Revoltă controversată a unei învățătoare

Iată mesajul integral al învățătoarei

De mâine, refuz să intru la clasă și declar grevă! Nu intru la ore până când nu se dă o lege, ca noi, umilele și blamatele cadre didactice, să fim protejate de impulsuri, ieșiri, înjosiri, acuze nefondate și alte forme de altercații cu părinții nemultumiți, care ne demolează și demoralizează.

Trăim vremuri cumplite, suntem îngropați în hârtii, muncim cu clase numeroase și facem eforturi enorme, ratând lucruri esențiale pentru propria persoană. De ce? Dascălul are doar îndatoriri și obligații! Trebuie să fie diplomat, chiar dacă îi scuipi în față aberații, trebuie să fie răbdător chiar dacă are de-a face cu copii agitați, cu deficit de atenție, extrem de alintați, și colorat spus, cu o personalitate puternică, sau cu părinți puși pe harță, veșnic cu dreptatea în buzunar, amenințând cu presa sau televiziunea. Zicem ceva? NU! La școală n-ai tableta, tv-ul și telefonul atât de îndrăgite și utile programului de acasă. Datorită lor, acasă nu fac mizerie, nu deranjează, nu pun întrebări… nu stresează. 

La școală îi înveți și formezi și deprinderi pe care un copil ar fi trebuit să le aibă din familie. Te dai cu fundul de pământ, cu capul în jos, îți neglijezi familia, decupezi, lipești, pictezi, ornezi, realizezi decoruri, triezi de gripă (deși nu ești specialist), închei nasturi, legi fulare, dai apă etc (fără să fie în fișa postului). De ce? Că iubești copiii, că iubești ceea ce faci. Dar cu respectul? Să-l citez pe Moș Ion Roată, cu rușinea pe care o simți când din orice se zburlesc părinții, ce facem? Cine ne mângâie și vindecă rănile sufletului, ale orgolilului după ce primești nemeritat inepții? Respectul e sublim, dar lipsește cu desăvârșire. Niciodată nu m-am simțit zilier pe moșie, ca acum. Părinți cu o lupă uriașă, care vânează orice mișcare, care urmăresc orice conotație a oricărui cuvânt, pe care nu-i mulțumește nici Dumnezeu. De ce să lucrez așa? Nu am un spor de suportat mofturile nemulțumiților, nici vreunul pentru aroganța, bârfele și inepțiile unora. Ba mai mult nu am voie să mă plâng, pentru că nicio lege nu mă apără. Nu am voie să fiu nemulțumită și să-mi exprim nemulțumirea pentru că intru în gura târgului și sunt un subiect de bârfă, care pune o pată urâtă școlii unde profesez și apoi sunt etichetată ca fiind un dascăl îndoielnic pregătit. Dascălul trebuie să fie mai ceva ca Dumnezeu, trebuie să fie perfect, perfect. Să suporte totul cu stoicism și să muncească până cade în brânci, bun de pus în icoană să se închine lumea la el. Să nu aibă mândrie, să nu aibă orgoliu, să nu aibă durere, să fie apt la orice oră din zi și din noapte, cu zâmbetul la purtător, un erudit umil… N-am zis eu? Un Dumnezeu mai mic. Iaca nu sunt! Sunt om, și am mândrie și sentimente și orgoliu, ca orice muritor de rând. Mă doare și plâng, și mă zbat și mă macin, și gresesc uneori și mă străduiesc să mulțumesc pe toată lumea, și încerc din răsputeri să îndrept orice greșeală sau să le evit.

De ce nu se înțelege că luăm același salariu și cu și fără măria-sa copilul suprem al dumneaei/lui? Dacă are o problemă și încerci s-o repari, imediat reclamație că ai ceva cu al dumisale copil. Dacă nu-i place o poreclă de ren, într-o diplomă haioasă, te acuză de bulliyng emoțional. Dacă îi trimiți declarația de redirecționare a 2% din impozit în Asociația părinților te acuză de fraudă politică! 

