Totul, în alcătuirea lui Leo, era de ordinul excepției, al neconformității. Nu știa să fie nici înfumurat, nici indiscret, nici trivial. Era o „pasăre rară”, tot mai rară, în lumea contemporană.
(Lui Alex. Leo Șerban)
„Abia aștept să ies de-aici și să cinăm împreună.” Leo a reușit să-mi transmită încrederea lui în această reîntîlnire, deși știam că sănătatea lui e serios zdruncinată. Voi rămîne multă vreme suspendat în așteptarea pe care mi-a indus-o. Urma să-l vizitez la spital lunea trecută. L-am vizitat, dar la Uniunea Scriitorilor, pe catafalc. Ar fi fost stînjenit. Nu-i plăcea să te primească nepregătit, inert, incapabil să îndeplinească oficiile de gazdă. Eleganța lui nativă, bunul lui gust, buna lui creștere ar fi suferit.
Dilema veche începe să-și piardă vechimea. Generația „întemeietorilor” se subțiază, scaunele goale se înmulțesc. Redacția în care evoluau Lena Boiangiu, Zigu Ornea, Tita Chiper și Alex. Leo Șerban are acum, inevitabil, un alt sunet, un alt portret. Știu, e normal. Sînt normale și moartea și „înnoirea” instituțională, și uitarea. Dar normală ar trebui să fie și continuitatea. Iar continuitatea are nevoie de oameni ai continuității, de naturi în care îndrăzneala și inventivitatea se bizuie pe acumulări temeinice și pe tradiție. O astfel de natură era Leo. N-avea prejudecăți, n-avea crispări estetice sau ideologice, n-avea inhibiții „principiale”. Era gata să experimenteze, să accepte surpriza, să riște. Dar o făcea înzestrat cu o cultură solidă, cu finețe și haz, cu stil. Rareori am văzut un personaj în care actualitatea imediată și atemporalitatea să coexiste atît de armonios. Leo era simultan „la curent” cu tot și „nicely old-fashioned”, „enfant terrible” și interlocutor „vieux jeu”. Avea talentul rar al frondei fără stridență, al agresiunii politicoase, al subminării regulilor fără urmă de grosolănie. Totul, în alcătuirea lui Leo, era de ordinul excepției, al neconformității. Nu știa să fie nici înfumurat, nici indiscret, nici trivial. Era o „pasăre rară”, tot mai rară, în lumea contemporană. Lecturile lui erau abundente și voluptuoase, frecventarea asiduă a literaturii nu-i anesteziase – cum se întîmplă de obicei – pasiunea (și competența) pentru cultura vizuală. Dimpotrivă. Era un „expert”, un „connaisseur”, un rafinat. În plus, avea un umor savuros și un tip de bună dispoziție, de afabilitate, care contamina rapid societatea în care se mișca. Știa să fie prezent cu promptitudine, cu grație, dar fără complezențe roz, fără compromisuri. Putea fi și capricios, imprevizibil, acid în replică, excesiv în opinii. Dar nu putea fi nici crud, nici prost crescut. Sînt încîntat că am avut șansa de a-l fi cunoscut și regret că n-am zăbovit mai mult în preajma lui. Pe obrazul Dilemei, dispariția lui lasă o nevindecabilă, perfidă, cicatrice.
La un moment dat, cu ani în urmă, am avut ocazia unei mici dezbateri cu Leo pe teme esențiale. A venit vorba și despre Dumnezeu. Mi-am dat seama că vorbesc cu cineva care punea între paranteze transcendența cu un fel de radicalitate doctrinară. Avea cultul bucuriei, al plăcerii, al corporalității degustătoare, al frumosului, în variantele lui estetizante. Detesta orice aluzie la durerea fizică, la suferință în genere, la jumătatea sumbră a destinului. Practica amnezia euforică. Am încercat să-i spun că e „subiectul” ideal al îngrijorării divine. Că tocmai oamenii ca el, excepționali, dar recalcitranți, sînt „ținta” acțiunii sacre. Nu adormiții în certitudini, nu cei bine instalați în „cursa” mîntuirii proprii, nu cei „rezolvați” și senini pînă la nesimțire. Ci chinuiții, ezitanții, rătăciții. Nu cred că l-am convins. Dar sînt sigur că va reevalua lucrurile din perspectiva pe care i-o deschide noul său voiaj. După cum sînt sigur că Dumnezeu îi știe inocența de fond și se amuză de farmecul inimii lui.
