Ceața de vineri de la Romexpo

Doina Rusti

Ce tristețe astăzi prin târgul #Gaudeamus! Mai mult decât altădată. Era ceva mortuar și fals, ca o tanti coafată, care și-a făcut o poză și-a lipit-o peste coperta lui „Ulise“ de Joyce. Lipsea ceva din căldura târgurilor de altădată. Deși m-am văzut și cu acei oameni zâmbitori și cititori de viță-veche (puținii), deși am făcut conversație cu Adrian Botez (ne-am făcut si-o poza de comă), deși am schimbat câteva vorbe cu zânița Cami. În ciuda tuturor faptelor astea, am luat cu mine, acasă, un iz de toamnă reciclată și oftatul unei cărți necitite. Mereu există câte una pe care nu-ți vine s-o deschizi, pentru că-i simți mirosul, hainele de talcioc ori luptele cosmetice grele. Când am dat cu ochii de ea mi s-a părut că scrie Câinele soldatului. Dar, nu. De fapt, sub cupola de la Romexpo licărea un titlu ilar și exact: „Câinele Ratatului“. Noroc cu prietenul Florian, care mi l-a citit la ureche.

Camelia Radulian:

Cum sa transformi un targ de carte – simbol si marca a intelectulitatii romanesti –

in cloaca pentru toti intrusii si infractorii? Cum sa nu sesizezi ca se incearca victimzarea si glorificarea unor fosti penali prin introducerea lor in cel mai select mediu al acestei tari? Cum să accepți asocierea adevaratilor intelectuali cu acesti speculanti? Nu mai exista oare o minima decenta, un minim bun simt? Nu puteau ei sa-si expuna memoriile si aberatile peste macar 10 ani... cand lumea mai uita de cat rau au facut acestei tari? Chiar nu mai puteau respira fara sa publice si fara a se afisa ostentativ? Avem nevoie de eroi ca ei? Exista astfel de eroi?

Bogdan Dozescu:

 Se rasucesc in morminte Steinhardt, Noica, Tutea, astia sunt noii „intelectuali" zisi „detinuti politici"? Au muncit la vreun canal cumva sau au taiat stuf in Delta? O sa ajungem sa-i consideram pe legionari sfinti ca au mai rarit din lepre, nu aprob violenta, dar pentru astfel de specimene –eliberarea din viata" ar fi cea mai buna solutie.

Dacă a fost vreodată altfel

E nefiresc să ai un condamnat penal, aflat la al treilea dosar, în fruntea Camerei Deputaților. Nu atît pentru răul pe care l-ar putea face – oamenii se mai calmează – ci pentru respectul de sine al unei națiuni care se pregătește să aniverseze 100 de ani de la un eveniment uriaș încercînd să se mintă pe sine că balanța e pozitivă. Nu e.

E nefiresc ca președintele unui partid din coaliția de guvernare să fie aplaudat la ieșirea din sediul unei instituții a cărei ocupație e să identifice hoția în structurile statului. Am asistat, luni, la momentul ăsta și de atunci mă tot gîndesc ce fel de raționament strîmb îl poate face pe un om să aplaude la semn, cu entuziasm, un posibil furt și pe autorul lui. Pentru că nu poți aplauda hoțul urînd hoția. Pur și simplu, nu poți.

Tot nefiresc e să vorbești întruna despre conspirații, stat paralel, binom și alte cuvinte-cheie de felul ăsta fără ca, din poziția de putere pe care o deții, să nu faci un efort de transparență extremă. Există toate lucrurile astea? Dovedește-le. Ai acces la informații, folosește-l. Ai fost martor, mărturisește. E nefiresc și obositor să mesteci nediscriminatoriu lozinci.

E nefirească și placiditatea cu care lucrurile astea sînt acceptate de un Parlament întreg. Cel mai important truc al infractorilor și complicilor lor este că au reușit să insufle unei întregi clase politice sentimentul că toți sînt la fel, că undeva în biografia fiecăruia e ceva în neregulă. Așa o fi, însă doar unii dintre ei dețin puterea. Fiecare act de exercitare a puterii de către un om nedemn reprezintă o cărămidă scoasă din edificiul acestui stat care se pregătește șchiop de sărbătoare.