Părinții cu bun-simț și respect pentru dascăl, pentru școala în genere, încep să fie rara avis.
De ce stă lângă ăla? De ce a recitat doar 2 versuri? De ce n-a fost zână/prinț? De ce i-ați dat acadea de măr, că voia de cireșe?

Unde Doamne, iartă-mă! a ajuns învățământul ăsta? Da! Dupa 30 de ani la catedră, NU mai vreau să intru la ore! NU mai vreau să mă jertfesc pentru copilul tău! NU mai vreau să fiu lup, spiriduș, vrăjitoare, mamă, asistentă, nimic!

Nu meriți! Nu meriți, că nu știi să prețuiești valoare muncii, valoarea eforturilor, orele de nesomn! NU prețuiești nimic! Totul ți se cuvine, copilul tău e miezul lucrurilor, iar tu, părinte nerecunoscător, te crezi Dumnezeul dascălului. ÎI vb ca unui idiot, îl privești de sus, îl bârfești, îl compari, îl umilești și-l reclami. Că dacă te duci la ISJ sau la MEN stau în poziție de drepți toți. Habar n-au că nu vii la ședințe, că nu vii la ore de consiliere, că nu accepți ședințe de consiliere pentru copilul tău, că-ți faci treaba de părinte cu 1/4 de normă. Nu sunt plătită să mă umilești tu, asta să-ți fie clar! Nu mă interesează scuzele ce vin apoi, ele nu-mi spală “rușinea și onoarea”, nu-mi liniștesc zbuciumul. Pare nereal? Știi că și dascălul e om? Că se perfectează mereu, că studiază, că face tone de hârtie, că-și îngroapă mama/tata, dar vine în roșu și cu zâmbetul pe buze la școală. Te interesează că e în concediu sau e timpul lui liber? NU! Îl suni când ai chef, cum ai chef, pentru că TU ești Dumnezeul lui, și ai drepturi peste drepturi. Dacă nu zâmbește, îl acuzi că al tău copil a venit nemulțumit. Află, părinte nemulțumit, că orice copil are dreptul să fie trist, nemulțumit, obosit, plictisit! Trebuie să știe să piardă, să-și recunoască slăbiciunele, defectele, să primescă sfaturi, să le și accepte.
Știi de câte ori au mâncat copiii mei conserve, că mama lor avea de făcut planificări, avea de lucrat la fișe, decupa, lipea pentru bucuria copilului tău?

Știi la câte serbări sau excursii, dascălul cânta, dansa, era alături de copilul tău, iar în inima lui era o furtună, că avea mama la reanimare intubată?

 Adevărat! Nu e problema ta! E a dascălului, a priorităților lui! Pentru el prioritar a fost copilul tău, părinte nemulțumit, dar nici măcar asta n-a contat. N-a contat că toți copiii sunt tratați la fel, n-a contat că nu se întârzie, nu se lipsește, că se muncește susținut și responsabil.

Tu nici măcar nu stai să analizezi, să te gândești la eforturile făcute. Nu-ți convine ceva, arunci cu pietre, că ai tu sentimentul că ai fost privat de vreun drept, iar copilul tău de vreo fericire.

Dascăul nu e claunul plătit de stat să-i aducă fericirea pe care tu acasă i-o suplinești cu daruri și timp pe laptop, e omul care trudește, care-l face să descopere lumea pas cu pas, și nu-i simplu deloc. Tu îl pedepsești și-i iei telefonul/tableta, eu n-am nicio măsură coercitivă. De cele mai multe ori îți fac și treaba ta.
Află că nu sunt obligată să aștept să fiu bătută, lovită la fund sau înjunghiată cum se practică în școlile românești. Măria-ta, părinte nemulțumit, ai și îndatoriri și sarcini. Când copilul ia note bune: e deștept copilul, când ia note proaste are dascălul ceva cu el. Să-ți fie rușine! Mare rușine! Îi luăm fără dinți, fără să știe să scrie, să citească, fără multe abilitități și deprinderi și-i modelăm oameni cu adevărat, iar tu stai și cârcotești și bârfești și reclami!

