SOS Limba Română

S-a spus de multe ori că limba este ca un organism viu, că se poate apăra singură, asimilând ce-i priește și lepădând, cu timpul, ce-i dăunător ori străin ființei sale. Trecutul adeverește că nu e prima oară când ea se confruntă cu buruieni semănate de snobii și ariviștii autohtoni umil-fascinați de „frații” (vitregi și vremelnici), veniți – care dincotro – cu tăvălugul istoriei și că, după o vreme, mătrăgunele dispar. Așa au dispărut „i pak” și „za” din Scrisoarea lui Neacșu, „anteriul de șamalagea” și „imineii de saftian” ai lui Dinu Păturică, „furculisioanele” Chiriței pașoptiste, „muzica de pisici” și excesul de germanisme ale jurnaliștilor ardeleni admonestați odinioară de Titu Maiorescu.

Totuși, niciodată până acum, clanul semănătorilor de buruieni n-a fost atât de numeros, de ignorant, de agresiv și de perseverent în stricăciuni (pe tiparul perseverare diabolicum) și niciodată înainte n-a avut la dispoziție atâtea facilități tehnice prin care să grăbească și să sporească pagubele. Păturică n-a pierit, doar a dat imineii pe șuzi cul, se focusează să managerieze un mare bisnis și face tim-bilding în uic-end. Chirița de azi, o schini, fuge la șoping, își ia un mast hev, face selfiuri, apoi șeruiește și dă laicuri pe feisbuc. Jurnaliștii, (prea)plini de self-istim, se cred big-boșii trendi/fensi ai cuvintelor. Nău coment!

De aceea, acum, o mână de ajutor din partea iubitorilor limbii române ar fi binevenită. Bună ideea Magdei Ursache privind „Serviciul Securităţii Limbii Române” pentru cei „din ce în ce mai nepăsători de stricarea limbii.” Pe când un departament (CNA?) care, cu amenzi serioase, ca la francezi, să plivească buruienile semănate de mass-media în lanul de cuvinte? Și asta înainte ca lanul să devină pârloagă prielnică invazivei ambrozii, cu polenul ei alergen…

Prof. Dr.  Mihaela MALEA STROE

(Comunicare prezentată la Colocviul Cultura limbii române, 31 aug. 2019, Brașov, Academia Forțelor Aeriene „Henri Coandă”)

Incomodități

Mă încearcă o emoție stranie. Preț de câteva secunde, nu mai mult, să-i desprind doar un răgaz din visul ei, să-i aflu grăuntele acela de adevăr, s-o văd cum pășește, cum timpul se prăbușește, când are uneori o mie de lucruri de făcut, mereu pe muchia subțire, alt strigăt disperat, alt zâmbet stins, durerea auzită, cu eforturi de a liniști, de a nu se descuraja, de a nu renunța. Mereu departe de rutină și resemnare zbaterile ei, neastâmpărul, nerăbdarea, tot mai împovărate pentru o singură zi, o singură gardă.
Și curajul de a schimba, de a crea legături, privirile care vorbesc, care mulțumesc cu gesturi de noblețe. Dacă nici ele, atunci poezia într-o lumină roșie, într-o vie lumină „Timpul care a rătăcit nebun printre ace de ceasornic, / Și vieții i-a sorbit secundele, hain și dornic, / Îi lasă trupul fără suflet…, / Îi pune vamă, o transformă, din lut, în viață și-napoi!“
Și despre zâmbetul ei, despre gusturi și obiceiuri, despre pasiuni și prietenie, despre oameni mai tineri, mai vechi, despre o vagă poveste cum că ar fi… undeva în ochii ei povestea, acolo unde tăcerile înseamnă totul sau poate nu înseamnă nimic, și firul care o ține încă de viață, de viața altora, pentru că îi place să vadă bolnavi bine îngrijiți… nu acum, altădată