În ce mă privește, mi-e foarte dor de colegul meu de redacție. Și regret, între multe altele, că nu voi afla niciodată cum se numește restaurantul acela știut numai de el, unde trebuia să cinăm împreună, după ieșirea din spital…
„Abia aștept să ies de-aici și să cinăm împreună.” Leo a reușit să-mi transmită încrederea lui în această reîntîlnire, deși știam că sănătatea lui e serios zdruncinată. Voi rămîne multă vreme suspendat în așteptarea pe care mi-a indus-o. Urma să-l vizitez la spital lunea trecută. L-am vizitat, dar la Uniunea Scriitorilor, pe catafalc. Ar fi fost stînjenit. Nu-i plăcea să te primească nepregătit, inert, incapabil să îndeplinească oficiile de gazdă. Eleganța lui nativă, bunul lui gust, buna lui creștere ar fi suferit.
Dilema veche începe să-și piardă vechimea. Generația „întemeietorilor” se subțiază, scaunele goale se înmulțesc. Redacția în care evoluau Lena Boiangiu, Zigu Ornea, Tita Chiper și Alex. Leo Șerban are acum, inevitabil, un alt sunet, un alt portret. Știu, e normal. Sînt normale și moartea și „înnoirea” instituțională, și uitarea. Dar normală ar trebui să fie și continuitatea. Iar continuitatea are nevoie de oameni ai continuității, de naturi în care îndrăzneala și inventivitatea se bizuie pe acumulări temeinice și pe tradiție. O astfel de natură era Leo. N-avea prejudecăți, n-avea crispări estetice sau ideologice, n-avea inhibiții „principiale”. Era gata să experimenteze, să accepte surpriza, să riște. Dar o făcea înzestrat cu o cultură solidă, cu finețe și haz, cu stil. Rareori am văzut un personaj în care actualitatea imediată și atemporalitatea să coexiste atît de armonios. Leo era simultan „la curent” cu tot și „nicely old-fashioned”, „enfant terrible” și interlocutor „vieux jeu”. Avea talentul rar al frondei fără stridență, al agresiunii politicoase, al subminării regulilor fără urmă de grosolănie. Totul, în alcătuirea lui Leo, era de ordinul excepției, al neconformității. Nu știa să fie nici înfumurat, nici indiscret, nici trivial. Era o „pasăre rară”, tot mai rară, în lumea contemporană. Lecturile lui erau abundente și voluptuoase, frecventarea asiduă a literaturii nu-i anesteziase – cum se întîmplă de obicei – pasiunea (și competența) pentru cultura vizuală. Dimpotrivă. Era un „expert”, un „connaisseur”, un rafinat. În plus, avea un umor savuros și un tip de bună dispoziție, de afabilitate, care contamina rapid societatea în care se mișca. Știa să fie prezent cu promptitudine, cu grație, dar fără complezențe roz, fără compromisuri. Putea fi și capricios, imprevizibil, acid în replică, excesiv în opinii. Dar nu putea fi nici crud, nici prost crescut. Sînt încîntat că am avut șansa de a-l fi cunoscut și regret că n-am zăbovit mai mult în preajma lui. Pe obrazul Dilemei, dispariția lui lasă o nevindecabilă, perfidă, cicatrice.
La un moment dat, cu ani în urmă, am avut ocazia unei mici dezbateri cu Leo pe teme esențiale. A venit vorba și despre Dumnezeu. Mi-am dat seama că vorbesc cu cineva care punea între paranteze transcendența cu un fel de radicalitate doctrinară. Avea cultul bucuriei, al plăcerii, al corporalității degustătoare, al frumosului, în variantele lui estetizante. Detesta orice aluzie la durerea fizică, la suferință în genere, la jumătatea sumbră a destinului. Practica amnezia euforică. Am încercat să-i spun că e „subiectul” ideal al îngrijorării divine. Că tocmai oamenii ca el, excepționali, dar recalcitranți, sînt „ținta” acțiunii sacre. Nu adormiții în certitudini, nu cei bine instalați în „cursa” mîntuirii proprii, nu cei „rezolvați” și senini pînă la nesimțire. Ci chinuiții, ezitanții, rătăciții. Nu cred că l-am convins. Dar sînt sigur că va reevalua lucrurile din perspectiva pe care i-o deschide noul său voiaj. După cum sînt sigur că Dumnezeu îi știe inocența de fond și se amuză de farmecul inimii lui.
În ce mă privește, mi-e foarte dor de colegul meu de redacție. Și regret, între multe altele, că nu voi afla niciodată cum se numește restaurantul acela știut numai de el, unde trebuia să cinăm împreună, după ieșirea din spital…
Andrei Pleșu