Pentru tine, parinte nerecunoscator, stau in greva, imi pun scoala in barfa si pe mine de asemeni, dar nu mai intru la ore pana nu se iau masuri, pana nu avem legi care sa ne protejeze.

Ai ceva împotriva dascălului? Solicită o întrevedere cu managerul, consilierul și dascălul. Nu te duci tu si te dai cret si spui ineptii. Nu te duci tu si discuti munca, tactul si priceperea profesorului la cumetrie, la piata, la moara. Nu ești evaluator de competențe personale, parinte nerecunoascator! Ca sa fie in fata copilului tau , dascalul a trecut prin furcile caudine. A dat ,,n,, examene, a facut practica pedagogica, a invatat si continua s-o faca, pregatindu-si demersurile didactice zi de zi, ca doar nu-i cresc fise in geanta si scenariile didactice se scriu singure?!

Tu esti cel care l-a intampinat pe Iisus cu finic si apoi a ales un talhar sa fie eliberat! Tu esti cel care face mutatii ptr tine, ptr binele copilului tau, nu ptr dascal si apoi trateaza dascalul ca si cum i s-ar fi facut lui o mare onoare. Tu esti cel care la debutul scolaritatii vii umil, cu teama ca daca nu face fata copilul, apoi dupa ce dascalul isi da sufletul si-l ajuta sa detina achizitiile fundamentale, te crezi suveran si-l tratezi ca pe un zilier. Tu esti cel ce-l perie pe dascal si-i ofera o floare, ca apoi sa-l discuti peste tot ca s-au strans bani de 8 martie, de Craciun ptr doamna/domnul. Nu vreau darurile tale! Nu vreau nicio atentie, nu le-am vrut nicioadata, le-am primit ca am zis ca e un gest de recunostinta, dar tu nu stii ce e aia recunostinta. Tu stii sa te duci la director si sa spui ca am ceva cu copilul tau, sa te duci la manager sa ma acuzi de frauda politica cu declaratiile de redirectionarea 2%, sa mergi in excursii si sa te mofturesti ca nu te duc la restaurant sa mananci, sau sa anunti alti parinti ca al sau copil care plangea i-a zis doamna ca-s mofturi, umilindu-l, fara sa subliniezi cat de multa munca, cat consum a fost sa pregateasca un astfel de demers, sa mergi la filamare la tv si sa zici ca doamna a strigat la copii sa se aseze cate 2, iar cumatra sa discute asta in alte cancelarii din alte scoli din oras, sa nu te implici si sa nu faci nimic ptr clasa, sa treci pe langa dascal fara sa saluti, sa carcotesti ptr un casetofon la clasa necesar orei de dans, sa te duci unde te duci si sa comentezi ca trimiti copilul la scoala nu la muzeu, ca n-ai nevoie de termopane sa imbogatesti pe altii. Asta esti TU, parinte nemultumit! Stii ceva? Cand ai ales sa fiu dascalul copilului tau m-ai trecut prin 100 de site, stiai si cati dinti am in gura, ce marime am la incaltari. Eu nu te stiam si n-am avut nicio sansa sa te triez. Sa zic : nu meriți să ai copilul într-un colectiv de parinti extraordinari, dar nu de domnia lor e vb aici. Pentru oamenii deosebiti, parinti de exceptie, am tot respectul si toata pretuirea si ei o stiu! 

Cuvintele ma dor sa le scriu pentru ca pornesc dintr-un suflet pelin, incarcat de nedreptatile pe care mi le-ai oferit.

Va rog pe voi, prieteni dragi, sa aruncati cu pietre, multe pietre, dar sa arunce cel care crede ca fabulez, ca nu s-a lovit niciodata de EL, parintele cu lupa, cu gura mare, cu aere multe, cu vorbe taiaose, fara respect si pretuire pentru eforturile facute de umilii dascali. 

Nu-mi mai pasa! Nu mai sunt nici diplomata! Nu mai spal nici rufele in familie, ca n-am , ca n-am avut timp de familie, timpul meu l-am dedicat copiilor de la scoala. Nici sa fiu salutata nu mai vreau! Nu mai vreau decât o lege care să mă apere de tine, parinte nemultumit, de frustrarile, barfa si limitele tale!