Eli Gîlcescu

http://metaforacautarii.blogspot.com/2016/07/intr-o-lume-de-ndoaselea.html

Găunoșenii

Brusc, în România, după 89 nenumărate lucruri s-au dat peste cap. Multe „chestiuni” au dispărut, foarte multe au apărut. S-a dezvoltat, printre altele, ca din nimic, sectorul monden,  aproape inexistent până atunci. Relaţiile de familie au suferit serioase zdruncinări, s-a descoperit faptul că poţi iubi  până la optzeci de ani, a început să se vorbească despre a „treia tinereţe”, au apărut perechile „ciudate”, el,  alb ca Moş Crăciun, ea, neagră, tuci, prin toate părţile, mulţi „moşi” (de unde şi melodia, „Moşule, ce tânăr eşti”) lăsându-şi vechile, străvechile neveste, apucând şubrezi cum erau, pe culoarele plăcerii, nu arareori şi ale ridicolului, după „veveriţe” de 18-20 de ani. Au apărut şi cluburile de noapte, de „fiţe” cum se spune, unde în luminaţii obscure, minţi obscure deschideau şi deschid porţile instinctelor. Cum era şi de aşteptat, tot pe aceste „ogoare” au răsărit şi „vedetele”. Eu ştiam din moşi-strămoşi, că o vedetă e o persoană care se detaşează de mulţime printr-un plus de calităţi… voce, aptitudini confirmate actoriceşti, performanţe sportive, acţiuni de binefacere, talent literar, plastic, de asemenea, confirmate. Îmi pare rău, dar cu „vedetele” de „tip nou” sunt contrazis. Principala lor însuşire e că nu impun prin nimic. Vorbesc mult, „trăncănesc”, se amuză de ce nu e de amuzat, pe un om care, în sfârşit, aşteaptă „ceva” din partea lor nu pot decât să-l enerveze. Trebuie să mai adaug acestor creionări ale „mondenităţii” noastre şi prezenţa neapărată a maşinilor, bolizi dacă se poate. Vehicolul, de sute de mii de euro, condus nu arareori  iresponsabil, ţine loc de toate. De creier, maniere, prudenţă, bun simţ.

Acesta e mediul în care înfloreşte, chiar străluceşte, după unii, „fufa”. De la pantoful de firmă şi până la ultima buclă a frezei sofisticate, fufa e în realitate, o înşiruire de goluri, de pauze ale minţii, de vaste decoruri făcute din hârtie creponată. Unguentele, rujurile, pudrele, fixativele, fireşte, tot de firmă, buzele lăţite, sânii expuşi, posibil măriţi prin riscante operaţii, unghiile de jumătate de metru de felurite culori, nu pot echilibra găunoşenia minţii, lipsa oricărei scântei în vorbire, platitudinea zgomotoasă a dialogurilor. Creierul, fiind de vrabie, reduce şi Parisul şi Londra şi orice oraş încărcat,  printre altele, şi de istorie, la o grămadă de mici întâmplări, şotii, cu aer de Tulcea, petrecute prin baruri, restaurante, hoteluri.  Oricât s-ar încerca a se smulge ceva din relatările turistice ale fufei, rezultatul e nul. În fond, a fost acolo şi acolo, dar de văzut, de reţinut, pardon, nimic. De luptătoare însă e luptătoare. Vrea să promoveze (originea obscură îşi spune cuvântul aici), să ajungă „cineva”, să fie cunoscută. Prin protecţii, prin instalarea în paturi „cu greutate”, de mitocani ajunşi, fufa urcă pe gradaţia socială până spre vârf. Astfel avem fufe „diplomat”, „purtătoare de cuvânt”, fufe „secretare” şi nu oriunde, fufe „universitare”, fufe „politice”, de fapt, fufe a tot ce vrei. Mă opresc aici cu subiectul. Mai sunt multe de spus pe această temă, ca un câştig al nostru după evenimentele din 89.

