20/11/2023

De ziua mea


Inevitabil, vine ziua mea! Duminică se întamplă. Am o dorința și sper să mă ajutați să se împlinească.
Dorința pornește de la următoarea realitate:
în România zilelor noastre, când un copil este diagnosticat cu cancer, el este țintuit cu lunile pe un pat de spital. Pe pat doarme. Pe pat mănâncă. Pe pat face tratamentul.
Dar cum ar fi să se miște? Să facă sport? Sau să facă recuperare? I-ar trebui, înainte de toate, un spațiu. In Spitalul construit de Daruieste Viata si sute de mii de romani, spatiul exista dar e gol.
De ziua mea, vreau să strâng fonduri ca să o umplu această încăpere cu saltele, spaliere, vom amenaja un loc pentru micile balerine, un perete pentru curajoșii care se vor cățăra și multe altele.
Echiparea completă presupune un buget de 15.000 euro.
Închideți ochii și imaginați-vă zarva care va fi aici, mogâldețele de copii care se vor juca, vor alerga, vor râde. Ii vedeti? Ii auziti?
Sportul, mișcarea sunt parte din calea spre vindecare.
Ana-Maria Branza Official a promis ca o sa vină aici să-i antreneze. Vor veni și alți sportivi.
În loc de la mulți ani sau cadouri, te rog donează în această campanie. 10 lei. 100 lei. 1000 lei. Orice sumă este importantă pentru a ne atinge împreună scopul.
#NoiFacemUnSpital și o să fie cel mai tare spital! Unul pe care România nici nu l-a visat, dar care devine realitate. Datorită ție!
Las în comentarii link ul în care puteți face donații.
Multumesc!

Îmi vreau viața înapoi

Alexandra Mihalcea 


Peste 6 zile e ziua mea. 43 de ani. Mi s-ar fi părut mult acum ceva vreme, în comparație cu vârsta pe care o simțeam. Acum mi se pare extrem de puțin. DOAR 43 împlinesc? Şi când toată lumea mă întreabă ce cadouri vreau de ziua mea, nu ştiu dacă să râd sau să plâng. Cadouri? Nu vreau cadouri! Îmi vreau viața înapoi. Aşa măruntă, insignifiantă, imperfectă cum era. Era viața mea şi în sfârşit, de vreo doi ani (pe al treilea nu-l pun, că e plin de boală), eram fericită. Nu mi se pare cinstit să se termine totul acum. Merit mai mult de atât. Da, am înțeles, în sfârşit, că şi eu merit. Ba chiar merit enorm! Aşa că asta îmi doresc de ziua mea: să fiu bine. Sau măcar să fie o zi fără dureri şi să nu mai fiu amețită şi aeriană de la atâta morfină. Măcar atât. Poate să-mi cumpere cineva asta?
P.S. Îmi cer scuze, am o zi proastă şi i-am promis psihologului că o să scriu atunci când se întâmplă, n-o să mă mai ascund ca să-i menajez pe ceilalți. So there you go! Nu caut milă, nu aştept vorbe bune. E o simplă refulare. E o zi proastă, dar o să treacă şi asta, o să mă ridic, o să mă scutur şi o să lupt mai departe, poate mai auziți de mine şi la 44.

18/11/2023

Iluzia libertății

https://republica.ro/cea-mai-rafinata-tortura

Cristian Tudor Popescu

 Există o secvență în filmul lui Michael Haneke, „Funny Games”, care mi-a revenit mereu în minte în anii scurși după 1989.

Cei doi adolescenți demenți, sociopați până la sadism, torturează bestial, fizic și psihic, o familie, tată, mamă și băiețelul lor, peste care au intrat în casa de vacanță de pe malul lacului.

Prizonierii nu sunt capabili de niciun gest eroic, nu apare niciun salvator providențial, nu se petrece niciun miracol. Caznele continuă fără pauză. Până când, brusc, cei doi monștri tineri dispar. Ca și cum n-ar fi fost. Tatălui și mamei nu le vine să creadă. Le trebuie câtva timp până când îndrăznesc să răsufle ușurați și să se miște liber. Și atunci, de nicăieri, vine spre ei o minge de golf – crosa de golf fusese folosită ca unealtă de cei doi chinuitori. E semnul că n-au plecat și că vor apărea din nou, mai groaznici. Osândiților le fusese aplicată cea mai rafinată tortură – iluzia libertății.