Maine va fi prima zi, cand o sa mi se taie orele, pentru ca eu nu vreau sa fiu dascalul copilului tau! Vreau sa am si eu drepturi! Vreau sa-mi fie munca respectata si pretuita! 

Nu ma intelege gresit: nu vreau lauri, nu vreau osanale, nu vreau aprecierea nimanui. Orice dascal, merita respectul pentru daruirea sa, iar pe tine, parinte nemultumit, nu mi te vreau alaturi, oricine si oricare ai fi tu! Nu ma impresioneaza nici masinile tale, nici casa, nici jobul tau, nici afacerea ta, pentru ca iti lipseste calitatea pretuita de mine, de a fi om. Eu formez oameni si vreau sa cred ca sunt un Om, un om simplu caruia nu-i place de tine, si asta e dreptul pe care-l am, fara nicio lege sau vreun ordin de ministru! Nu te plac – si e dreptul meu, astept insa leagea care sa ma apere de tine, pentru ca ma abuzezi psihic si emotional!“

https://www.edupedu.ro/revolta-controversata-a-unei-invatatoare-refuz-sa-intru-la-clasa-nu-esti-evaluator-de-competente-profesionale-parinte-nerecunoscator/

Aslı Erdoğan Refuză să Tacă

Admirată pe plan internațional pentru curajul de a critica regimul de la Ankara, scriitoarea turcă Aslı Erdoğan, care trăiește în exil, după ce a făcut închisoare în Turcia, va fi judecată săptămîna aceasta pentru „propaganadă în favoarea unei organizații teroriste”. De fapt, articolele ei cereau dreptate pentru kurzi. Organizația PEN România a făcut un apel către autoritățile turce să înceteze hărțuirea juridică a lui Aslı Erdoğan și a tuturor jurnaliștilor și scriitorilor care își exprimă pașnic punctele de vedere. 

Autoarea din Istanbul ajunsă în inima oraşului Rio de Janeiro ştie cum să te arunce în vârtejul unei metropole a extremelor. Ea respecta perfect o lege nescrisă. Este vorba despre legea ce spune că toate romanele autentice despre Brazilia trebuie să reflecte o imagine suprarealistă, în care splendoarea torid-incitantă a tropicelor flirtează neruşinat cu teama şi violenţa extremă.

Rio devine o junglă unde te afunzi alături de personajul central – tânăra turcoaică pe nume Özgür. În această junglă, ghidat de Özgür, întâlneşti agonia şi extazul, paradisul şi coşmarul. Rio este un oraş în care fiorii sunt provocaţi atât de plăcerile fără limite, cât şi de ameninţările care seamănă cu prădătorii din jungla ce pândeşte dealurile metropolei asaltate de favele.

Oraşul în mantie purpurie poate fi considerat genul de roman care îţi schimbă perspectiva nu doar asupra unui oraş la care viseaza mulţi europeni, ci asupra naturii umane. Îţi vei reseta aşteptările şi opiniile raportate la capacitatea fiinţei umane de a îndura haosul unei lumi noi şi contradicţiile frapante, de nesuportat. Fiecare pagină este un amestec năucitor de frumuseţe şi descompunere. Personajul central îţi devine astfel cel mai bun ghid într-un Rio în care apusurile splendide se ridică nepăsătoare deasupra favelelor în care mizeria nu mai are limite.

Modul în care personajul feminin explorează metropola braziliană devine emblematic şi fascinant. Însă este vorba despre acea fascinaţie bizară faţă de un loc al extremelor. În loc să te inhibe, descrierile urâţeniei provocate de sărăcie te provoacă. Te conving să parcurgi cartea până la capăt, deoarece permit infiltrarea unor informaţii considerate nişte veritabile revelaţii şi a rătăcirilor poetice uimitoare.

