Cât de târziu, Angela!

O caut printre amintiri, mereu aceeași, și sun, sun, iar la celălalt capăt al firului, robotul: „momentan clientul apelat nu poate fi contactat. Te rugăm să încerci mai târziu“.

Cât de târziu? Atunci când totul pare de negăsit, atunci când durerea e prea mare? Atunci când ar fi trebuit s-o plâng la căpătâi? Când durerea nu se poate sfârși, întinsă de-a lungul unei nopți. Unde voi mai face popas în București? Acolo unde, o parte din noi, din tăcerile noastre, au rămas adâncite (Str. Serdarului, Nr. 11).

Și surâsul nostalgic, discret, surâsul unor amintiri de neuitat. Atât de firești și de sincere, visuri ce am crescut, totdeauna, motiv de bucurie din orice.

Doamne, până și crucea ne-am dus-o împreună! Să fi fost singura noastră vină? Că am rezistat împreună, știind ce este mai important în viață. Cu o poezie a noastră despre tot atâtea lucruri serioase, niciodată cu jumătăți de măsură.

Nu avem fotografii. Dar avem o lume de povești adevărate. Nu ne-am scris scrisori, dar fiecare zi știa de noi, parcă ne urmărea cu duioșie. Am trecut împreună peste multe. Am trăit să ne vedem copiii la casele lor, nepoții.

Și așa, an de an, ne-am ales cu o prietenie de suflet.

Azi nu o plâng. Mă bucur  pentru ce a lăsat în urmă. Pentru că știa încotro merge. Sufletul ei nobil și dezinteresat, vrednic de cununa martirului. Mă bucur pentru că era printre cei care nu mi-ar fi făcut vreun rău. Puneam mâna în foc pentru ea. Doamne!  Despre foc și supraviețuire, într-o altă poveste.

Prea devreme, prea repede, cumplita boală a luat-o dintre noi.

De ieri mă gândesc numai la ea. Și îmi pare tot mai aproape.

Eli Gîlcescu

16-17 iulie 2021

Miserupiștii zilelor noastre

Daniel Sibișan 

De ce oare se manifestă tendința (mondială) de a ne opri la nivelul individual, sau cel mult al familiei apropiate? A dispărut sentimentul de apartenență la o comunitate? La o națiune? La o țară? Fenomenul este similar la noi cu cel din America. Să fie oare un efect al Internetului – cu toate aplicațiile sale care cerșesc atenție (like-uri), care promovează modele mediocre (și nu vreau să dau nume, sunt sigur ca fiecare are o listă), care stimulează narcisismul (cultura selfie-ului)? Valorile și principiile fundamentale se diluează. Superficialitatea, imaginea, numărul de like-uri sunt acum noile valori ale lumii online. 

https://republica.ro/zam-fost-chemati-sa-ne-sacrificam-pentru-tara-nu-am-raspuns-despre-miserupistii-zilelor-noastre

Tăcerea în care ne adâncim

Ioan Stanomir 

Orice basm al copilăriei începe cu un lătrat de câine: asemeni unui clinchet de clopoţel al iernii, el vesteşte apropierea acelei fericiri care nu poate muri. Orice basm al copilăriei îi cuprinde pe ei, pe câinii noştri, pe cei care aşteaptă clipa jocului şi a bucuriei. Orice basm al copilăriei este casa în care ei, câinii noştri , se aşază, umbre delicate, spre a ne veghea. Orice basm al copilăriei este o cărare străjuită de mişcările lor agere, de parcă tot acest prinos de bucurie ar fi destinat să se înalţe, ca un curcubeu peste un cer de vară târzie.

Câinii noştri sunt mereu aproape, pentru a ne reaminti, tandru şi şui, că, dincolo de zilele de ecrane tactile, se află împlinirea de nori şi de flori a dragostei şi zâmbetului. Căci ei nu pot îmbătrâni, la fel cum nu pot îmbătrâni nici cărţile de poveşti. Statornicia lor le dă tăria unor duhuri ale locurilor: mormintele lor simple cresc în timp ca o livadă de meri, luminate de anotimpuri.

