? Pai cum altfel? Am putea vorbi si de un comic al numelor, dar nu vrem sa fim acuzati de ”atac la persoana”. Desi ”persoanele” sus-puse nu se sfiesc sa atace din toate pozitiile… Te uiti la felul in care s-a constituit noul guvern si ai ”un lung prilej de vorbe si de ipoteze”.

Andrei Pleșu

Nici zidurile nu mai au putere să se ridice

„Nu stă un zid în picioare până ce nu i-ai dat un suflet de om.“  (Cezar Petrescu, Apostol)

Eli Gîlcescu

Poveste de pe Strada Unirii

Nu ai nevoie în viață decât de o brumă de avere. Restul este pentru a te grozăvi.

Ea n-a apucat nici bruma, n-a prins nici fărâma de dragoste să-i țină de cald sorții. A dat doar peste nepăsarea și  răutatea celor mulți. Oameni orbi și surzi, cu sufletul ferecat. Până și așternutul i-a fost ticălos. Ticălos și locul pentru îndurat! Mereu în voile necuratului, scuturată în bătăi, mereu cerșind câte doi lei, pe ici-pe colo. Era în conflict cu soarta. Trăia în degradare la propriu. Singura bucurie era în fața unui pahar de tărie. Așa își omora viața.

Vorbea rar de necazurile ei. Nu știu dacă le mai simțea. Departe de civilizație, fără lumină, apă, gaze. Fără un ajutor social.

Dar nimeni nu a trecut să vadă ce-i cu ea. Să privească pentru o clipă ce se află îndărătul unor pereți care sunt gata să cadă.

În aceată lume dură, oamenii o ocolesc din cauza unei dizabilități, un retard care ar fi mai mult decât convingător pentru a fi inclusă într-un sistem instituționalizat de supraveghere și tratament. Dar cui îi pasă?

Despre ce a lăsat în urmă, despre sărăcie și slăbiciunile omenești, despre adversități și respingeri, despre normalul anormal, din ce în ce mai greu de definit, de înțeles, despre multe, multe neliniști și nesiguranța zilei de mâine, despre o altfel de lume... dincolo de noi, în curând

Eli Gîlcescu

Vine... naționalizarea

Au făcut din legea fondului funciar o dramă a tranziției. O dramă care e pe cale să nu se sfârșească. Pentru că nu există interes.

Au tergiversat rezolvarea cererilor, timp în care nu se mai găsesc, nu se mai pot lua în discuție... Și nici să se mai poată vreodată, conform altor legi restrictive, nocive.

Cum legiuitorul a intervenit în favoarea comisiilor locale, județene, prin excepții după excepții, amânări după amânări, termenul de depunere a cererilor de revendicare a rămas neschimbat. De ce? Termenul de soluționare a cererilor a fost prorogat. Nu era firesc să se proroge și termenul de depunere a cererilor de revendicare?

De ce ar interveni cineva în sprijinul celor păgubiți a doua oară!

Când urmărești alte scopuri decât cele ortodoxe,când vrei să pui mâna pe pământul cuiva, pui termene.

Proprietatea, oricare ar fi, chiar nerevendicată, nu are nevoie de termene. Ea e veșnică.

Au restituit proprietățile (pe hârtie), dar procedura nu a fost dusă până la capăt, inclusiv înscrierea în CF! Sunt înscrise în CF doar 20,8% din proprietăți! Aceasta este drama tranziției. Nimeni nu știe cui aparțin până se definitivează cadastrul țării. Și mai vrem fonduri europene atrase, investiții durabile etc. O iluzie totul. O iluzie și bucuria de a recâștiga ceea ce au pierdut strămoșii. Și vine anul 2018, și nimeni și nimic nu se mai poate revendica.

E G

https://ljc.ro/curtea-constitutionala-decizia-nr-442017-art-7-alin-1-si-art-11-alin-1-din-legea-nr-1652013/

http://agrointel.ro/49001/pericolul-numit-cadastru-national-cine-risca-sa-ramana-fara-propriul-teren-agricol/

SCRISOARE CATRE LICEENI/TINERI DE TUDOR CHIRILA

Noi am pierdut. Dar voi, voi mai aveţi o şansă. Noi am fost fericiţi că am descoperit Coca-Cola şi bananele şi am crezut că dacă noi citim, şi ei vor citi. Şi că toţi vom progresa şi ţara o să aibă scăpare. Noi ne-am înşelat. Unii dintre noi au plecat de aici. Câştigă bani acolo şi tânjesc după oraşul ăsta împuţit. Voi însă, voi aveţi o şansă. Voi, aveţi şansă.