E nefiresc ca un partid pretins de stînga să fie atît de cinic. E nefiresc ca o opoziție pretins liberală să aibă o așa de pregnantă componentă medievală. E nefiresc să alegi între cinici și habotnici.

E nefiresc, și voi fi iertat că scriu asta, și raportul dintre preocuparea pentru legile Justiției și sărăcia care alungă oameni din țară, îi obligă la gesturi extreme, îi lasă privind stupefiați în gol pînă cînd ei înșiși se golesc de tot. E nefiresc ca narațiunea să fie stabilită aproape exclusiv în centrul cîtorva orașe mari în timp ce la cîțiva kilometri distanță de oricare dintre ele găsești tone de material pentru orice nou Dickens sau Steinbeck în pană de inspirație.

În televizoarele noastre se petrec lucruri nefirești aproape la orice oră. Și se petrec de așa multă vreme, încît pe fețele moderatorilor nu mai poți detecta nici o urmă de jenă. Cu un pic de atenție puteai vedea stînjeneala acum cîțiva ani. Nu mai e cazul.

Nefirească e și ridicarea jurnaliștilor pe podiumul unor manifestații cu vădit caracter politic. Un episod relevant, în care ziaristul a devenit știre, iar narațiunea a fost strivită de încrîncenare inadecvată a fost descris acum cîteva zile de Iulia Marin într-un text de pe PressOne:

„Un bărbat care transmitea live pe Facebook încerca să prindă fețele jandarmilor și îi stîrnea intenționat: erau lași, slugile ministrului ș.a.m.d. Seara, omul avea să apară la televizor. 

Un coleg jurnalist căruia i-am povestit episodul m-a sfătuit să scriu despre ziariștii care au înnebunit. Mai degrabă, mi-am zis, aș scrie despre cei care își păstrează mințile la locul lor, dar mi am păstrat gîndul pentru mine. 

Sînt destui cu mințile intacte, dar ei nu fac știri.“

Cînd ziaristul se face scut (sluj?) în fața demnitarului sau cheamă la luptă în loc să pună întrebări, n-are rost să mai aștepți răspunsuri. Poți cel mult să faci un pariu cu prietenii: ce adevăr strîmb o să cîștige?

Scepticii au să întrebe superior dacă a fost vreodată altfel. E irelevant. Eșecul personal, al unei societăți și al unei națiuni aparține fiecărei generații în parte. Are o nesfîrșită capacitate de reproducere pe coordonate noi.

Singura parte bună în acest stat al nefirescului este faptul că reușim încă să sesizăm lucrurile astea. Că încă ne mai enervează. Încă nu acceptăm. Cît o mai ține și asta… Mai tîrziu o să lăsăm locul altora, sperînd vag că n-au să repete greșelile noastre.

O să ne găsim scuze, cum și-au găsit și părinții noștri. Și ei au ales mica tranzacție în defavoarea celei majore. De asta cînd mergem prin vizite ajungem mereu în apartamente îngrijite situate în blocuri a căror scară e permanent mizerabilă, iar liftul are oglinda spartă. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.

De mult am început să simt că nu mai trăiesc nici în lumea, nici în timpul, nici în limba mea

Ce lucru îngrozitor, ce odioasă înțelegere pentru spulberarea definitivă a unei dinastii care a înfăptuit România Mare și, ca un făcut, a călcat-o-n picioare tocmai în ajunul Centenarului! „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată“, vorbeam pe vremuri cu Nina Cassian, încercam să dăm zeci de interpretări acestui vers genial… îmi vine acum în minte cînd aud textul scris de mîna unei „mame“, Principesa Elena de România, care‑și înfierează propriul fiu, pe Nicolae. Acest tînăr repudiat de toată familia regală – în situația în care se află, nu-l pot include pe Regele Mihai în această odioasă cabală – n-a vrut decît să-și vadă bunicul pe patul morții, ca să-i spună cît de mult l-a iubit și să-i ceară iertare. Totul e atît de nedrept și de absurd și de ieșit definitiv din criteriile toleranței și ale moralei care ar trebui să caracterizeze regalitatea, încît pare dictat de legile imuabile ale destinului, ca în tragedia greacă. De mult am început să simt că nu mai trăiesc nici în lumea, nici în timpul, nici în limba mea. Stau la căpătîiul unui muribund, la osînda unui „vinovat fără vină“, și Coroana României se rostogolește dintr-o „mlaștină-ntr-o baltă“, cum îi prevestise Nichita Stănescu, într-o poezie realist-socialistă.