Deghizată în personajul feminin ce a părăsit Istanbulul pentru a trăi dezinvolt în Rio, Asli Erdogan depăşeşte ipostaza străinului ignorant. Nu alege un oraş tropical pentru a-i exploata aventuros exotismul. Absolventă a unor studii de antropologie urmate chiar in Rio de Janeiro, Asli Erdogan a înţeles esenţa unui oraş al contradicţiilor. Prin ochii săi descoperim năuciţi un oraş-mozaic – un mozaic de culturi, de religii, de clase sociale, de rase.

Puterea de seducţie a romanului se bazează mai ales pe renunţarea la personajele bine conturate (cu excepţia protagonistei). Nimeni nu poate eclipsa prezenţa copleşitoare a marelui personaj – metropola braziliană. Rio este un oraş ce freamătă de acţiune, însă descrierile îl pot reda cel mai bine.

https://radioromaniacultural.ro/timpul-prezent-solidaritate-cu-asli-erdogan/

https://www.postmodern.ro/articol/orasul-mantie-purpurie-un-rio-de-janeiro-naucitor-irezistibil-si-devorator/

De la o poveste

Georgeta Goga

Mai ții minte povestea bătrânei care a primit o ladă cu pere coapte? 

În fiecare zi mânca para care se strica, lăsându-le pe cele bune pentru mâine. Iar următoarea zi se strica altă pară și ea din nou o mânca pe aceea. A continuat să facă așa zi de zi, până când s-au terminat perele. În cele din urmă, bătrâna nu a gustat nicio pară bună… O poveste plină de adevăr. Și tristă. Și moralizatoare. Credem că trebuie să mai răbdăm un pic, să mai adunăm puțini bani, să mai economisim ceva și să mai îndurăm niște limitări. Iar apoi… Dar, nu există niciun „Apoi”! Există aici și acum! De unde vine această convingere că fericirea trebuie câștigată sau meritată? Dobândită? Așteptată?

Ce să aștepți? Bătrânețea? Neputința? Lipsa completă de dorință? Sfârșitul?
Ieri am stat de vorbă cu o vecină. O întreb: „Ce ești atât de tristă?” Ea a oftat îngândurată, a zâmbit trist și mi-a răspuns: ”Nu am reușit să clipesc, că viața a trecut…” Desigur, am început să o liniștesc, la care ea a rostit o frază care, de fapt, m-a făcut să scriu această postare. „Mă tot gândeam – voi câștiga bani, voi construi o casă, vor crește copiii și voi începe să trăiesc pentru mine. Îmi voi face o tunsoare la modă și voi purta doar rochii. Mereu am umblat în pantaloni, dar visam la rochii. Dar pantalonii sunt comozi…” „Copiii au crescut, casa este construită, bani avem, dar… încă mai port blugi. Și am aceeași coafură – o coadă prostească în vârful capului.”
Îmi doream să o înveselesc cumva: „Și care-i problema? Mergi la coafor! Cumpără-ți o rochie la modă!”
Ea a zâmbit obosită: „Nu vreau. Am obosit. Înțelegi, realitatea nu a fost pe măsura așteptărilor. În această agitație continuă, nici nu am observat cum am îmbătrânit.”...Odată am citit o zicală frumoasă: „Drumul numit „mai târziu” duce către o țară numită „niciodată”. Trăiește aici și acum! Acționează! Nu va exista o a doua viață în acest corp! Mănâncă și bea din cele mai frumoase tacâmuri. Mananca mâncarea preferată – lasă papilele gustative să te sufoce cu plăcere. Poartă rochii elegante, încalță pantofii preferați, mergi sub privirile pline de admirație la cumpărături. Citește cărți, călătorește.
Și cel mai important – nu lăsa pe mai târziu, nu economisi din tandrețe, bunătate, gingășie. Iubește la maxim! Îmbrățișează-ți, sărută-ți familia. Fă-le complimente. Fii generos cu dragostea. Toate acestea te vor face un om fericit!

Un dor permanent

Astăzi e despre tine, Mariana Cornoiu, alături de minunata scriitoare  Ileana Vulpescu. V-am văzut și parcă vă văd și acum, aievea, în fața mea, în Poiana narciselor, de Florii, într-un moment poetic, de neuitat.

