Îmi amintesc de toate

august 2012

Mereu cu grabă, mereu nerăbdător. 

Se simțea cum e mai bine. Și pe toți i-a cuprins cu brațele largi și puternice. 

Bucuria întâlnirii, nimic mai mult să ceară în plus zilelor, anilor, aniversărilor

La primul concurs de poezie „Suflet românesc” – Poiana lui Mihai (august 2012), a câștigat un premiu. 

A urmat Trofeul Arta conversației, în cadrul evenimentului aniversar „Ileana Vulpescu și Infinitul iubirii”, desfășurat la Biblioteca Națională a României (17 mai 2013). 

Atunci l-am pomenit pe Ștefan Afrimescu. 

Nimeni nu se gândea la ce e mai rău. Îl vedeam zilnic cu câte o postare... apoi dintr-odată, viața a început să-l scuture, chiar să-l doboare, dar a răzbit. Iar poezia i-a devenit mai tristă ca de obicei.

17 mai 2013

A reînflorit în grupul Arta conversației și nu lăsa nicio îndoială că nu va fi întreținută de cititori fideli.

Doar sufletul tot mai obosit, ros de o boală lăuntrică, se retrăgea tot mai des... până găsea un divin remediu eternelor căderi, îngăduindu-și sieși și cititorilor și câte un amuzament inocent, fără să-l tulbure, cu același aer mărinimos. 

Nu mai era același. Sărea peste zile, săptămâni, luni, iar când apărea, făcea tot ce socotea că se cuvine pentru cititori, și pentru ceea ce iubea mai mult – poezia – după un ritual propriu, pătruns de discreție și bună-cuviință.

L-am invitat la evenimentul concurs „Zbor de vineri” 2022. 

S-a arătat bucuros și generos, ca de fiecare dată.

Cu toată promisiunea sa, Constantin își dădea seama de realitatea lucrurilor și nu se prea simțea la îndemână, 

pe măsură ce se îndepărta, într-un altfel de zbor, 

în rând cu heruvimii, sortit la veșnicii, 

și cu poarta larg deschisă la cerurile noi.

Drum lin, Constantin Cristescu!

Eli Gîlcescu

RIP Constantin Cristescu

 

Constantin Cristescu, poetul boem al Botoșaniului

Constantin Cristescu era cunoscut în cercurile literare ale Botoșaniului. El scria poezii, activând și în cenaclurile urbei.

 

A debutat cu poezie în anul 1974, în revista "Izvoare, din Câmpulung-Moldovenesc. A publicat poezie în Zori Noi, Clopotul, Gazeta de Botosani. A luat parte la înființarea zirului Atitudunea.

 

”Viaţa poate fi o călătorie”, spunea Constantin Cristescu într-un interviu.

Constantin Cristescu

Ileana Vulpescu și Constantin Cristescu

Visător uneori (cu capul în nori). Timid (cu poetesele tinere). Nu ştiu ce ştie despre vinuri (la nunta din satul lui pomeneşte doar de rachiu, prunul să trăiască). Eficient (la găsiri de rime). Violent (dacă-i iei căciula strămoşească). Înţelept (la transmiterea mesajului către urmaşii săi).

Profund (când scrie despre neam şi ţară). 

Gânditor (mai ales noaptea și în singurătate).
Cu simțul umorului (tot la nuntă-n sat pe timp de criză). Sarcastic (după nuntă, când îl întrebi cine-a mai fost în păpuşoi). Grijuliu (cu căciula primită de la strămoşi). Resemnat (după ce şi-a dat seama ce-a votat). Împlinit (ca orice bucovinean). Renăscut (după ce a intrat în „Arta conversaţiei”).

Fericit (că n-a prea albit). Misterios (doar în scris). Mistuit (de doruri multe, unele încă nespuse). Măgulit (când e intervievat de E.).

Iubitor de oameni, de artă, de neam și țară. (Nițu Constantin)

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească!

https://botosani24.ro/a-trecut-in-vesnicie-poetul-botosanean-constantin-cristescu-se-sting-incet-reflectoare-din-scena-vietii-mele-22224.html 

https://poeziaiubirii-artaconversatiei.blogspot.com/2012/09/cu-fiecare-lacrima-un-pas.html

https://poeziaiubirii-artaconversatiei.blogspot.com/2012/06/constantin-cristescu-file-de-poveste.html

https://botosani24.ro/a-trecut-in-vesnicie-poetul-botosanean-constantin-cristescu-se-sting-incet-reflectoare-din-scena-vietii-mele-22224.html

