25/12/2018

Lumina târzie de pe fața brăzdată a bunicilor

Săniușul… Este suprema definiție a bucuriei de a trăi. Are toate ingredientele: copilărie, viață, libertate, veselie, natură, competiție, temeritate, pricepere, curaj. Zbenguială în toată regula. Obraji îmbujorați. Și, da, o nesfârșită stare de bine. Plus un dram de responsabilitate: nu-ți trage nimeni sania spre derdeluș.
Când plecam spre Capela sau spre Pădurea lui Popescu, ne asiguram că tălpicile saniei sunt date cu parafină, că funia de tracțiune e la locul ei, că buzunarele ne sunt burdușite cu poame (felii subțiri de mere și pere, dar și prune fără sâmburi, uscate în timpul verii pe rogojini de nuiele împletite).
Eram ca niște moșuleți de șapte-opt-zece ani: ciorapi de lână în bocancii cu două numere mai mari, găsiți prin pod, cojoc de oaie moștenit de la bunici, mănuși împletite de Baba (care crescuse zece copii și vreo douăzeci de nepoți), căciulă groasă îndesată pe urechi. Nu ne speria nici gerul Bobotezei. Cine se punea cu noi? Eram împărați!
Grigore Cartianu

20/12/2018

... așa și ceilalți

De 29 de ani ne fură și acum vor ștergerea păcatelor prin amnistie și grațiere. O lege care să le spele obrazul și mâinile murdare. Apoi, nederanjați, vor zburda fericiți cu averile furate de la noi, iar populația își va înghiți amarul. Dacă-i lăsăm...