Nu vă gândiţi la furat. E calea cea mai simplă. Ştiu că aţi aflat că aşa te îmbogăţeşti. Dacă ai pământ sau dacă faci afaceri cu statul. Ştiţi voi ceva despre TVA şi cum ai putea să-l furi, dar nu vă e încă foarte clar. Nu ăsta e drumul. Cu cât se va fura mai mult, cu atât se va construi mai puţin, iar copiii copiilor noştri vor moşteni un imperiu de cenuşă. Sunteţi tineri şi totuşi habar n-aveţi ce înseamnă un Bucureşti în care se circulă normal. Dacă voi habar n-aveţi şi dacă Ei continuă să fure, gândiţi-vă la copiii noştri. Nu e nici o şansă.

Citiţi.Citiţi mult. Citiţi tot ce vă pică în mână. Nu-i mai ascultaţi doar pe profesori. Citiţi orice, fără discernământ. Nimic nu e mai important ca lectura, acum. Apoi, căutaţi-vă între voi. Vedeţi care citiţi aceleaşi lucruri şi înhăitaţi-vă. Numai în haită de oameni deştepţi o să reuşiţi. Unul singur dintre voi va fi mâncat. Zece însă, s-ar putea să reuşiţi. Gândiţi-vă de pe acum să-i înlocuiţi. Timpul lor trebuie să se termine. Trebuie să-i dominaţi. Dar nu cu gândul că veţi fura mai mult ca ei. Asta e calea simplă care vă va sufoca moştenitorii. Ce-o să faceţi cu milioaneleîntr-un oraş mort? Ce-o să cumpăraţi, cu banii grămezi? La ce-ţi foloseşte un Lamborghini când n-ai o autostradă? De ce să ai o vilă într-un cartier sufocat de inundaţii?

Nu vă duşmăniţi profesorii. Sunt oameni amărâţi, din ale căror drame puteţi învăţa. Îşi dau priceperea pe un salariu de nimic şi vă învaţă carte. Nu vă băteţi joc de ei. Au muncit, şi nu e vina lor că părinţii voştri s-au descurcat mai bine. N-aveţi nici un drept să-i dispreţuiţi. Nu le sunteţi superiori. Banii părinţilor voştri nu vă reprezintă. Vă reprezintă doar ceea ce puteţi scoate pe gură. Aveţi grijă ce scoateţi pe gură. Vremea pumnului şi a bodyguarzilor a trecut. O să călătoriţi, iar copiii francezi învaţă carte, englezii la fel. Vă confruntaţi cu o lume care acum e mai deschisă decât oricând. Hoţii de la putere nu sunt în stare să vă spună cine este Delacroix sau Chagall. Nici Duchamp. Nu vă pot spune care e influenţa lui Schopenhauer în Sărmanul Dionis şi nici de ce este Eminescu un romantic întârziat. Foarte puţini o să vă spună cine a pictat Cina cea de taină şi de ce Visconti a ales romanul lui Thomas Mann ca să facă un mare film. Ei vor şti doar să vă înveţe să furaţi. Iar calea asta, mai devreme sau mai târziu, se va înfunda şi ne va asfixia copiii.

Nu vă mai luaţi după ziare. Nu dau doi bani pe generaţia voastră, nu vă daţi seama? Pentru ei, cu cât sunteţi mai proşti, cu atât le va fi mai uşor să vă vândă orice căcat. Iar căcatul pe care îl veţi cumpăra va fi obţinut de la proşti, plătiţi pe măsură. Adică prost. Eleva porno este un exemplu. Nu citiţi ziarele. Citiţi câteva, cele care vă informează. Nu marşaţi la orice promoţie. Fiţi mai selectivi.

Nu fumaţi iarbă şi nu vă daţi în cap cu alcool, cu orice preţ. O să le daţi apă la moară inculţilor şi hoţilor de la putere. Le va fi mai simplu să vă catalogheze drept o generaţie de distruşi, iar banii destinaţi salvării voastre îi vor fura. E timp şi pentru iarbă, e timp şi pentru tequila. Acum însă trebuie să învăţaţi, pentru că în curând nu va mai fi timp pentru asta, căci veţi intra în viaţă adânc de tot, şi e mai rău ca în junglă. Animalele au reguli nescrise. Oamenii au legi scrise.

