Brâncuși în toate zilele

Așa cum stă, cu ciocanul în mâna dreaptă, hainele îngrijite, chipul liniștit și privirea interiorizată, ai spune că face o pauză, – nu înainte de a fi căutat unghiul bun și lumina potrivită, cea care nu-i obosește ochiul, nu-i distrage atenția. În realitate, Brâncuși visătorește: momentul în care, prins în visătoria lui, devine prelungirea cea mai firească a sculpturilor din atelier. Este foarte posibil ca, pentru câteva clipe, să uite cu totul de fotograful aflat acolo și să-l lase, pur și simplu, de unul singur, să-și vadă de treabă.

Ori de câte ori am fost în atelierul lui Brâncuși, m-au surprins deopotrivă lumina din interior și înghesuiala obiectelor: nu doar a sculpturilor, ci chiar a uneltelor, a resturilor de piatră sau lemn. Tot felul de piese, mecanisme, ustensile atârnând pe pereți, aflate pe jos, disparate sau unele peste altele, dar care își aveau, fără îndoială, socoteala lor, amplasamentul potrivit și bine știut de Brâncuși, care le găsea fără mare osteneală. Întocmai cum pe biroul îndelung încercat al unui scriitor doar el poate găsi ceea ce caută, Brâncuși știa cu precizie unde, în ce loc, anume, se afla o unealtă sau alta. Odată familiarizat tu însuți cu înghesuiala aceea, începeai să vezi ceea ce era de văzut. Am mai povestit în alte împrejurări despre mecanismul pe care Brâncuși îl făcea să se rotească și, rotindu-se, să deplaseze în jurul propriului ax sculpturile aflate pe el. Însă ceea ce Brâncuși voia ca tu să vezi – fără s-o spună explicit, ci testând, într-un fel oarecare, inteligența vizitatorului – era mai mult decât sculptura lui, mai mult decât forma pe care o luase materia sub unealtă; era lumina care cădea pe obiect și făcea corp comun cu acesta: î n s u f l e ț i n d u - l.

De aceea, atelierul lui Brâncuși reconstituit în fața Centrului Pompidou, deși adună laolaltă opere și unelte, nu are o legătură vie cu ceea ce fusese odinioară lumina irepetabilă din adevăratul atelier. Pentru că atelierul reconstituit stă sub lumina moartă a neoanelor.

De aceea îmi place fotografia aceasta: pentru că Brâncuși este, aici, viu și visător, prelungirea cea mai firească a lemnului din spatele lui: un om-stâlp.
De care mi-e dor de ziua lui și în toate zilele.

Mihai Șora

Jocul dramatic al vieții

Deodată, m-am ridicat ca tras de un resort. Lângă mine, un tip era cu Skype-ul deschis. Auzeam toată conversaţia. M-am şi uitat, pentru că mi se păruse ceva ciudat. Tipul avea lacrimi. Şi ţinea mâna pe tabletă. Acolo erau copiii lui. Soţia, pe fundal, şi soacra. Nu redau conversaţia, dar aceasta era chiar dramatică. Copiii îl întrebau când vine. El tot promitea că de Paşte va fi acasă. Apoi se ştergea de lacrimi. Şi spunea că îi iubeşte. M-am ridicat înmuiat şi eu şi m-am dus la geam. Am privit în jur ca trezit dintr-un vis. Toţi erau pe tablete şi vorbeau acasă. O femeie îi spunea fiicei să asculte de bunica şi să-şi facă temele, chiar dacă începe vacanţa.

Un alt tip îi spunea nevestei că săptămâna viitoare îi va trimite 200 de euro să plătească banca. Toţi erau prinşi într-un joc dramatic al vieţii. M-am prăbuşit pe scaun. Eram într-un avion al oamenilor noştri, care, aşa cum spunea bunica mea, au plecat în străineţuri, pentru un rost.

Liviu Popescu

O mărturisire pe care avem dreptul s-o citim

Alex Ștefănescu

SOȚIA MEA, DOMNIȚA ȘTEFĂNESCU, DESPRE MINE
ÎNTR-UN INTERVIU PE CARE I L-A LUAT LUCIA NEGOIȚĂ

Dacă tot ai amintit și de Alex Ștefănescu, soțul meu și fostul meu coleg de facultate, de an și chiar de grupă, trebuie să fac aici o mărturisire pe care am dreptul s-o fac, sunt avizată s-o fac, după aproape 48 de ani de căsătorie. Anchetarea lui la Securitate în anul doi de facultate, pentru o vină inventată, așa cum bine știa Securitatea să inventeze – scrisese o parodie la „Împărat și proletar” intitulată „Țăran și secretar” – ca și consecințele ce n-au întârziat să apară au fost o crimă culturală, una dintre nenumăratele crime înfăptuite de sistemul comunist pentru a lua și a-și menține puterea. Pentru Alex cele mai importante valori au fost și au rămas literatura, creația, studiul. Or consecințele întâlnirii lui cu Securitatea, adică excluderea din UTC, profesoratul undeva într-un sat din nordul Moldovei, interdicția de a lucra la o revistă literară așa cum și-a dorit, interdicția de a-și da doctoratul, de a călători în țările democrate i-au deturnat și i-au risipit energia. Cea mai importantă pierdere care i-a zădărnicit în mod dramatic proiectul de viață a fost imposibilitatea de a rămâne asistent universitar, imediat după terminarea facultății. Remarcat de toți profesorii ca student strălucit i s-a făcut oferta de a rămâne asistent, la catedra de literatură universală și comparată, de către profesoara Cornelia Comorovschi. Dar după episodul cu anchetarea la Securitate profesoara l-a mustrat cu brutalitate pentru că n-a avertizat-o din vreme că avea o problemă și l-a anunțat că nu mai putea fi vorba să rămână asistent. Dacă m-aș întâlni cu această doamnă, care își duce viața acum într-o altă țară, și, chiar dacă n-o să mă întâlnesc, poate îi spune cineva că eu, fostă studentă a ei mă simt obligată să-mi fie rușine pentru ea și în numele ei de felul în care a tratat un student eminent și grav nedreptățit, de brutalitatea și lașitatea cu care i-a blocat viitorul, în loc să-l ajute așa cum au făcut profesorii Zoe Dumitrescu Bușulenga sau Paul Cornea. Dacă Alex ar fi rămas asistent la facultate, știu sigur, pentru că îl cunosc de aproape cincizeci de ani, viața lui ar fi fost cu totul alta, dar mai important decât atât, contribuția lui la cultura română ar fi fost mai cuprinzătoare. Și tocmai aici e crima.