Mircea Pora

https://vasilegogea.wordpress.com/2019/09/27/mircea-pora-despre-o-demna-urmasa-a-moftangioacei-romane/

https://www.banatulazi.ro/nu-trebuie-luata-nimanui-singuratatea-interviu-cu-scriitorul-mircea-pora/

Sărăcia vine odată cu pensia

Vlahopol Cosmin

19 septembrie la 09:14 · 

La bancomat. Nu se misca randul. Privesc mai in fata, peste doi oameni. Vad un domn in varsta, ajutat de un functionar al bancii. Se indeparteaza amandoi, el descumpanit...Inainte de a-mi veni randul la bancomat, se apropie din nou cu cardul in mana. Isi taraie greu un picior. "Va rog sa ma lasati putin, stiam ca mai am 15 lei, dar am doar 10 lei. Trebuie totusi sa-i scot, sa am cu ce ajunge acasa!" Privirea ii este demna, imbracat curat. Departe de el gandul de a cersi, e pur si simplu...situatia in care se afla acum, pana la urmatoarea pensie.
O multime de aer imi imparte pieptul in doua. Cum sa fac? Ma prefac grabit, ii intind 10 lei si il rog sa accepte asa, de data asta, pentru ca timpul cat sta el la bancomat...imi trebuie mie. :) Intinde mana, ia banii, dupa care isi da seama ce a facut si protesteaza. Nu vrea sa cerseasca! Ma doare si mai tare. Il rog frumos sa ma lase sa-l ajut, ii explic ca e bucuria mea sa-i dau acesti 10 lei, Isi da seama ca nu am vrut sa-l jignesc, accepta. Pleaca, in spatele meu un alt tanar avea banii pregatiti. Ne bucuram impreuna ca i-a acceptat pe ai mei. Era pregatit sa ii ofere pe ai sai daca nu as fi facut eu acest gest.

Azi, la Lidl, un domn asaza cu grija 6 produse pe banda. La casa, il vad incordat, urmarind cu mare atentie scanarea, totalul. Avea niste supa de taitei instant, orez, morcov. Ce e mai ieftin si mai mult. Cand i se comunica suma de plata, scoate banii gata pregatiti, cu un tremur al mainii. Avea de plata 11,80 lei, iar banii din mana sa insumau 12,21 lei. Stia aproape exact cat insumau podusele si ar fi foat o reala problema sa fi fost mai mult, la nivel de banuti.

Imaginea unor batrani demni, dar batjocoriti este frecventa in aceasta tara. Nu exista nici macar scuza bauturii, a lenei. Sunt oameni frumosi, care au muncit o viata, dar pentru care pensia inseamna saracie.

Nu e nevoie sa mergi mai departe de locul in care te afli pentru a descoperi ocazii in care sa fii...OM. Mi se face brusc rusine de toate cosurile pline fara masura, fara calcule. De excese, mofturi, branduri, parfumuri, creme, optionale pe masina, esarfe, excursii, stele pe hoteluri, scofeturi, restaurante, specialitati. Ma simt atat de murdar si josnic, excesiv de bogat pentru saracii lumii acesteia. E o senzatie viscerala de durere, o mila care taie pe dinauntru.

Si o vina, ca si cum toti banii lumii ar sta intr-o minge. Cu cat bogatii devin mai bogati, cu atat saracii devin mai lipsiti. Asa o fi?

Avem datoria sa fim atenti si sa daruim. Saracia inseamna depresie. Un gest poate aduce lumina, o umbra de atentie poate amana sfarsitul. Supa lui instant de 2 lei se confrunta in mod direct cu ciorba ta de la restaurant, de 20 lei. Se privesc, una searbada si bolnava, cealalta bulbucandu-se de grasime, jucausa cu focaccia, smantana si ardei.

Nu e vina ta ca esti bogat. Dar e vina ta daca el ramane flamand, cand saracia lui a trecut pe sub lumina ochilor tai satui.

RIP GriGore Crîngulescu

Nu l-am văzut trist, nici vorbind de rău de cineva. Răbdarea lui era fără margini, chiar dacă suntem cum suntem.

Avea un har aparte, de a-și ascunde suferința într-un zâmbet, sau, de ce nu tristețea, sau neliniștea căutării. Te lua prin surprindere, de cele mai multe ori, cu o întrebare care te îngândura. Banală, aș putea spune, dar te lăsa cu ochii departe visători. După multe pitrociri, ajungeai să fii de acord cu el.

Era matinal. Trecea pe la fiecare, la poartă, și împărțea câte puțin din liniștea sa, azi cumpănă mare și grea. Pe cele singuratice le întreba de iubire, făcând haz de necaz. 

Din una în alta, le întreba dacă se merită cutare și cutare lucru. 