Nu alergaţi după bani cu orice preţ. Banii trebuie să vă fie doar mijloc, nu scop. Scopul vostru trebuie să fie cunoaşterea. Cu cât veţi şti mai multe, cu atât veţi fi mai înalţi. Orice carte citită, orice lecţie învăţată, se vor aşeza sub voi şi vă vor ridica deasupra celorlalţi. Veţi domina cu mintea. Nu e nimic mai frumos decât asta. Europa cumpără inteligenţă. România nu cumpără nimic pentru că hoţii nu construiesc, hoţii fură. Nu uitaţi că vă fură pe voi şi asta trebuie să vă oprească. O să auziţi toată viaţă de Napoleon şi de Nicolae Titulescu, dar sigur copiii voştri nu vor şti cine a fost Emil Boc. Istoria o scriu cei care construiesc.

Sunteţi tineri. Nu vă gândiţi că sunteţi slabi. Puterea voastră stă în curăţenie. Sunteţi curaţi, n-auapucat să vă mânjească, dar dacă dintre voi nu se vor ridica luptătorii, o să vă împroaşte cu noroiul străzilor pe care nu le-au reparat. Fiecare picătură de noroi sunt banii care n-au ajuns pe strada aia. Trebuie să schimbaţi asta. Care e calea? Să citiţi. Literatura universală o să vă înveţe să deosebiţi Binele de Rău. Balzac, Stendhal, Dumas, Dostoievski, Dickens, Tolstoi, Goethe, toţi deosebesc Binele de Rău. Din prezentul amărâtei ăsteia de ţări nu puteţi învăţa Binele. Binele puteţi fi voi. Şi cu cât veţi fi mai mulţi buni, cu atât veţi sufoca răul. Nu e imposibil. Daţi scrisoarea asta mai departe. Deveniţi buni, mai buni, cei mai buni şi răspândiţi-vă precum lăcustele.

Nu-i invidiaţi pe oamenii cu bani. Nu vă faceţi modele din băieţii de bani gata, din băieţii de oraş. După treizeci şi nouă de ani le va rămâne doar o listă lungă de femei. Or trofeele astea sunt trecătoare. Când îmbătrâneşti şi trofeul tău va fi o babă. După asta vine singurătatea. Voi aveţi şansa să lăsaţi ceva în urma voastră. Banii nu sunt Calea. Priviţi unde ne-a adus setea de bani.

Nu vă resemnaţi, asta nu duce nicăieri. Capul plecat, sabia îl taie. Protestaţi, luptaţi, protestaţi. Cu scop, însă. Nu degeaba, că altfel se transformă în lătrat. Învăţaţi legile. Învăţaţi-vă drepturile. Atunci veţi şti când are cineva voie să vă legitimeze. Veţi şti cum să luptaţi, dacă veţi şti legile. Apoi o să vedeţi că legile sunt proaste. Şi veţi înţelege că trebuie să le schimbaţi. Pare greu şi cere timp. Dar, Doamne, voi aveţi timp şi pentru voi nimic nu e greu. Voi nu înţelegeţi că SUNTEŢI SCHIMBAREA? Dacă voi lăsaţi ţara asta pe mâna hoţilor, atunci de-abia copii voştri vor mai avea o şansă! Căci şansa vine o dată la o generaţie. Noi am pierdut. Câţiva dintre noi, şi nu suntem puţini, vă putem ajuta. Noi suntem Fomilă şi Setilă, dar voi sunteţi Harap-Alb. Alegeţi dintre voi pe adevăraţii lideri. Să-i alegeţi şi să nu-i invidiaţi. Lor le va fi cel mai greu. Vor avea gloria, dar şi coşmarul. Vor fi salvatorii voştri, dar se vor pierde pe ei înşişi. Liderii trebuie să fie dintre voi. Şi trebuie să-i căutaţi de pe acum. Uitaţi-văunii la alţii în fiecare zi şi căutaţi-vă căpitanii. Altfel veţi pieri o dată cu noi. Şi atunci porţile libertăţii ne vor fi închise şi EI vor câştiga. Cine sunt ei? Ştiţi foarte bine. Îi vedeţi în ziare, în fiecare zi.

Salvaţi-vă! Salvaţi-ne! Este o singură cale! Lupta cunoaşterii!! Şi când veţi fi câştigat lupta cunoaşterii,de-abia atunci veţi şti să luptaţi cu adevărat!!!

Nu vă amăgiţi cu prezentul… Salvaţi-vă în viitor. Noi am pierdut. Voi? Ce faceţi?

TudorChirilă