Dragostea firavă a câinilor noştri este asemeni unui fir al ariadnei. Atunci când totul pare pierdut, atunci când pustiul pare copleşitor, atunci când absurdul ne ispiteşte cu creneluri fără de capăt, mângâierea lor simplă ne dezvăluie un chip al lumii pe care îl credeam uitat. Celor ce visează ei le aduc înapoi amintirile, ca şi cum acestea ar fi ascunse în mingea ce sare, elastic, în alergarea lor. Celor ce ei jelesc ei le dăruiesc surâsul nostalgic, însoţindu-i, discreţi, în peregrinările inimii lor. Tuturor ei le deschid întinsul unei amieze ce nu se poate sfârşi: osteneala amară a singurătăţii nu îi mai poate atinge, atunci.

Dragostea tenace a câinilor noştri este oglinda în care ne putem contempla, curăţaţi de zgura zilelor noastre. Tăcerea în care ne adâncim, alături de ei, este cărarea nostalgiei. Cerul pe care îl privim, alături de ei, este cerul în care regăsim culorile materne ale împlinirii dragostei. Mâna care întârzie pe blana lor este cea cu care, în vis, alegem să mângâiem duhurile celor pierduţi, ca într-o adiere. Vorbele pe care le rostim, spre a fi ascultate de ei, sunt glasul în care se simte adierea marilor vacanţe de altădată.

În fiecare dintre câinii noştri se află un Milou în căutarea acelui Tintin fără de care aventura nu se poate naşte. Regatul lor este un regat al jucăriilor şi al visării, un regat în al cărui întins moartea amuţeşte, spre a face lor ritmului delicat al continuităţii. În bucuria înseninată a câinilor noştri întrevedem, ca într-o străfulgerare de vis, tihna eternă a amiezei în care ne va fi dat să ne cufundăm, când pragul va fi fost trecut. Căci ei, câinii noştri, ne vor întâmpina şi în acel întins al revederii: printre pescăruşi şi trandafiri, ei se vor bucura de lumina dragostei stângace.

Iar atunci, după ce sfârşitul ne va fi dăruit împăcarea, basmul lor va fi şi basmul nostru .Uniţi, părinţi, bunici şi căţei se vor topi în paginile unei poveşti simple. Ca într-o fotografie de demult, visarea se va răsfrânge pe chipurile lor, iar sufletele lor , plutind, vor descoperi, eliberate, casa de vânt a dragostei de dincolo de moarte.

https://www.marginaliaetc.ro/despre-dragostea-firava-a-cainilor-nostri/

Predicții și ghicitori

Mihai ȘORA 

Ne proiectăm în victoria luminoasă din Republica Moldova, dar victoria aceasta nu este a noastră. Transferul de aspirații scoate la iveală tocmai neputințele, lipsa de anvergură a politicienilor români, mediocritatea în care băltesc, luptele fratricide și sterile care ne parazitează și speranțele, și viitorul. Judecând după vlăguiala din parlamentul României, sunt șanse ca, peste patru ani, să fim în exact același punct al neroziei, să ducem în spinare aceleași frustrări și să ne închidem în aceleași încruntări pe care le trăim de ani de zile. Ca un blestem reiterat la infinit… – și nu trebuie să fii un om religios pentru a vedea în repetiția acestui tipar o predispoziție destinală, urgia unei afuriseli istorice. Dar, mai ales, sunt șanse ca, peste patru ani, să ne uităm la Republica Moldova cum ne uităm astăzi la Elveția. Izbutind să reformeze instituțiile statului, să le scuture de corupți, de politruci, de sclavii Moscovei, reparând tot ce este defect în mecanismele juridice, întărind legăturile cu Uniunea Europeană și evacuând la periferie naționalisme deșănțate, reflexe autoritare, imoralități declinate în fel și chip, Moldova nu doar se va revigora înaintea noastră, dar ne va da o admirabilă lecție de democrație și, odată cu ea, ne va aplica o palmă greu de ignorat.

Nu vreau să fiu Tata Omidul, deci nu voi insista mai mult în predicții și ghicitori, însă iau în serios schimbările de la Chișinău (cum le-am luat în serios și pe cele de la București, în decembrie 2020), dintr-un incurabil optimism, fără doar și poate.