Pe atunci nu am înțeles tâlcul întrebărilor. 

Acum știu. A obosit. Până și cel mai mic zvon de adieri l-ar fi rănit.

Iar într-o dimineață, devreme, înainte de a cânta cocoșii, mai înainte de a ne întoarce pe partea cealaltă, atunci când dormi dus, mai cere moartea, mai vrea, lăsând în loc o lungă așteptare. Iar când nu sosește nimeni, plâng, „măi tată, măi“, copiii, nepoții, Paula și... cei care l-au cunoscut, asemenea florilor în preajma echinocțiului de toamnă,

Amin.

Eli Gîlcescu, la despărțirea de GriGore Crîngulescu

21 Septembrie 2019

Cei ce știu

Un ucenic își întrebase înțeleptul dascăl:

–  Câte feluri de oameni sunt?

Acesta îi răspunde:

–  Sunt patru soiuri de oameni.

Cei care știu și știu că știu. Aceștia sunt învățații.

Cei care știu, dar nu știu că știu…aceștia sunt visătorii și trebuiesc treziți.

Cei care nu știu, și știu că nu știu. Ei trebuie ajutați să învețe.

Cei care nu știu, și nu știu că nu știu. Iar aceștia sunt neghiobii, pentru care nu mai e mare lucru de făcut.

https://vorbepentrusufletblog.wordpress.com/2019/09/21/cei-ce-stiu-povestea-unui-dascal/

Un geniu

Horatiu Malaele:

Când m-am născut, nu erau semne de vreo reușită a mea în viață. Aveam un strabism foarte pronunțat, eram dislexic și abia citeam, toți cei din jur râdeau de mine: profesori și copii, eram numit "prostu' clasei", mi se lipeau bilete cu apelativul ăsta în pauze pe spate, mi se spunea mereu că desenez urât și atunci nu prea am mai desenat. Eram în suferință. Înțelesesem că sunt prost, urât, și că nu sunt bun de nimic.
Apoi, în clasa a V-a, a venit un profesor care mi-a văzut un desen ascuns, și a vorbit puțin cu mine. La urmă, m-a privit direct în ochi și mi-a spus clar:
„Tu ești un geniu."
Iar eu am început să fiu.

Greva climatică globală

Uităm că trăim pe resurse împrumutate, că ne agonisim bogăția jefuind planeta pe care o vom lăsa urmașilor noștri. Ne ducem copiii cu mașina la școală, preocupându-ne de educația lor în timp ce le otrăvim atmosfera. Ne mutăm în afara orașului „pentru aer mai curat”, consolidându-ne sclavia față de mașină. Ne creștem orașele pe orizontală în loc de verticală, restrângând palmă cu palmă teritoriul de drept al naturii. Aruncăm reciclabilele la gunoi pentru că „oricum tot acolo ajung”. Cumpărăm cadouri neinspirate unor oameni care nu și le doresc. Milităm pentru autostrăzi, iar reabilitarea căilor ferate nu o mai cere nimeni. Deplângem scăderea populației, fără să luăm în calcul efectele devastatoare ale unei populații scăpate de sub control. Este nevoie de acțiunea concertată a guvernelor și a noastră, a tuturor, pentru a opri acest consumerism galopant.

https://dexonline.ro/

O voce adânc dureroasă

Dana Voicu

Dacă am putea să luăm asupra noastră suferința bătrâneții celor care ne-au crescut și iubit atunci când eram mici!

Nu cred că ați putea duce. E un șir lung de suferințe de toate soiurile, care nu e îngăduit decât celor puternici dar e funest pentru cei slabi.

Le îndură nemeritat, aproape gratuit, și azi. Masacrați psihic, jecmăniți social. Trist. O tristețe reală și urgentă. Urgența ar fi corectarea întregului sistem de pensii. Ceea ce ni se oferă ca un model mai bun de calcul  produce o estimare tot mai pesimistă, un decalaj și mai mare în sânul aceleași categorii.  Chiar cu 20%, 50%, 100% nu s-ar rezolva dezastrul. 

Suntem mereu datori părinților. Dar mai ales celor care nu au supraviețuit. Celor care au strâns din dinți și au făcut sacrificii pentru noi, celor care au renunțat la multe. Celor care se bucurau când am terminat liceul și reușeam la facultate. 