Lina

De dimineață plouă mărunt peste frunzele îngălbenite ale pomilor ți le ajută să plutească în adierea tot mai rece a vântului de toamnă, o ploaie măruntă care mă ține în casă. Și-mi fac de lucru pe ici-colo, până dau de oglinda aburită şi prăfuită, încerc să-i redau strălucirea de odinioară, dar, vai! Era mai bine înainte! Am văzut dintr-o dată cât m-am schimbat! Și cearcănele, și ridurile, și părul… Dar, n-am îmbătrânit numai eu! Și lucrurile din casă, căsuța aceasta, mult mai bătrână; vecina mea, care odinioară zburda prin grădină, acum s-a gârbovit de tot, mersu-i e tot mai greoi, abia ajunge în fața casei, să privească măcar cum cei tineri se plimbă. Se lasă fără putere pe un scaun, și puțini sunt cei care se încumetă să se oprească, s-o întrebe de vorbă,  s-o îmbărbăteze și să-i adreseze urarea „Să trăiești”. E încă acolo, în fața casei, sprijinindu-se de un baston, cu părul tot mai cărunt, cu fața tot mai suptă și îngălbenită de boală. Doar ochii sunt la fel de senini și liniștiți, ce cată spre cei ce trec grăbiți, fără să facă popas lângă gardul ei.

O biată ființă, plăpândă şi tristă, înconjurată de flori alese, ce împodobesc intrarea şi aleile, cu trifoiul atât de verde, şi mireasma dulce a strugurilor ce coboară din bolta mereu darnică.

Azi lipsește, poate că ploaia a ținut-o în casă. Poate că ziua de mâine este mai norocoasă şi o va face să iasă în fața casei, să-şi alunge tristețea din suflet, durerea cea mare că nu mai poate ajunge la El, cu flori de toamnă, cât mai sunt, până dă bruma.                                             

Ne vedeam destul de des și depăna amintirile ei despre viață și despre moarte, despre iubire şi ură, despre câte și mai câte. Era o ființă extraordinară, cu o agerime în privire, chiar sclipitoare, cu un respect nemaiîntâlnit pentru muncă. Avea înclinații spre lucruri bine făcute. Când termina ceva, pe chipul ei se ivea o lumină ce izvora parcă din adâncul sufletului, și puteai citi ca într-o carte deschisă  ce avea un titlu sugestiv, bunătate. Era mereu sub aripa adevărului, chiar dacă rănea, nu abdica de la acesta. Îi plăcea să spună lucrurilor pe nume. Dar au început renunțările la tot ce îi plăcea. În ceasurile de singurătate, o tortura simțământul de deznădejde, iar când mă întâlnea, îşi deschidea ușor sufletul și suferea și ea, ca orice om năpăstuit de boală, când auzea de necazurile mele. Era tot mai tristă, purtând mereu dinaintea ochilor o perdea cernită de la pierderea singurului fiu, care era lumina ochilor. Ochii ei s-au închis pentru totdeauna, sufletul rănit nu avea să se mai vindece vreodată, rănile erau vii și durerea amară. Se tânguia zi de zi. Credea că așa își găsește alinarea, dar tristețea ei era tot mai apăsătoare cu fiecare lacrimă prelinsă pe buchetul de flori cu care îi împodobea mormântul, cu fiecare lacrimă prelinsă pe lumânarea aprinsă la căpătâiul lui, cu fiecare lacrimă prelinsă pe pământul pe care îngenunchea și se ruga pentru iertarea păcatelor. Acolo își putea așterne durerea, acolo își găsea liniștea, acolo, lângă fiul ei care şi-a găsit prea devreme timp pentru odihna veșnică. Nu a fost fericită, nici măcar pe jumătate din fericirea pe care o dăruia din suflet nepoatelor ei.

Au urmat alte zile şi alte seri, alte luni şi alte anotimpuri, dar toamna vieții a fost una tristă şi fiecare frunză cădea retezată de necazuri şi durere, iar sufletul ei era apăsat ca de o povară ce creştea şi se răspândea în tot trupul.               

Treceam prin faţa porţii şi o căutam cu privirea, pentru că petrecea ore îndelungi în faţa casei. Eram cu ochii dincolo de poartă. Dar poarta era mereu închisă şi ea refuza să apară. Am vrut s-o strig, dar în noaptea cea neagră, am văzut luminile aprinse. Cineva a ieșit afară şi a aprins o lumânare. Ardea ușor, cu o flacără mică, asemeni celei ce s-a stins. A plecat fără să-mi fi povestit tot. Multe lucruri le-a cufundat în adâncul sufletului și au pierit odată cu ea. Ce a rămas din viața ei a fost munca, munca grea, iar esența vieții ei a fost renunțarea, veșnica renunțare. Și noi urmăm, dar până atunci, căutăm să trăim alături de florile care vor înflori multă vreme, dar fără Lina. Că ea nu se lupta cu moartea. O privea cu umor, o aștepta pentru că făcea parte din ea. Se lupta cu boala indiferenței, cu cea a renunțării şi tristeții. Moartea era a ei și pe fiecare, luat de aceasta, ea l-a plâns, l-a sărutat, l-a vegheat şi l-a pomenit. Lina a avut tot și a pierdut tot, dar de fiecare dată se minuna că Dumnezeu i-a dat zile prea multe.

Să fie așa sfârșitul? Să fie așa clipa de certitudine a apropierii sfârșitului?    