16/12/2018

Poetul care l-a scos din priză pe Ceaușescu


„În toate poemele mele / sunt un băiat de şapte ani / care abia învaţă să taie pâinea / cu cuţitul / viaţa a pătruns în mine / o dată cu versul // poemele mele sunt ochii lui /
gălăgioase / şi / albe //cenuşa după ce am ucis poezia / civilizaţia / murdăria / singurătatea / în care va trebui şi eu să dispar // altfel le-ar putea scrie /oricine.”
Da. Le-ar putea scrie oricine. Dar nu le-a putut scrie oricine. Nu le-a putut face oricine. „Poetul, ca și soldatul nu are viață personală” spunea Nichita Stănescu. Iar Ion Monoran a fost un soldat al poeziei și mai mult decât atât un soldat al libertății. E logic, e în firea lucrurilor. Poeții sunt cel mai fin aparat de percepție al societății în care trăiesc. Ei prind acordurile și nuanțele pe care le nu le vede nimeni. De ce să ne mirăm că poetul Monoran a oprit tramvaiele în acea zi de decembrie 1989 la Timișoara? Era firesc. Era în natura lui. Nici nu s-ar fi putut întâmpla altfel. Cine mai potrivit să smulgă milioanele de fire invizibile cu care o dictatură nemiloasă ne controla pe toți? Căci Ion Monoran nu a oprit doar tramvaiele din Timișoara. Ion Monoran a oprit mașinăria metalică, aparent inexpugnabilă a statului represiv al lui Nicolae Ceaușescu. L-a scos din priză.
„Când am ajuns în Piaţa Maria, în jurul casei pastorului Tokes nu se aflau mai mult de 250 de persoane. Am intrat în mijlocul lor şi le-am spus: Trebuie să facem ceva, dar pentru asta avem nevoie de lideri, altfel vom avea soarta celor de la Braşov, din 1987! Primul lucru pe care trebuie să îl facem e să oprim tramvaiele, pentru a fi cât mai mulţi, iar apoi să mergem cu toţii la Comitetul Judeţean de Partid! Am oprit primul tramvai care venea dinspre Gara de Nord. Speriat, vatmanul, un tânăr între 25 şi 30 de ani, îmbrăcat în costum de blugi, a început să plângă şi să ne roage să-l lăsăm să plece. I-am spus să urce în vagon şi am coborât pantograful chemând lumea din tramvai să ni se alăture. Ca prin minune, nu a protestat niciun călător şi ni s-au alăturat cu toţii. În câteva minute, în piaţă s-au strâns 800-1.000 de persoane şi numărul lor creştea vertiginous. Mulţimea a început să strige lozinci precum „Libertate!”, „Vrem căldură!” sau „Vrem mâncare la copii!” Așa a început.
La București Iulian Vlad turba (vezi postarea cu notările din agenda lui Alexie). Cum de nu se gândiseră la asta? Cum de nu prevăzuseră asta? Cum de nu închiseseră stația de tramvai, cum făcuseră la Iași, sau nu opriseră circulația lor? Greșeală. Prostie. Incompetență. De fapt, depășiți de cursul istoriei. Înfrânți de un poet. Toți securiștii lui Vlad, toți activiștii de partid, toți colaboratorii și lătrăii regimului nu mai făceau doi bani. Scoși din priză. Ultima soluție a fost să tragă.
Dar astăzi am uitat. Am mâncat Revoluția și am vomitat-o ca pe o mâncare prea bună pentru stomacul nostru obișnuit cu răcitura de porc. Nu o mai vrem. Nu o recunoaștem. Ne batem joc de ea și de cei care au făcut-o. Ne răzbunăm ca proștii pe singurul act memorabil făcut de acest popor în ultima sută de ani. Centenarul. Unul nu a spus ceva despre Revoluție! Toată lumea a sărbătorit generația Unirii, dar de ce nu a spus nimeni că poporul ăsta a mai făcut ceva de atunci? Ceva cel puțin la fel de înălțător și demn. Mergeți în Ungaria și contestați revoluția din 1956 sau, mai bine, mergeți în Franța și spuneți că 1848 a fost făcut de germani. Apoi veniți înapoi și spuneți care au fost reacțiile. Asta în cazul în care mai supraviețuiți. Vreți comparații între popoare? Gândiți-vă puțin la asta. Noi suntem singurul popor care scuipă pe propriul eroism. Îl relativizează, îl ia în râs. Vin toți decerebrații, securiștii și impostorii și cu gurile lor gângave scuipă printre dinți cu suficiență „Loviluție”, „Marea aglomerație din decembrie”, „Lovitură de stat a KGB”. Iar voi căscați gura la ei. Îi credeți.
Ce ironie că s-a întâmplat în ultimele zile ale lui decembrie! E nasol. N-ai timp, preocupat să alergi după cadouri, după umplut căruciorul de cumpărături, după aranjat casa. Câte nu ai de făcut? La televizor vor fi zece minute de imagini. Sunt același de zeci de ani. Le pun în buclă. Te uiți cu coada ochiului în timp ce învârți în oală. Revoluția Română. Băgată între răcitura de porc și slata de boeuf. Asta a ajuns. Bătaia de joc a tuturor neisprăviților și securiștilor care au scos tomuri de rahat cu care au mânjit-o. Dar nu ei sunt principalii vinovați. Ei au scris. Voi sunteți vinovați că îi credeți, le cumprați cărțile, îi promovați la televizor și le credeți elucubrațiile. Filip Teodorescu la „Profesioniștii”. Profesionistul crimei. Într-o țară normală doamna aia zbura a doua zi cu tot cu emisiune. La noi ia premii pentru jurnalism. Rușinea nu mai este a obrazului, ci a stomacului. E deja vomă.
Ion Monoran a fost un erou. Autentic. Ion Monoran a fost un poet. Ion Monoran a iubit libertatea și a făcut ceva concret pentru ea. Ion Monoran s-a pus pe șinele regimului și l-a oprit. El singur.
Pentru asta eu îl voi aminti mereu și îl voi ține minte. Nu ca pe omul care a oprit tramvaiele, ci ca pe poetul care l-a scos din priză pe Ceaușescu.