Îmi amintesc senzația că înaintez printr-un spațiu necunoscut, ireal, din clipa în care, pe 21 decembrie 1989, am pășit de pe trotuar pe carosabilul Pieței Romane, străbătut de primii demonstranți. Cu ei am început să strig „Jos Ceaușescu!”. Ani în șir nu mi-a venit să cred că sunt liber. Că dihania roșie lăsase să-i scape din labe România și Estul european. Nu-mi puteam șterge gândul că totul e o înscenare crudă și că tovarășii se vor ivi din nou, ca să ne reia în stăpânire.

Obsesia a devenit realitate: mingea de golf mi s-a rostogolit la picioare în dimineața zilei de februarie în care Rusia a invadat Ucraina. Mingea nu avea nas sau sprâncene, avea însă o gură oarbă, care rânjea: „Konieț maskirovka! Ne-am întors!”.

În Moldova, uneltele lui Putin au câștigat teren la alegeri. Sprijinul occidental se clatină, Ucraina face față din ce în ce mai greu mașinii de tocat rusești în care e îndesată, pe lângă ucraineni, carne de tun din întreaga Rusie, cât cuprinde, la nesfârșit. Republicanii blochează miliardele pentru Ucraina, Trump e deasupra lui Biden în sondaje. Ura împotriva Americii și democrațiilor explodează odată cu rachetele din Gaza. Silită să aleagă între Ucraina, Europa și relația cu China plus Orientul Apropiat, opțiunea Statelor Unite mă înfioară în ce ne privește. 

15 noiembrie este ziua eternă în care muncitori și studenți ai Brașovului au respirat adânc, pentru noi toți, aerul libertății în întunericul sufocant al dictaturii. Când au ieșit în stradă, acei români știau că înfruntă o forță infinit mai puternică și mai bine înarmată decât ei. Că îi pasc temnița, torturile și moartea. Și totuși, au ieșit la luptă.

Acum, în locul mingii dure de golf, mă lovește în cap, din ce în ce mai des, întrebarea: de va fi să vină ziua, noi, noi cei de azi, vom fi în stare?


03/11/2023

O rană este-ntreaga lume anonimă

 

RIP Angela Marinescu


Astăzi s-a desespărțit de noi, la vîrsta de 82 de ani, una dintre cele mai mari poete postbelice. Am cunoscut-o, ne-am văzut de cîteva ori, prea puține, dar i-am admirat mereu poezia și conduita civică de o demnitate fără cusur. Ultima oară am văzut-o și am ascultat-o recitîndu-și poeziile la o ediție a festivalului de poezie Gellu Naum, acum șase sau șapte ani. Imaginea aceea mi-a rămas mereu în minte. Nu pot spune vorbe multe, dar o să-i dau cuvîntul poetei, publicînd trei poeme din volumul său de debut Sînge albastrumai precis după ediția a doua, revăzută, din 2912... Odihnește în pace, Angela Marinescu!

Angela Marinescu

Trupul tău

Trupul tău e tăiat subțire cu lama
Încât lumina răsfrântă din tine-i albastră
Ca un animal despicat.

Încât, am să te urmăresc
După mersul tău rarefiat,
După linia absolut perfectă
Cu care ai culcat
Neliniștit
Lanul de grâu, înspre seară.

Am să te-ajung
Cu capul viu
atârnând de-oboseală

Cu pieptul ros
Fără carne
Cu ochi
Fără pleoape.

Și precum pasărea, care în mare singurătate,
Țipând își leapădă prada
Am să te uit.

Zeul meu

Ești zeul meu
Tu, care te scalzi în putere
Precum duhul focului în lemn.
Uneori, ești numai sălbatic.
Atunci apele-și smulg morții uitați
Și-i aruncă pe maluri străine.

Dar uneori tu ești învins
Și te târăști umil…
Eu însă te previn
Că prea mult sânge-mi ceri
Ca să-ți ridic cu slabe mâini un templu.
Că și așa, numai ruinele lui vor fi limpezi.

Rana

Poate că niciodată n-am să mă mai lupt
Poate nu știu să mă revolt.
Mereu e prea puțin
Să mângâi mut un prunc involt.

Poate că șarpele pe care-l port ca pe-un instinct
Să fie un cuțit
Și tot adâncul meu iertat
Să fie-un ghem inform, rănit.

Dar chiar dacă-i așa,
Nu-mi este rana vină,
Cu animale mari, naive, care plâng,
O rană este-ntreaga lume anonimă.