Era o vreme

Zaharie Chira 

Era o vreme în ţara asta când cine termina liceul şi intra la facultate era privit cu admiraţie şi i se spunea cu respect, "Domnul inginer sau Domnul profesor, sau Domnul avocat".

Când unul dintre ei, la cam 10-15 ani de activitate îşi dădea şi lua (dacă îl lua) doctoratul, tot oraşul se uita la el ca la Dumnezeu...

Era o vreme în ţara asta, când dacă vedeai o maşină pe stradă, ştiai că cel care se află în ea a muncit ca să o cumpere, sau este vreun boss de la partid. Şi mai era o categorie cu maşini, cei care lucrau în comerţ sau în alimentaţia publică.

Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai pe cineva pe stradă între orele 08 şi 16, te gândeai că este în concediu, zile libere, sau poate e bolnav, săracu om, şi merge la doctor...

Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai un poliţist pe stradă mergeai liniştit să îi ceri o informaţie, sau daca voiai să te plângi de ceva, erai ascultat.

Era o vreme în ţara asta când dacă ajungeai la spital cu cineva şi trebuia operat, îţi era frică să vii cu o floare la asistente sau cu o cafea sau o sticlă de whisky la doctor, şi le mascai neîndemânatic – ca toată lumea – în ziar, sub haină, convins că nu ştie nimeni ce e umflătura aia, de la piept.

Era o vreme în ţara asta când la şcoală, copiii mergeau în uniformă, şi cum vedeai unul pe stradă în timpul orelor ştiai că " este unul din ăia de chiulesc sau nu le place şcoala" şi te uitai atent la el să vezi dacă nu e cumva copilul vreunui coleg de serviciu, sau de fabrică. Şi ce bătaie lua acasă dacă afla ta'cs'o că a chiulit... !

Era o vreme în ţara asta când abia aşteptai să intri în câmpul muncii, să te angajezi undeva, să îţi faci raport pentru locuinţă şi să aştepţi cu înfrigurare, dar temei, să ţi se repartizeze una, ca să te poţi însura, să te aşezi şi tu la casa ta, să îţi întemeiezi o familie. Dacă nu aveai, nu prea îţi ardea de însurătoare, că nu se uita nimeni la tine fără serviciu şi fără casă, că nu erai de viitor.

Era o vreme în ţara asta când băieţii deştepţi erau consideraţi cei care ştiau carte, dar să o citească, nu să o joace: făceau o facultate şi terminau primii. La ei se uita lumea cu admiraţie: " ăsta e a lui Ilie de la sculărie. A termenat primul facultatea, l-au luat ăia la Bucureşti. Eheeeeeeeeeeee, o să ajungă mare, e dăştept" ...

Era o vreme în ţara asta când dacă te întâlneai cu un cunoscut pe stradă, te opreai bucuros să mai schimbi o vorbă, să mai auzi un banc, să te lauzi cu ce ai mai făcut sau să îi spui cum a fost în concediu la Mamaia, să te mândreşti că ai fost promovat sau ţi-au luat copilul la liceu, sau să îl inviţi peste o lună la ziua ta, sau nunta copilului.

Era o vreme în ţara asta când mergeai liniştit pe stradă, nu îţi era teamă că te opreşte careva să te întrebe cât e ceasul, sau de ce nu ai moţ la bască, sau de unde te îmbraci...

Era o vreme în ţara asta când lumea întorcea capul după militarii care treceau cântând sau în pas de defilare de la instrucţie, acolo unde aceştia erau nevoiţi să treacă prin oraş şi auzeai pe câte cineva spunând cu mândrie: "Uite mamă, trece armata".

Astazi ...

Astăzi, în ţara asta, toată lumea termină liceul, ia bacalaureatul pentru că s-a dat lege să nu fie nici un analfabet fără bacalaureat, iar facultatea a devenit locul unde se pun la cale cele mai tari chefuri şi se adună puştoaice pentru "o linie".

Astăzi, în ţara asta, nu mai poţi merge pe trotuar pentru că nu mai ai loc de maşini staţionate şi şoferi grăbiţi.

Astăzi, în ţara asta, străzile sunt pline de oameni care în nici un caz nu merg la serviciu, dar nici la doctor. Toată lumea e în concediu fără plată.