Eli Gîlcescu

Edificări

Vasile Baghiu

De la lumea literară de la noi nu am avut niciodată mari aşteptări, iar acum am şi mai puţine. Dacă am avut parte în timp de nişte isprăvi şi semne de recunoaştere, ba chiar de nişte momente şi întâlniri speciale (care îşi vor găsi probabil cândva locul în memorii), aceasta s-a petrecut mai mult pe linia strict umană şi aproape deloc pe aceea oficial-instituţională. Sunt, de altfel, demisionar din Uniunea Scriitorilor de mai bine de trei ani, dacă asta mai înseamnă ceva pentru cineva. Lumea cititorilor s-a restrâns, în bună parte critica tânără s-a refugiat (normal) în cercetare, iar marii scriitori stau pitiţi în bula lor de grandoare provincială aşteptând cuminţi firimituri de atenţie de la grangurii şi baronii literari ai zilei, în timp ce pensionărimea scriitoare aplaudă abulic şi necondiţionat la semnalul de sus. Sunt, aş putea spune, edificat. Pentru ceea ce scriu mai primesc din când în când semne ale unui interes de afară, cum şi aici pe Facebook sau în mediile prin care trăiesc şi muncesc, ceea ce mă mai încălzeşte cât de cât, dar se vede că situaţia alunecă vertiginos şi cu mare veselie pe tobogan. Suntem un fel de "provincia deserta". Fireşte că scriu mai departe şi continui să public, pentru că ştiu că lumea se va schimba, îşi va reveni, iar interesul pentru poezie şi literatură va urca din nou pe val. Şi chiar dacă nu aş fi optimist tot aş scrie, pur şi simplu pentru că asta e treaba unui scriitor, nu are rost să complicăm lucrurile. Aşa se face că la sfârşitul săptămânii trecute, în călătoria în UK, am terminat volumul de poeme pe care îl aveam de un an în lucru, iar acum mai trebuie doar să mă hotărăsc asupra titlului şi să trimit totul editorului. Poate că e adevărat că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile.

Abur de campanie electorală

Căderea guvernului arată ceva mai spurcat: pentru politicieni, țara asta nici măcar nu există – crizele în care e aruncată periodic România vin din obsesia puterii, din negocierile pe sub masă, din sentimentul că-i musai să apuci o felie din politică dacă vrei să traiesti bine tu și neamurile tale; interesul național, deși clamat mereu, nu intră în niciun calcul; e doar abur de campanie electorală.

Ce va fi? Va fi criză; și așa cum am auzit ani buni despre tranziție, așa o să auzim, iarăși și iarăși, despre criză – și ne vor prosti că asta-i normalitatea.

Sabin Gherman

Învinovățirea victimelor

O fată de 10 ani și 8 luni dintr-un mic sat de lângă Deva este violată, în mod repetat, de mai mulți bărbați adulți. Din cele trei curți de judecată românești, printre care și cea mai înaltă din caz, Curtea de Apel Alba, care dă sentința definitivă, două instanțe susțin că fata de 10 ani putea refuza actul sexual! În opinia judecătorilor, consemnată negru pe alb, faptul că fata n-a reclamat familiei e un semn că ea a consimțit să facă sex. 

Citeşte întreaga ştire:Învinovățirea victimelor! 12 judecători români au considerat că dacă fetele minore violate nu au spus părinților, tăcerea e dovada că și-au dat consimțământul pentru sex

Un Festival

Mihai ȘORA

Dacă aș fi de prin părțile locului, aș organiza în Ditrău un Festival al Pâinii, iar, an de an, aș chema meșteri brutari și copii de pe tot mapamondul care, preț de câteva zile, să-și arate îndemânarea și știința, să se joace, să frământe aluatul în văzul lumii, cu mic, cu mare… și, desigur, cu mâinile lor albe, negre, galbene, rozalii sau albastre.

Până la prima ediție, las aici o Biblie pentru preotul comunei.

Noapte bună.

Mihai Șora
2 februarie 2020Mi

P.S. Ditrău → Ditbun.