15/12/2018

Scriitori culți sau... desculți

În anii imediat de după război, în plin avânt cultural  la Uniunea Scriitorilor a avut loc o şedinţă unde a fost   prezentă toată floarea intelectuală scriitoricească din ţară.Subiectul era Octavian GogaDupă cum se ştie, Octavian Goga a condus chiar un guvern, cu unele exprimari  extreme de naţionalism.  Avea să intre în dizgraţia hahalerelor comuniste şi a celor ce nu înţelegeau acel naţionalism adevărat, ce nu avea si nu are legătură cu fascismul, cu xenofobismul, cu tot ce poate fi mai rău propagat de alte forţe ce nu doreau nici atunci natiuni ,ori  naţii, ci doar populaţii.Ei bine, Zaharia Stancu a fost cel mai vehement contestatar lovind cu tot ce a putut în distinsul Goga care nu mai putea să se apeere fiind cel mai virulent şi cel mai negativist, neaprobând reabilitarea lui Goga.
La sfârşitul cuvântării lui Stancu, Tudor Arghezi a cerut să i se acorde câteva minute în a spune şi el ceva.
Iată ce a spus:
„Eram  în iarna anului… la conacul marelui Goga. Depănam amintiri şi multe alte probleme ale timpului.  La  un moment dat se auziră bătăi la uşa conacului.  Goga, s-a dus, a deschis uşa şi văzu un tânăr  zgribulit cu nişte manuscrise în mâna. Îl ruga pe maestru să le citească şi dacă se poate să le publice  în ziarul ce îl conducea. Goga îl invită înăuntru  pe tânăr, luă manuscrisele  ce cuprindeau încercările lui poetice.  Goga le citi pe îndelete  şi concluzia era clară.  Tânărul era plin de talent.  Îi spuse că nu poate să le publice acum dat fiind că revista era deja la tiparniţă.  Însă Goga i-a dat un aconto tânărului  cu promisiunea că în numărul viitor al revistei îi vor apare încercările poetice neuitând să menţioneze că sunt pline de talent. Acel tânăr se numea Zaharia Stancu.”
Concluzia lui Arghezi a fost colosală şi a intrat definitiv în istoria acelui moment.
,,Acum iată de ce pe lumea asta sunt scriitori culţi sau … desculţi.” (Apropo-ul era vis a vis de romanul lui Stancu,  ,,Desculţ”.)
Arghezi a fost aplaudat de cei din sală, în picioare,  minute în şir.
Octavian Goga era reabilitat iar  Stancu părăsea sala jenat vădit de adevărul spus de Arghezi.


http://infobrasov.net/reabilitarea-iar-azi-praduirea-unui-mare-roman-octavian-goga/

Despre practici neunitare...

... când cei care domnesc peste noi nu se mai gândesc la căință, ci numai la cămașa lor. Fără să priceapă rușinea ce o aduc asupra propriului popor. Oare ăștia chiar fac parte dintre ai noștri? Cât de scumpă le este practica neunitară pentru abuzuri! Dar cea pentru pensii, pentru...

https://www.stelian-tanase.ro/ordonanta-diavolului/

„Ordonanța ar trebui să cuprindă cât mai multe articole pentru a trece peste practica neunitară. Abuzul în serviciu a creat o prea mare pasiune. Dacă am dezincrimina abuzul în serviciu prin OUG ce credeți ca ar fi? Ar fi chiar o soluție. Să vedem motivarea CCR de miercuri”. (F. I.)

12/12/2018

Revelație...

Îmi revine în minte tot mai des o sentință rostită de Gelu Voican Voiculescu pe la începutul anilor nouăzeci. Întrebat fiind de un reporter cum își vede viitorul, fostul vice-prim ministru al guvernului Roman a răspuns: „Văd un fața mea un mare bulevard ce poartă numele lui Ceaușescu, iar la capătul lui un cerșetor cu pălăria întinsă spre trecători. Cerșetorul sunt eu.” Ce revelație! Degringolada politicii românești ne aduce din ce în ce mai în față acest adevăr.