Astăzi, în ţara asta, când mergi la spital, nu mai mergi cu sticla ascunsă sub haină. Când intri la medic în cabinet înainte de a da cu bună ziua, trebuie să dai cu plicul.

Astăzi, în ţara asta, când vezi copii de şcoală, te întrebi dacă merg la şcoală sau la discotecă, ţinuta este aceeaşi, machiajul la fel de strident, rucsacul din spate are un caiet şi laptopul, ipodul, "ifonul", sau tableta.

Astăzi, în ţara asta, tinerii nu mai au nevoie de serviciu ca să îşi întemeieze o familie, doar de bani de la babaci şi îşi întemeiază câte o familie pe săptămână fără acte, fără biserică, fără serviciu.

Astăzi, în ţara asta, băieţi deştepţi sunt cei fără carte, care reuşesc să "se învârtă" sau sunt "băieţi de băieţi deştepti" care obţin bani uşor din "afaceri" cu fraierii. Cu cât păcăleşti sau furi mai mult, cu atât eşti mai deştept.

Astăzi, în ţara asta, când te întâlneşti cu un cunoscut pe stradă, îl ocoleşti ca să nu te întrebe cum o mai duci, sau să nu îţi ceară bani cu împrumut, sau să nu te invite la o nuntă...

Astăzi, în ţara asta, oamenii nu se mai întâlnesc în faţa blocului, le e ruşine să se întâlnească şi la gunoi, se uită fiecare pe geam să se asigure că nu e nimeni să se uite în gunoiul lui amărât sau să observe că nici câinii vagabonzi nu zăbovesc lângă resturile lui, pentru că nici oase nu mai sunt în gunoi. Cel mai mult oamenii stau ascunşi în casă sau pleacă "la ţară" de zilele onomastice, ca să nu se trezească cu invitaţi nepoftiţi. Nimeni nu mai zâmbeşte toată lumea circulă cu capul în jos de ai zice că toţi au pierdut câte un galben şi îl caută disperaţi. Te miri că nu se dau cap în cap...

Astăzi, în ţara asta, când lumea aude de armată întoarce capul pentru că "Aştia au tras în noi în '89 şi acum au pensii nesimţite".

Oare ce va fi mâine? Cum va mai fi ţara asta?

Cum Va Fi Mâine?

Neagu Djuvara

Între văzut și nevăzut

Cristi Corina 

Imaginează-ți că te-ai născut în 1900.

Când ai 14 ani, începe Primul Război Mondial și se termină când ai 18 ani, cu 22 de milioane de morți.

La scurt timp după, apare o pandemie globală, gripa spaniolă, care omoară 50 de milioane de oameni. Iar tu ești în viață și ai 20 de ani.

Când ai 29 de ani, supraviețuiești crizei economice globale care a început cu prăbușirea Bursei de valori din New York, provocând inflație, șomaj și foamete.

Când ai 33 de ani, naziștii ajung la putere.

Când ai 39 de ani, începe Al Doilea Război Mondial și se termină când ai 45 de ani, cu 60 de milioane de morți, iar în Holocaust mor 6 milioane de evrei.

Când ai 50 de ani, începe Războiul din Coreea.

La 61 de ani începe și Războiul din Vietnam și se termină la 75 de ani.

Un copil născut în 1985 crede că bunicii săi nu au nici o idee despre cât de dificilă este viața, dar au supraviețuit mai multor războaie și catastrofe.

Astăzi avem tot confortul din lume, pe fondul unei noi pandemii. Dar ne plângem pentru că trebuie să purtăm măști. Ne plângem pentru că trebuie să stăm în casele noastre, unde avem mâncare, electricitate, apă curentă, wifi, chiar și Netflix! Nimic din asta nu a existat în acea vreme. Dar umanitatea a supraviețuit acelor circumstanțe și nu și-a pierdut niciodată bucuria de a trăi.

O mică schimbare în perspectiva noastră poate genera minuni. Ar trebui să fim recunoscători că suntem în viață. Ar trebui să facem tot ce trebuie să facem pentru a ne proteja și a ne ajuta reciproc.