Pag. 43-44
Ladislau DARADICI:
Periplu prin neant (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014) este recenta
antologie poetică selectivă prin care Raul Constantinescu izbuteşte o reală
performanţă: reunind poeme inedite cu altele selectate din volumele publicate
din 2001 încoace (când a debutat editorial cu Aventurare în marele refuz),
poetul ne propune o lucrare unitară, purtând amprenta inconfundabilă a
originalităţii şi erudiţiei sale. Antologia are o structură tripartită, cele
trei cicluri, compacte ideatic, putând fi considerate plachete de sine
stătătoare. Parcursul propus este tentant, înscriindu-se sub semnul unei întreite
căutări: a iubirii (Sublim femininul), a creaţiei (După ultimul Babel) şi, nu
în ultimul rând, a divinităţii (Netihnule divinule), ca tentaţie a împlinirii
existenţiale personale.
Cea dintâi secţiune se vrea a fi un
„poem înălţat întru iubire“, aceasta fiind considerată o componentă implicită a
alcătuirii noastre. Omul, prin condiţia sa, e stăpânit de inegalabila putere a
iubirii, împlinind-o prin rostul său în univers („Noi venim dintr-o mare de
iubire/ şi-n toate spremplinirea-i fără margini păşim/ prin codri de miraje în
tremur/ deşertul omniprezent/ ca-n cerul iubirii dintâi/ oaza tu însuţi poţi
fi/ izvorul viu al apelor tale“ (Iubire întru iubire). Tonul e pretenţios,
oracular, harul poetic al lui Raul Constantinescu fiind dublat în
permanență atât de un spirit critic lucid şi acid, cât şi de un soi de extaz
tragic, elevat şi elegant. Bazat pe un discurs cerebral, lirica poetului e de
impact, venind cu un poem încărcat de sensuri şi ramificaţii semantice greu de
pătruns, pe un substrat filozofic neaccesibil oricui, urmând filonul liric
orfic, într-o viziune, asupra femeii, dantesc-goetheeană.
Există o complexitate stranie a
abordării sentimentului iubirii în poeme: femeia (această „frumoasă foarte“) e
o entitate misterioasă, o zână fără corp, o forţă care nu trebuie (şi nici nu
poate fi) înţeleasă şi de care nu te poţi apăra, învăluindute acaparator în
gestu-i, în dansu-i, în vorba-i, ca o replică enigmatică a zburătorului care,
când „daimoni-flori împarte…/ te vrea-ntreg, nu parte“ (Frumoasa frumoaselor),
oscilând (ca în poemul intitulat Cântec, în care răzbateversul folcloric) între
tandreţe şi agresivitate: „mă îmbracă în plete/ cântă triluie,/ de-mi îneacă
pupile, papile.../ în dansu-i ameţitor malaxor rotitor/ macină degete
creiere.../ tandru toarce ţese cugete,/ sorb de sinapse – roi de fulgere“.