Când m-am dezmeticit, totul mi se părea cuprins de o liniște nefirească. Niciun glas, nici foșnetul pașilor pe cărare, nimic. În noaptea cea neagră, pleoapele devin tot mai grele, iar lacrimile încep să curgă, să se amestece cu stropii de ploaie.

 

Viață și după viață

E drumul spre magazin și n-ai cum să nu treci prin fața porții ei. Parcă te atrage căsuța, așezată la intersecție. Dacă nu ai ști, ai crede, după curățenia din curte, după iarba proaspăt cosită și grădinuța cu flori, că dincolo de gard e o familie numeroasă și harnică.

Era singură și muncea cât zece.

Și-a ridicat casa înainte de Revoluție, când salariile erau mici, materialele de construcție erau puține. Se trezea cu noaptea în cap și alerga să se așeze la coadă și să-și procure materialele de lucru. Azi o blană, mâine o cărămidă, o țiglă și, încet-încet, cu sacrificii și încredere, cu răbdare și speranță, și-a văzut visul împlinit – casa, oază de liniște, micul ei sanctuar, cea care îi da siguranță și stare de bine.

Era fericită, cu conștiința datoriei împlinite, cu mulți prieteni loiali.

Și a îmbătrânit frumos, având grijă de munca ei, de sănătatea ei și mai ales de căsuța ei pe care o lasă moștenire. Și are cui.

Dumnezeu a ajutat-o să-și îndeplinească lucrarea pe acest pământ, a avut grijă de ea și a îndrumat-o să se apropie de nepoții și strănepoții din partea surorii ei, Florica.

Deși a ținut doi bărbați, n-a avut copii, dar a crescut doi strănepoți: Răzvan și Valter.

Grijulie cu agoniseala ei, a vrut să fie lucrurile lămurite din timpul vieții, când a lăsat, cu limbă de moarte, toată averea ei lui Răzvan, primul strănepot, crescut de ea de la 7 luni până la 7 ani. Și s-a bucurat de recunoștința și respectul acestuia.

Dumnezeu i-a dat puteri înmiite ca să poată intra pe poarta celui slab și neajutorat, să dea o mână de ajutor. Mâinile ei neobosite au găsit popas pe trupurile doborâte de boală, cu încredere în ele, minuni puteau face, știindu-le din naștere pline de leac.

S-a întins cât îi era plapuma, nici să risipească fără rost banul, doar să prețuiască fiecare lucru adunat. Chiar dacă nu a avut tot ce și-a dorit, a avut tot ce i-a trebuit, fără să ceară de la cineva ceva. În zona inimii, a sufletului și a mândriei a stat cel mai bine. Merită toată lauda și poate fi luată drept exemplu de nepoți, strănepoți. 

În toamna vieții, a simțit că trebuie să-și facă a doua casă, unde să-și găsească odihna și liniștea. Și de această dată, Dumnezeu i-a dat putere, răbdare, binecuvântând-o cu un loc frumos și luminos.

A străbătut un drum greu, plin de pericole, dar Bunul Dumnezeu i-a luminat cărarea și a scos-o întreagă la trup și la minte din toate chinurile vieții.

I-a dat lumină și mângâiere de la cei dragi, bucurându-se de fiecare răsărit de soare, cu sufletul mereu împăcat și cu nădejdea că și ultima dorință îi va fi împlinită: să trăiască alături de strănepotul ei, Răzvan, măcar un an, să se simtă răsplătită și iubită pentru tot ceea ce a făcut pentru el și să-i mulțumească, că munca ei va fi continuată. Căminul ei va fi căminul lui, grădina ei va fi mereu înflorită și va simți parfumul din fiecare floare ce va cădea pe mormântul ei.

Cu mintea deschisă, plină de speranță și curaj, încă puternică, se gândea la ceea ce se va întâmpla după ea.

Dintr-o fată săracă, cu doi părinți care țineau din munca câmpului cinci fete, a ajuns o femeie cu stare, bogată și ambițioasă, cu o pensie decentă, după treizeci de ani de muncă, într-o uzină de mare precizie, unde s-a călit și s-a maturizat. Pentru ea nu a contat de unde venea, ci încotro se îndrepta.

Dumnezeu îi va rândui viața și după viață în locuri însorite așa cum i-a fost sufletul, modest și tăcut, călăuzită de lumina lui Hristos.

Pe drumul veșniciei, ca semn al iertării și împăcării, va zâmbi fericită când, în drumurile lor, prieteni și vecini, pe care i-a prețuit de-a lungul vieții și cu care a împărțit bucurii și tristeți, vor găsi popas la mormântul ei, aprinzând o lumânare, așa cum și ea, cât a trăit, a trecut pe la morminte, le-a curățat de buruieni, amintindu-și de cei ce odihnesc sub lespedea grea de mozaic.

Dumnezeu s-o ierte și să o odihnească în pace și în veșnica amintire!

Drum lin, vecina noastră dragă, Aurica Roșoiu!

Condoleanțe familiei!

Eli Gîlcescu