05/12/2018

Copilul cu coroană

Îmi place băiețelul din imagine; îmi place cum se zbenguie în apa mării și cum, pentru o clipă, întoarce capul spre fotograf. A fost, probabil, una dintre clipele fericite, căci nu intrase încă în malaxorul Istoriei. Dar, odată intrat, și-a păstrat, în chip miraculos, prin nu se știe ce taină a făpturii lui, candoarea copilăriei. Este ceea ce numim, la vârsta adultă, c u r ă ț i a · i n i m i i. Nu cred că ea se poate învăța, după cum nu cred nici că ți-o poți pierde, dacă o ai în tine, oricât de grele, de chinuitoare ar fi încercările prin care treci.
Un an de când…
P.S. Girafa, dragi prieteni, după cum vedeți, era și atunci la datorie. 
____
Sursa imaginii: Historia
| „Copilul cu coroană. Fotografii din copilăria Regelui Mihai“ |

Un homeless rătăcit

Trăim încă în lumi paralele de vreme ce, la aceeași oră la care Emmanuel Macron stătea pitulat sub dormeză cu Efimița lui de frica zavragiilor, Klaus Iohannis, de mînuță cu Albă ca Zăpada, făcea băi de mulțime, dezvelindu-și dantura de porțelan în preajma Monumentului Unirii din Alba Iulia.
Sculptorul Buculei, autorul lucrării, îmbrîncit de sepepiștii vigilenți, cu greu a fost lăsat să participe la ceremonie, chestie ce i-a amintit de pățania colegului său de suferință Constantin Popovici la inaugurarea statuii Electricității de la barajul Vidraru, sfințită de nea Nicu personal.
Ușor șifonat și adiind a dulceață de prune, marele sculptor li s-a părut băieților cu ochi albaștri un homeless rătăcit printre aplaudacii cu costume de tergal, drept care a fost săltat cu delicatețe, băgat la dubă și împănat cu pumni înainte de a fi pus la rotisor în purgatoriul Miliției locale.
A doua zi, cînd lucrurile s-au lămurit, a fost lăsat liber, cu doi dinți din față lipsă la inventar.

04/12/2018

Politico 28


La 102 ani împliniți luna trecută, filosoful Mihai Șora este inclus pe lista celor 28 de personalități – din tot atîtea țări – care vor avea un rol decisiv în 2019 și în viitor în evoluțiile pe care le va parcurge Europa. Și anume în categoria contestatarilor puterii, termenul folosist fiind disruptors, alături de Mary Lou McDonald (Irlanda), Mattias Tesfaye (Danemarca), Jeremy Corbyn (Marea Britanie), Eleni Touloupaki (Grecia), Herbert Kickl (Austria), Ali Can (Turcia/ Germania), Márta Pardavi (Ungaria) şi Mischaël Modrikamen (Belgia).   În presa băștinașă, am găsit informația, pînă acum, numai în Adevărul, dar eu, ca de obicei cînd o găsec, voi trimite la sursă. Mulțumesc Dlui Dumitru Ion pentru semnalarea informației…





Majestatea unui rege

Anul trecut, la 4 decembrie, nu stiam ca este ultima zi din viata lungă (96 de ani) a regelui Mihai. A doua zi, la 5 decembrie, am primit vestea că Majestatea Sa, regele Mihai, a murit. Dintre toți oamenii cu care m-am intersectat a fost cel pe care l-am respectat cel mai mult. Și dacă nu ar fi fost rege, ar fi fost exact la fel. Avea 96 de ani. Peste jumătate i-a trăit în exil. Era ultimul șef de stat din al doilea război mondial care mai era în viață. Regele Mihai a avut un destin trist. Istoria potrivnică nu l-a lăsat să-și împlinească menirea. Era pregătit să modernizeze monarhia și tara. Istoria i-a fost cu totul potrivnică. Să ne imaginăm că România nu ar fi fost strivită de șenilele Armatei rosii și nu ar fi fost silită sa devină o țară comunistă și ar fi rămas pe tron după 1947. România ar fi fost departe… Nenorocul i-a aruncat înainte un război, apoi o ocupație străină și un regim de dictatură extrem de dur. A urmat un exil prelungit.

