Despre cumsecădenie și complezență

Ancelin Roseti

 

Avem oameni valoroşi, autentici, integri, care sunt centrifugaţi la periferia domeniilor lor, avem lichele şi secături beneficiare care le ocupă silitoare locul, însă avem şi-un foarte mare număr de naivi (unii mai apatici, alţii mai nărăvaşi) care, privind această reprezentaţie de distopie socială, în inerţia lor gregară, găsesc firească o asemenea dispunere axiologică/ierarhică -- ei cred că aceasta ar fi normalitatea. 
Pentru a nu diminua gravitatea lucrurilor, pentru a nu ascunde hibele societăţii în care trăim, pentru a nu pune umărul la împingerea răului în năvoadele derizoriului, eu sunt de părere că trebuie renunţat la complezenţa convivă, la discursul retractil, la cumsecădenia trecerii cu vederea. Lucrurile se cer a fi strigate pe nume. Retoricile neutrale sau diplomaţiile aluzive nu au capacitatea de a pune punctul pe i. Nu-i vremea delicateţilor conversive şi a coregrafiilor de salon, ci e timpul inciziei ferme, până la os.

Iar dreptatea, dreptatea e acolo Sus, aici trăim fărădelegi

Didona Goanţă este cu Vasile Dubovici.

19 ore · 

El a fost Vasi, avea 33 de ani și a murit ieri, călcat de o mașină, în timp ce traversa regulamentar strada.
Prietenul meu nu a fost milionar, deși muncea de la 18 ani și era cunoscut ca fiind un bun profesionist. Prietenul meu inteligent cunoștea multe limbi străine, avea vreo două facultăți și vreo două masterate, era cu bun simț, corect și avea principii solide. Și nici n-a vrut să plece din țară, deși a avut posibilitatea.
Ne-a lăsat pe noi, prietenii lui, în bezna, a lăsat o soție traumatizată și un copil de aproape un an care își va cunoaște tatăl din fotografii.
Și în timp ce noi ne scriem durerea, aș vrea să știți că șoferul vinovat (Daniel Dumitraș, un cunoscut om de afaceri din Cluj), care a sfidat orice regulă de bun simț în trafic, a obținut deja o dovadă că poate circula din nou.
Vasi pleacă în mormânt cu principiile lui, cu valoroasă lui inteligență și nemărginita lui bunătate. Iar noi rămânem cu golanii, hoții, incompetenții și smecherii care nu pățesc nimic, sfidează tot și nu plătesc pentru nimic.
Atât voiam să vă zic.

Acolo, unde până şi luna se zgârcește să-și mai irosească lumina

Și țara în care bâjbâia cel care avea nevăzătorul cum se numea ?
– Orbirea. Deși pe hartă scria România.
Nu te- amăgi, băiete, nu mai citea nimeni pe Ispirescu, Creangă, Eminescu. Deci, nici pe Andersen. Și nici “Orbirea”. Doar erau orbi… Deci, nu te mira că nimeni nu striga “ Împărații sunt goi”. Cum să-ți zic eu ție, fiecare se ferea ca nu cumva să se observe că el, totuși, vedea ceva.
– Corect este “Împăratul e gol !”.
– Da, însă în țara în care domnea Orbirea erau mai mulți împărați. Adică, mai mulți corbi și chiar mai multe ciori. Era concurență pe post, care să umbrească și mai tare pământul. Erau corbi – miniștri, corbi – secretari de stat, corbi – parlamentari, corbi – coțcari. Iar ciorile ciuguleau firimiturile corbilor. Cât despre vulturi, dacă mă întrebi, erau pe cale de dispariție. De-aia se înmulțiseră nu doar găinile, ci și gâștele.
– Dar gâștele parcă salvaseră, cândva, Roma …
– Știi cum se zice: asta nu le-a făcut mai deștepte sau mai înțelepte. Deci, nici gâștele nu puteau salva România !
– Bieții nevăzători cum nimereau la ghișee, la plătit de impozite, la plătit de acatiste pentru cei duși ?
– Se dădea, e-adevărat, câte-o dezlegare de la corbul sau cioara de sus. Să-ți dau un exemplu: în ziua de votare. Atunci, li se confiscau bastoanele și erau duși cu autocarul la secția de votare. Atunci vedeau, dar tot degeaba. Puneau degetul – pardon ștampila – pe corbul sau cioara cu pricina. După aia, li se dădea-napoi bastonul alb.

Florin Tănăsescu

Diferența dintre viață și moarte

În urma unei suspiciuni am ajuns, prin recomandare, la un profesor doctor (n-am să-i dau numele din respect și prețuire pentru profesorul care mi-a deschis ușa renumitului) care ar fi trebuit să-mi alunge neliniștile. Doar că nu s-a întâmplat așa, ba dimpotrivă, a adâncit și mai tare hăul incertitudinii și al scenariilor negative pe care mintea mea începuse să le construiască. Suspiciunea devenise aproape certitudine, prin înșiruirea numeroaselor analize pe care urma să le fac în diverse clinici private, neapărat private, pe sume uriașe. Apoi, după acest periplu în multele cabinete medicale, care ar fi durat câteva săptămâni, trebuia să decid eu unde va fi făcută intervenția chirurgicală, la stat sau la privat, cu sugestia că…. Deși aproape că n-o mai auzeam, asistenta profesorului mi-a reluat pomelnicul cu analize recomandate, îndrumându-mă cu nume și numere de telefon pentru programări. Am plecat năucă, debusolată, cu toate că acel medic putea în câteva zile să detecteze dacă am sau nu presupusa boală, chiar în marele spital specializat unde își desfășura activitatea, în baza cardului meu de sănătate și adeverinței de salariat. De ce nu a făcut asta și a ales calea cea mai complicată și mai costisitoare pentru mine? Dacă eu, „cu pile” am fost tratată așa, cum se comportă acest mare doctor cu pensionara de la țară care abia dacă are bani să-și plătească biletul până la București?

Sigur că munca și studiul medicilor nu se încheie niciodată și remunerarea efortului nu e întotdeauna pe potriva meritelor, dar nu poți să te joci cu viețile oamenilor, vieți pe care ei, pacienții, ți le încredințează ție, „dumnezeul pământean”, spre vindecare.
Pacientul nu e un produs, iar medicul nu ar trebui să fie un negustor. Ambii sunt oameni. Când calitatea umană îi lipsește medicului, mi se pare că între el și un măcelar – cu toate că și această meserie își are demnitatea ei – nu e nici o diferență.

Respect și prețuiesc medicii. Avem uriașă nevoie de ei, mai ales că multe dintre studii arată că populația României, și nu numai, devine mai bolnavă pe an ce trece. Sigur că, uneori, îi acuzăm prea ușor de malpraxis, neprofesionalism, …, dar să nu se lase orfani de umanul care trebuie să primeze în activitatea lor. Ei fac diferența dintre viață și moarte. Împreună cu Dumnezeu, ei pot face minuni. Sunt medici, nu negustori!

https://ampress.ro/giorgiana-radu-cand-medicul-devine-doar-negustor/

Și crucile ne unesc, ne despart

Eli Gîlcescu