Mireasa (alteori frumoasa) fără corp devine un motiv emblematic al ciclului,
Ostrovul Frumoasei-fără-Corp amintind de un cunoscut poem eminescian, însă Raul
Constantinescu se mulţumeşte să descrie ţărmul pe care se află enigmatică
făptură, într-un registru modern, de vers impunător, dăltuit parcă în piatră,
purtând mărcile unui simbolism asumat, derivând din cel macedonskian (un poem,
intitulat În clarul lunii peste vârfuri privighetoarea cheamă, pare o replică a
celebrei Nopți de mai, precum un imn adresat aceleiaşi nemuritoare iubiri). În
Ielele şoimanele avem o ipostază întrucâtva asemănătoare a acestui „sublim feminin,
izvorând tot din mitologia românească. „Nebunele Alea Frumoase“ (Dânsele,
Domniţele, Şoimanele etc.) sunt tot acorporale, nemuritoare (Cantemir le numise
„Frumoasele“, iar Raul Constantinescu, într-un alt poem, intitulat Joc de iele,
„nebune febre fecioare“) şi se ivesc la miezul nopţii, la lumina lunii, săltând
în iarba de mătase şi „cui pe câmp îl întâlnesc/ minţile-i rătăcesc sucesc…/ pe
cearcăn pe sub stele/ după zborul cel de iele.../ el cu zile-n veci pierdute –/
rai şi iad un vino du-te...“
Cel de-al doilea ciclu al volumului,
intitulat După ultimul Babel, însumează patruzeci şi trei de poeme şi se
înscrie sub semnul căutării sinelui, al nevoii de certitudine, de rost
existenţial („Cel ce continuu se caută sunt,/ cel rănit mereu de mine însumi/…/
altul mereu mă pierd mă regăsesc/ iarbă floare frunză piatră izvor stea/ abur
umbră urmă pe nisip/ amintirea prin ceaţă a unui silf“ (Mă caut). Şi pentru că
omul, această „umbră urmă pe nisip“, e totuşi o „umbră-n lumină“, truda
poetului e să-i găsească (acestei lumini) un nume (Menirea poetului). Astfel,
omul devine semn, „un/ i/ invariant/ în vânt“, tânjind spre „primitoarea mamă
glie“, acest izvor al vieţii şi mormânt sacru deopotrivă (Un i). Stând sub
imperativul „ex nihilonihil“, truda neostenită a poetului pare din start
zădărnicită („cu degetul vei scrie pe nisip“, „pe omătul nopţilor albe/ cu
degetul îngheţat vei scrie“, „pe faţa apei în zori vei scrie/ cu stilul, cu
braţul, cu mintea/ pe frunze, pe pietre, pe solzi, pe azur/ fum albastru
subţire/ vei trece în amintire/ ştire, neştire...“ (Asteriscus melancolicus).
Extraordinara complexitate ideatică îngreunează orice
încercare de abordare a poemelor.
Asemenea lui Camil Petrescu, şi Raul
Constantinescu vede, în permanenţă, idei, uneori năvala acestora şi
întrepătrunderea semnificaţiilor lor devenind copleşitoare. Poemul se transformă
într-o aglomerare de concepte, un joc neostenit şi derutant al contrariilor, al
afirmării şi negării, al prezenţei şi absenţei, risipirii şi regăsirii de sine,
al certitudinii şi incertitudinii. Rămâne, în urma-i, o stare de neîmplinire,
de vid existenţial, de zădărnicie. Potrivit autorului, odată cu naşterea
poeziei („prin acest punct zero infinit“), începe trecerea dincolo, „trecerea
în neantia fără limite“, poetul practic metamorfozându-se (aidoma personajului
kafkian) în propria-i creaţie (Trecerea în cuvânt). Şi dacă în Ars poetica
poemul, acest „dintotdeauna turn de asalt“ e un „univers în veşnică devenire“,
iar poetul („jertfă şi dar tuturor“) un „ultim luptător pe baricadele omului/
aventurat în marele refuz al bestiei cu chip de înger“, în Requiem poeţilor
dispăruţi, Raul Constatinescuînalţă o rugăciune „Tatălui nostru cel neştiut“ („supremul
a toate ce-au fost sunt vor fi“) să lumineze „aura poeţilor/ prea tineri
nevinovaţi închişi interzişi dispăruţi“.