Așa că mă mulțumesc cu jalea ta, care îmblânzește întru câtva mânia, știind că legi mai bune, reparatorii, nici la calendele grecești nu vor exista. Nici Dumnezeu nu mai poate interveni în haosul creat. 

Eli Gîlcescu

Constituția României

Art. 16 – Egalitatea în drepturi

1.      Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

2.      Nimeni nu este mai presus de lege.

Art. 47

1. Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.

RIP Alexandru Darie

Lucian Mindruta

Ducu Darie s-a dus.

Duceti-va sa vedeti "Coriolanus" la Bulandra, ca sa intelegeti cu adevarat pierderea.

Dar cea mai impresionanta mostenire pe care ne-o lasa Ducu e chiar moartea lui.

A murit de ciroza. Avea nevoie de un ficat nou. Era pe lista de transplant. Era un mare regizor, sef la Bulandra... va imaginati ca stia tot Bucurestiul, da?

Ei bine, Ducu nu s-a bagat in fata.

Nu s-a bagat in fata la coada pentru viata.

A murit cu ficatul lui, cuminte, la coada la care stateau atatia si atatia necunoscuti, necelebri, poate si netalentati...

Dincolo de lectia de arta pe care ne-a predat-o cand traia, Ducu ne-a lasat-o pe asta.

Lectia egalitatii in fata mortii.

Si a modestiei de a nu trai in plus, pe timpul vietii altora...

Întrebări

Florin Călinescu

Cativa cetateni “responsabili” ma intreaba daca am studii juridice pentru a ma ocupa de treburi penale.
Nu am.
Nici nu am nevoie.
Ca sa vorbim de parlamentari fara imunitate.
Femei care isi ucid pruncii nascuti vii.
Ministri iresponsabili care vor trebui sa raspunda si penal si material. Functionari publici care fura cu patru maini.
Procurori, judecatori obedienti si corupti. Politisti.
Ofiteri din servicii care incalca linia subtire a corectitudinii.
Violatorii.
Cei care polueaza apa, aerul si pamantul.
Cei care promit marea cu sarea in campanii si nu fac nimic.
Etc. Etc. Etc.
Nu am nevoie de studii juridice.
Am nevoie de hartie si creion.

Digitalizarea şi simplificarea birocraţiei

„Practic, nicio primărie şi niciun minister nu vor mai putea să refuze trimiterea şi primirea documentelor în format digital, cu semnătură electronică. Asta înseamnă că oamenii nu vor mai fi purtaţi pe drumuri ca să plimbe hârtii între instituţii. Înseamnă că nu vor mai sta la coadă la ghişeu, ci vor putea trimite şi primi documente pe email, înseamnă că interacţiunea cu administraţia va fi mai simplă şi mai eficientă. Evident, lucrurile nu se vor întâmpla de pe o zi pe alta(...)Am eliminat practic ultima reminiscenţă a birocraţiei de tip medieval ce se practică încă în România.

Cristian Ghica, senatorul USR

Agenda cu numere de telefon

…ar fi implinit azi 81 de ani. (n 1938 ) dacă nu se prăpădea în 2000 (avea 62 de ani). După decembrie 1989 l-am cunoscut bine, l-am admirat și cred impărtășeam multe opinii în legătură cu ce se intimpla în România de atunci. Era un bărbat inalt, cu o voce joasă care impunea și prin tăceri și prin zisele lui. Eram mai demult un admirator al picturii lui, încă de cînd nu il cunoșteam si am văzut in anii 80 prima dată lucrări semnate de el într-o galerie de pe o străduță din ce numim azi Centrul Vechi. Între timp am achiziționat mai multe dintre operele lui și de cîte am ocazia și parale în pungă nu ezit să mai aduc una în casă.