Nora Iuga

Să privești în suflet și să fii mulțumit de ceea ce vezi

Dragii mei, să știți că m-a bucurat acest festival, chiar dacă unele gesturi au venit ca o deznădejde, prea brutal, fără să fi intuit încrederea în perfectibilitatea acestuia. Pentru că nu e totul să fii om. Totul e să nu uiți. Totul e să te refugiezi într-o poveste, cu simplitate și în sensul artei. Să privești în suflet și să fii mulțumit de ceea ce vezi.

Eu am văzut partea frumoasă, dar și bucuria celor care au participat. Faptul că erau aplaudați pentru prima oară într-un festival care le îngăduia să meargă mult mai departe, până în tainele cântecelor nemuritoare, și de acolo și mai departe, dintr-un capăt în celălalt al orizontului. Pentru că așa au înțeles să-l omagieze pe Tavi. Vibrând la cântecul Magdei Pușcaș, sensibili la chipul împietrit de emoție al Adinei Hodișan, apăsați de amintirile prietenilor de ieri, de azi, mai ales de cântecul viguros și patriotic, care te duce cu gândul la nimeni altul decât la Andrei Păunescu, într-un spectacol autentic, entuziast, sincer, alături de Liliana Budău-Ioniță, Vasile Mardare, Duo folk „Eu cred“ și George Negrea. Iar deasupra tuturor, Tavi, ca un aristocrat veritabil de departe, cu laude, dar și în armonie, mereu în căutările noastre, cu un vers, o spovedanie, un cântec.

Mereu.

Cu bucurie, aceeași bucurie, mereu așa.

Eli Gîlcescu

Foto: Raluca Mureșan

„Am încercat să-l văd pe bunicul meu. N-am putut“

Pe ultimele clipe de viață ale Regelui, după împărtășania de aseară, (poate ultima!) o gravă abdicare de la morala creștină. În momentele de mari cumpeni, de profunde tensiuni (ca acestea prin care trecem de câteva zile) se suspendă orice adversități. Orice nepot, admițând că a greșit, nu-și poate pierde dreptul absolut natural de a-și vedea bunicul în ultimele fărâme de viață și de a se ruga la patul său de suferință. Regele n-ar fi putut interzice un asemenea drept, pur creștinesc. Împărtășania înseamnă iertarea tuturor păcatelor, iertarea a tot și a toate, împăcarea cu tot și cu toate! Cum să-i refuzi aceste taine Regelui Mihai?! Cine își asumă dreptul să-i întunece trecerea semnând în numele Lui o plângere penală?!
Dumnezeu nu doarme!

Marilena Rotaru

Miza

Ionut Popescu · 

Întotdeauna încerc să înțeleg, sine ira et studio, ca să zic așa... Am tot încercat să înțeleg care este miza mutării contribuțiilor de la angajator la angajat. E o măsură care nu are un impact electoral pozitiv, nu a fost cerută de sindicate, de patronate, nici măcar nu cred că au existat "grupuri de interese" care să dorească o asemenea măsură. Și atunci, de unde să vină încrâncenarea pentru introducerea unei astfel de măsuri, care este mai degrabă neutră, are mici avantaje, mici dezavantaje, oricum nesemnificative. De ce a ținut PSD la această măsură, nu pot să înțeleg. Doar pentru a putea spune că a crescut salariile cu 25%, deși orice salariat ar vedea că, prin această decizie, nu există un astfel de efect asupra netului? Nu pot să cred nici în această naivitate... Și, atunci, care să fie logica? Eu, unul nu am găsit-o!