Alternând sonete ori poeme de trei-patru
versuri cu altele de largă respiraţie, în cel de-al treilea ciclu, Netihnile
divinule, poetul nu-şi dezminte măiestria şi harul. După un îndelungat răstimp
de abandon al speranţei, sub semnul anihilator al Neantiei, autorul îşi
întoarce rostirea înspre ceea ce consideră netihn divin, într-o încercare de
configurare a condiţiei umane în raport cu divinitatea. Printre aspectele
abordate, persistă statornicia, peste timp, a credinţei (O biserică pe stâncă),
omniprezenţa şi atotputernicia divină (Netihnule divinule!,Cel ce-n degetul mic
universul ţine), empatia necondiţionată întru Isus, răstignitul (Cu Isus mă
îngeamăn), dar şi nimicnicia şi condiţia insignifiantă a individului în această
imensitate a timpului şi spaţiului universal (Pe nisip un nume şters de vânt)
sau a întregii umanităţi, ca în Aventurare în sublimul refuz (ducându-ne cu
gândul la cartea de debut al poetului), având ca moto cuvintele lui Malraux
(din Vocile liniştii): „Noi am refuzat ceea ce voia în noi animalul şi am vrut
să regăsim omul pretutindeni unde am văzut ceea ce îl striveşte.“ Deşi „veşnic
ascuns“, Dumnezeu e pretutindeni, „în noi şi peste noi“, mereu în aceeaşi
căutare perpetuă a sinelui, tăcând suveran „în singurătate deplină/ scriind
citind recitind vieţile morţile noastre“, el se află „şi-nlăuntru şi-n
afară,/…/ şi pe munte şi sub munte/ şi prin frunzele mărunte,/ şi în vis
de-azur şi în abis,/ şi-n închis şi în deschis,/ şi-n finit şi-n infinit/ şi în
negru şi-n albit“ (Netihnule divinule). Poemele lui Raul Constantinescu din
acest ciclu nu sunt rugăciuni, nici imnuri de adoraţie ale unui smerit, poetul
filozof „cântând“ divinitatea cu un gen de teamă metafizică, fără a încerca
vreo apropiere, cu conştiinţa deplină a nimicniciei sale, a destinului său
insignificant, căci dacă Dumnezeu este „marele, mult neştiutul“, cel care e „omniprezent
în toate cele ce sunt/ numele numărul codul niciunde nu-şi lasă/ nu are nimic
totul având fiind;/ nu-l ştie nimeni nicicând, el ştiind totul“ (Cel ce-n
degetul mic universal ţine), noi suntem opusul, simple variabile în „hazardul
genetic“, umbre-urme pe nisip, şterse de vânt (Pe nisip un nume şters de vânt).
Şi dacă Dumnezeu e cel care ne-a întrupat din pământ, dăruindu-ne cuvântul
(pentru a ne cunoaşte), dispărând apoi (Psalm 3), omului i-a mai rămas, totuşi,
nădejdea căutării: „Te caut de-o viaţă în tăcere-adâncă“ (Psalm 1), „Te caut
mereu în mine şi-n afară“ (Psalm 4). Şi, deşi truda pare zadarnică
(amintindu-ne de psalmii lui Arghezi) – „Nu mi-ai răspuns la nicio întrebare,/
deşi de-o viaţă zic sute şi mii.../ şi când te chem nicicând nu vii/ iar când
te caut, te pierzi grabnic sub zare“ (Psalm 5) – există, totuşi, o ultimă
dovadă a iubirii divine pentru fiecare dintre noi, aceasta fiind chiar prezenţa
noastră lumească, aşa cum e formulată în acest Psalm al iubirii (6): „De nu
m-ai fi iubit ’nainte de-a mă naşte,/ de nu m-ai fi păzit prin anii vieţii,/ cu
nenăscuţii faldurilor ceţii,/ azi nu trăiam să-ncerc a Te cunoaşte“.
Desigur, complexitatea şi profunzimea
ideatică sunt dimensiuni fundamentale ale poemelor lui Raul Constantinescu. O
lirică ce pare mult prea grea de înţelesuri, impregnată de renunţări şi spaime,
o lirică a căutării şi tălmăcirii sinelui în care individul pare condamnat la
singurătate şi desperare încă dinainte de a se naşte. „O grea luptă este Poezia
– mărturiseşte însuşi poetul într-o filă a corespondenţei sale către autorul
acestor rânduri – „dar, doar poetic trăind, merităm darul vieții și reușim să
ne apropiem de misterul din care venim pentru a ști mai bine cine suntem, de
unde venim și încotro mergem (după cum se întreba Gauguin), spre a ne cunoaște
și autocunoaște cât mai mult...