Am facut cunoștință în ianuarie 1990 pe Calea Victoriei 120, la GDS. Venea atunci destul de des pe acolo, apoi mai puțin pentru că lucra la facerea Muzeului Țăranului Român. L-am vizitat la noul lui sediu de director al MȚR de 2-3 trei ori, atunci, cînd mi-a povestit pasionat ce vrea să facă. Era o gazdă de excepție, un boier. Am dus uneori prieteni – de obicei străini acolo să vadă muzeul cu gîndul secret ca astfel ne cunosc mai bine, pe noi românii, nefalsificați. Cum stau pe aproape îmi făcea și plăcere sa fac un popas, să schimbăm o vorbă. Așa mi-a arătat intr-o plimbare biserica Mavrogheni (despre care știa tot) de vizavi, unde se ingrijise de clopotnița de la intrare (va fi ingropat in curtea bisericii). Horia Bernea era foarte dornic să iți arate sălile muzeului lui, să îți explice, să scoată de pe rafturi și din cufere diferite tipărituri pe care le făcea la muzeu și să ți le dăruiască. Le păstrez și azi.

Cînd a avut retrospectiva la Muzeul Național nu eram în țară și nu am fost la vernisaj. Am prins exact ultima zi, dinaintea închiderii. Cum știam de eveniment, m-am dus direct de la aeroport acolo, mi-am lăsat valiza in holul Palatului regal și așa am văzut-o, bineînțeles însoțit de pictor. Expoziția era ceva extraordinar – Bernea la maximum puterii lui creatoare. Era bucuros, vindea bine, diplomații mai ales se inghesuiau în atelierul lui să cumpere etc. Apăruse si o clientelă românească. Era om de succes și se simțea bine in pielea lui.

L-am invitat de citeva ori la emisiunea tv pe care o patronam atunci – Orient Expres. Era un interlocutor mereu interesant, abrupt in opinii, tăios, cu judecați definitive. Știa bine ce spune. Era un om citit, uneori il suspectam de ambiții renascentiste. Il preocupa geometria de exemplu și mi-a făcut o dată o demonstratie a unui corp în spațiu ca un profesionist. Ultima lui apariție in public a fost in noiembrie 2000 la Orient Expres. În preziua emisiunii (se difuza in direct simbăta) m-a poftit la muzeu să povestim și să punem la cale cele doua ore de emisie. Am rămas toată ziua impreună. Era melancolic, și-a amintit multe. A evocat episoade din trecut, copilăria mai ales. Se temea de operație, se temea că nu se mai intoarce, avea presimțiri negre. Era frica oricui in fata unei intervenții chirurgicale dificile (pe cord), nu mai mult, asa am crezut. Era ingindurat, parcă își lua adio. A plecat cred chiar a doua zi cu mașina sa un Volvo la Paris cu un portbagaj din lucrările sale. Nu s-a mai întors.

Îi duc dorul. Nu mai am curaj să mă uit in agenda cu numere de telefon. Seamănă tot mai mult cu un cimitir.

Stelian Tănase

https://www.stelian-tanase.ro/citeva-cuvinte-despre-bernea/

O iluzie

Nicu Alifantis

Aseară, în urma unui mesaj primit de la un prieten, care mă atenționa pe unde și cu cine mai cântă așa-zișii colegi ai mei, am realizat cu tristețe că Alifantis nu a avut, nu are și nu va avea o trupă a sa.
Atât Zan cât și FragileBand sunt doar iluzii.
Da, doamnelor și domnilor, Alifantis e singur. După atâția ani Alifantis a rămas singur. Cât se poate de singur.
Nu există „Alifantis &...”
Există doar o banală hârtie, 50 x 70 sau 70 x 100 sau o fotografie atașată unei postări pe facebook.
Trăiască mercenariatul, trăiască instrumentiștii traseiști, trăiască banul. Hai, să sunăm toți la fel, hai, să nu mai avem personalitate artistică, hai, să nu mai avem niciun strop de coloană vertebrală.
Se pare că am greșit crezând că oamenii cu care am lucrat ani și ani de zile au făcut-o pentru mine. Nu, au făcut-o doar pentru ei. Indiferent de artist, rezultatul e în casierie.
Nu-i acuz, nu mă victimizez, doar accept o iluzie.
Iertați-mi greșala, sunt și eu un simplu om!

Clase speciale

Narcis Daju

38 minute · 

Un fost elev, olimpic, de la CNTV, imi scrie asa:

”Dvs. vreti sa reparati un mecanism care merge bine, poate cel mai bine din judet. Nu trebuie reparat, pentru ca nu este stricat; trebuie doar optimizat.”