Stelian Tănase

https://www.stelian-tanase.ro/un-an-minus-o-zi-de-la-moartea-regelui-mihai/

03/12/2018

În nemurire

Nu e o statuie gigantică, una care să coplesească peisajul, precum alte monumente ale Victoriei, de pe alte meridiane, care parc mai mult amenință decât glorifică triumful, prin mii de tone de bronz și de rocă. Este simbolul unei victorii drepte, rod al unei pregătiri răbdătoare și îndelungate, care îndeamnă la meditație și speranță că, într-un final, Dreptatea și Binele înving.
La inaugurare, când pânza albă se lăsa încet de pe statuie, parcă era vestmântul-uniformă al reginei-infirmiere care cobora de pe statura celei care mângâia și săruta pe frunte răniții și bolnavii de tifos exantematic ai marii încercări. Pentru câteva clipe, Regina Maria părea să fi revenit la viață, pentru a fi printre noi în momentul centenar solemn. După care a intrat, la timp, în nemurire.


Corneliu Vlad

https://www.dcnews.ro/ziua-nationala-prima-statuie-a-reginei-maria-in-bucuresti-inaugurata-in-sectorul-5_626474.html

02/12/2018

A patra minune


L-am întâlnit de mai multe ori pe Mihai I. Dacă ar fi să-l caracterizez, aș spune că era în el un amestec de simplitate și orgoliu, de sfială și grandoare. În viață a suferit un șir de ofense pe care le-a suportat cu o forță, cred eu, susținută de o autentică smerenie.

România a supraviețuit prin trei evenimente miraculoase: în 1918 a fost în tabăra câștigătoare când pierduse războiul, ajungând să cuprindă un maximum de români între frontierele ei; a recuperat Transilvania în 1944 (dar nu Basarabia și Bucovina); a depășit comunismul când mulți îl socoteau instalat pentru o mie de ani.

Acum așteptăm a patra minune: să ne deșteptăm din somnul cel de moarte al pasivității. Dar spre deosebire de primele trei minuni, ea nu poate veni decât de la noi. Așa că nu trebuie să stăm, așteptând-o.


Ion Vianu

http://www.ziare.com/cultura/scriitori/excelenta-privata-mizerie-publica-formula-care-rezuma-romania-de-azi-interviu-cu-ion-vianu-1539193

Într-o zi rece de decembrie

Într-o zi rece de decembrie, doi bărbați se pare că l-au îmbrîncit sub roțile unui tramvai care între biserica și Spitalul Colțea și Muzeul Sutzu. Cînd s-a stins, cîteva zile mai tîrziu, pe 22 decembrie, la spital din Str. Ion Mincu, Nicolae Labiș nu a avut lumînări la căpătîi, ci doi securiști, spune Mircea Dinescu:  „Îl interogau și atunci. În 1972 mi-a povestit Zaharia Stancu… în biroul lui somptuos: Să-ți spun ceva despre Labiș! Știi că a murit cu securiștii la căpătîi la spital? Doi stăteau la căpătîiul lui și el nu le-a spus ce voiau ei – cine i-a tradus cele două poezii care-i apăruseră atunci, in ’56, intr-o revista maghiară! Și știi cum a murit? Da, călcat de tramvai! L-au împins puțin, tovarășe Dinescu, l-au împins puțin!“.

Stelian Tănase