Eu cred că părinții, copiii si profesorii au dreptul la sanse egale. Nu exista elevi, parinti si profesori de prima mana si nici elevi, parinti si profesori de mana a doua.

Am mai scris-o: as intelege daca s-ar selecta 30 de elevi exceptionali din judet, si s-ar face o clasa de copii supradotati, care sa studieze intensiv, si sa faca performanta, sub supravegherea unor profesori alesi pe criterii clare si de necomentat.

Dar la noi nici vorba de asa ceva.

Clase ca aceea de a V-a de la CNTV si corpurile lor profesorale nu se sorteaza, in halul acela, de dragul performantei, ci pentru a satisface mofturile, basinile, ifosele si complexele de superioritate ale unor afaceristi si politicieni.

In astfel de clase, majoritatea sunt beizadele si foarte putini sunt copiii cu adevarat supradotati.
In astfel de clase, profesorii au permanent stresul de a nu supara beizadelele si parintii lor cu ceva, si acest stres e compensat, desigur, in plic, la meditatii.

Cand sortezi copiii dupa dimensiunea averii si pozitia politica a parintilor, te autoanulezi ca manager, si-i anulezi, paradoxal, din start, si dascalului posibilitatea de a face educatie 100% la acea clasa.

V-ati imaginat vreodata cat de mobilizat poate fi un dascal in fata unei clase in care stie ca are 25 de Domnu Goe, cu 50 de parinti sus-pusi, care pot suna, in orice clipa, fie la director, fie la Inspectorat, fie chiar mai sus???

P.S. Și, băi, nene, un director nu trebuie să fie servil cu protipendada orașului, ci cu TOȚI elevii din liceul ăla, și cu TOȚI dascălii lor, băi, directore

Sub blestemul spasmodicului

Într-un fel, situațiunea e euforizantă. Faptul că avem atîția doritori de bine, atîția gladiatori în arena eroismului public, atîția campioni ai siguranței de sine arată că sîntem o nație viguroasă, încrezătoare în viitorul ei luminos și… candidă. La alții, bătălia electorală pentru funcții supreme se dă, de regulă, între doi combatanți (maximum doi sau trei în etapa preliminară). La noi e inflație! De-atî­ta belșug, nu știi ce să cumperi. La alții, candidații prezidențialelor se cunosc din vreme: sînt anunțați cu mult timp înainte de scrutin, sînt pregătiți și susținuți de echipe competente, sînt prezenți, cu un profil bine definit, pe scena politică, așa încît alegătorul are răgazul să-și facă o idee consistentă despre gîndirea, caracterul, înzestrările și faptele celui care, în final, îi va cere votul. La noi, ieșirea în manej e de o spontaneitate aiuritoare: brusc, în ultima clipă, o seamă de pretendenți simt cum se aprinde în sufletul lor flacăra misiunii. 

Dar și așa, am strîns destule argumente că sîntem mereu nepregătiți, absorbiți strict de licărul incert al momentului, de porniri conjuncturale, fără temelie fermă și fără perspectiva construcției coerente. Stăm sub blestemul spasmodicului. Politica autohtonă e o succesiune de puseuri de febră, la capătul cărora moțăim sleiți, sperînd o miraculoasă„transfuzie“ de normalitate și bună-cuviință.

Andrei PLEȘU

https://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/o-tara-de-presedinti-1

Așa arată libertatea

În parcul central, Mihai și Iulia o întâlnesc pe Mirela Pușcaș. Aflată într-un scuter adaptat pentru persoanele cu dizabilități, doamna în vârstă de 53 de ani citește în parc o carte împrumutată de la Biblioteca Județeană. Îți dai seama că așa arată libertatea: să poți să te duci într-o zi de vară să împrumuți o carte de la bibliotecă sau să mergi la un magazin să alegi perdele.

Microbuzul care redă libertatea

Iulia Băcăran s-a gândit mult la acest cuvânt, „libertate”, de când a venit la Fundația „Mihai Neșu” și a început să lucreze cu copiii cu dizabilități. Nu putea să-i iasă din minte că în Oradea sunt nenumărați oameni care din cauza unor boli sau accidente ajung să nu mai poată ieși din casă. Ce faci dacă ești în scaun rulant, într-un bloc fără lift? 

Ce faci dacă nu ai mașina și niciun taximetrist nu vrea să te ia și să te ducă până unde ai nevoie? La finalul anului 2015, a făcut un desen cu o cameră căreia îi spărsese un perete astfel încât să intre lumina. 

Cu trecerea anilor, începi să simți că viața nu este doar în interior. (Mihai Neșu).

Raluca Ion

https://republica.ro/zam-dus-la-botez-un-domn-care-nu-iesise-din-casa-de-trei-ani-cand-a-ajuns-acolo-a-inceput-sa-planga-un

https://republica.ro/dintr-o-mare-suferinta-mihaita-nesu-a-reusit-un-salt-supraomenesc-am-fost-la-oradea-sa-i-cunosc-pe-curajosii

Un simbol al demnității și curajului

Pentru păstrarea vie a memoriei Doinei Cornea, pentru cunoaşterea şi promovarea ideilor pe care le-a promovat, în calitate de unic copil rămas în viaţă al acesteia, iniţiez procedurile pentru crearea

FUNDAŢIEI „DOINA CORNEA”

Doresc, în spiritul mamei mele, ca această fundaţie să unească şi nu să dezbine, să aducă iubire şi nu ură în societatea românească.

Scopul Fundaţiei „Doina Cornea” este păstrarea vie a memoriei doamnei Doina Cornea, inventarierea, arhivarea, conservarea şi punerea în valoare a întregii opere şi a tuturor documentelor rămase la plecarea acesteia, inclusiv cele ale fiicei acesteia, Ariadna Combes, realizarea de acţiuni educative în spiritul doamnei Doina Cornea, realizarea de acte de caritate.
Obiectivele imediate ale fundaţiei, în vederea realizarii scopului ei, sunt următoarele:
– Păstrarea vie a memoriei doamnei Doina Cornea prin organizarea de evenimente (simpozioane, conferinţe, prezentări, etc.)
– Publicarea sau sprijinul oferit în vederea publicării operei ei (republicarea cărţilor apărute deja, publicarea operei rămase ne-publicate cum ar fi jurnalul, corespondenţa, etc).
– Publicarea sau sprijinul oferit în vederea publicării de albume cuprinzând desenele şi picturile ei.
– Organizarea unei expoziţii itinerante (Cluj, Bucureşti, Bruxelles) care să facă cunoscute şi să pună în valoare desenele şi picturile ei.
– Realizarea Casei Memoriale „Doina Cornea”.

Deoarece doresc ca această fundaţie să aibă stabilitatea şi durata în timp pe care o persoană nu i-o poate oferi am invitat principalele instituţii ale Statului Român să se alăture proiectului meu.
Cu toate că a trecut ceva timp de la lansarea invitaţiilor, cunoscând şi birocraţia şi greutatea cu care se iau decizii în instituţii, eu sunt optimist. Mai ales că una dintre ele mi-a dat deja un răspuns foarte pozitiv care m-a încurajat în demersul meu. Totodată m-a conştientizat că trebuie să urgentez procedurile de înfiinţare a fundaţiei.

În acest sens cer sprijinul tuturor celor care cred că spiritul Doinei Cornea trebuie să dăinuie, că o fundaţie Doina Cornea este necesară în societatea românească.

Am deschis două conturi colectoare în vederea strângerii sumei necesare înfiinţării unei fundaţii, respectiv 100 salarii minime pe economie (puţin peste 200.000 lei).

Vă rog pe toţi cei care consideraţi util demersul meu să viraţi în acest cont sumele pe care le puteţi aloca acestui proiect. Pentru cei care reprezintă sau sunt chiar patroni de societăţi comerciale se pot semna contracte de mecenat a căror valoare, conform Legii 32/1994 şi art. 25 din Codul Fiscal, se poate scădea din impozitul datorat.

Cu recunoştinţă,

Leontin H. Iuhas
Cluj, la 2 iulie 2019

Pentru detalii:

email: leontin.iuhas@yahoo.com
tel: 0040740064170