Legi pentru cine? Să știm și noi

Executivul a aprobat, vineri seara, o hotărâre care prorogă cu șase luni termenul pentru operaționalizarea SUMAL, sistemul informațional integrat de urmărire a materialelor lemnoase rezultate din exploatarea pădurilor din România, conform Mediafax.

Astfel, Guvernul a adoptat, hotărârea privind prorogarea termenului prevăzut la art. 3 alin 1 din Hotărârea Guvernului nr. 1004/2016 pentru aprobarea Normelor referitoare la proveniența, circulația și comercializarea materialelor lemnoase, la regimul spațiilor de depozitare a materialelor lemnoase și al instalațiilor de prelucrat lemn rotund, precum și a unor măsuri de aplicare a Regulamentului (UE) nr. 995/2010 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 octombrie 2010 de stabilire a obligațiilor ce revin operatorilor care introduc pe piață lemn și produse din lemn.

La începutul ședinței, ministrul Mediului Costel Alexe l-a asigurat pe Ludovic Orban că SUMAL va fi operațional în șase luni, așa cum și-a asumat la preluarea guvernării. Executivul a mai aprobat, vineri, o OUG privind prorogarea cu un an a termenului pentru aprobarea și finanțarea programelor multianuale prioritare de mediu și gospodărire a apelor. 

Întrebat de premier de ce este necesară o amânare a termenului, ministrul Mediului a răspuns:

„Pentru că suntem în situația în care suntem în diferite grade de realizare a investițiilor și au nevoie de timp”.

Alexe a adăugat că finanțarea programelor multianuale de mediu și gospodărirea apelor trebuia finalizată din anul 2017. El a precizat că are alocate sumele în bugetul pentru 2020 pentru aceste programe.

Șeful Executivului a adăugat că nu au fost finalizate programele deoarece nu au primit alocările necesare finanțării investițiilor. Pe 14 decembrie, ministrul Mediului a afirmat, la Iași, că primește mesaje din partea procesatorilor de lemn, prin care i se transmite că operaționalizarea bazei de date ce va conțineinformații despre domeniul silvic nu este văzută cu ochi buni.

Epoca de Aur a Lașității

Lucian Mindruta

In 1981, Polonia avea 10 milioane de membri in sindicatul Solidaritatea. Un sindicat anti-comunist, un sindicat de masa care, daca nu era legea martiala, ar fi schimbat sistemul cu 10 ani inainte.

In 1981, Romania avea 0 membri intr-un sindicat liber.

Tot Romania avea intre 1 si 10 dizidenti. Si cateva sute de mii de oameni decisi sa plece, pentru ca nu se schimba nimic. Dar ce e mai trist e ca astia revoltatii, erau singuri. Exceptii. Ciudatenii. Restul romanilor nu se solidarizau cu ei. Nu voiau "sa aiba probleme".

In 1989, deja, restul Europei comuniste era libera. Pe structura de rezistenta a dreptei intelectuale, tarile acestea si-au putut face repede guverne alternative, care au preluat puterea un an mai tarziu.

Romania? Avea cam 30 dizidenti. Doina Cornea, Dinescu, vreo 5-6 batrani stalinisti si inca vreo 10-20 de complotisti KGB.

Alaturi de ei?

Nimeni.

Ma intelegeti?

Nimeni. Eram o natiune lasa, cea mai lasa din Estul Europei. In 1987, cand 5000 de oameni au manifestat la Brasov pentru paine, cati din restul Romaniei infometate i-au urmat?

Zero. Din nou.

Ana Blandiana ne numea "un popor vegetal". Practic, o leguma. Stateam la cozi si injuram in barbie. Si spuneam bancuri.

Eram o natiune de mistocari.

Pentru ca eram o natiune la misto. Eram o turma de supusi ai unui imbecil, urmat de alte milioane de imbecili care, chiar si pusi sa faca foamea si frigul, n-au cracnit. Doar au ras de ei insisi, alaturi de Bula.

Cand a venit revolutia, sa va spun drept, m-am mirat. M-am si intrebat:

"De unde, de unde ne-am gasit noi romanii dintr-o data, inima din piept si plamanii plini de aerul libertatii? De unde, dupa atata tacere mortuara pe care o stiu de cand m-am nascut ?"

M-am lamurit cinci luni mai tarziu, cand peste 80 la suta l-au votat pe Iliescu, intr-o urmare fireasca a celor doua, chiar trei decenii de lasitate.

Si totusi, pana la urma, ai putea spune, am invatat sa fim curajosi, nu?

Nu. A fost nevoie sa piara fizic generatiile de sclavi ca sa putem spera la libertate. Procesul inca nu e complet.

Dar daca ar fi sa sarbatorim totusi ceva astazi, asta ar trebui sa facem:

Curajul celor care au vorbit singuri, care au scris manifeste, care au strigat fara sa-i ajute nimeni "Jos!" intre 1970 si 1989. A fost Radu Filipescu, a mai fost Ion Ursu, a mai fost un baiat de liceu omorat de Securitate, au fost inca vreo cativa anonimi. Singuratici, intr-o mare de cacaciosi care si-au vazut de job, de cariera, de coada la benzina si la unt.

Unii nu mai traiesc. Altii s-au facut mici, cand altii se faceau mari. Modesti.

Pentru restul de milioane de romani, comunismul a fost cel mai frumos lucru care li s-a putut intampla: sa traiasca intr-o tara care sa nu vrea absolut nimic de la ei decat tacere. Nici minte. Nici munca. Doar tacere.

Da, acum 30 de ani s-a terminat de fapt cea mai comoda, cea mai linistita si simpla perioada din istoria Romaniei.

Epoca de Aur a Lasitatii.

Si da, a fost si frica mea, dragilor.

Si-a mea, si n-a trecut de tot nici pana azi.

O cârjă

Mihai ȘORA

Când Justiția e șchioapă, cum să nu apară câte-o cârjă care caută s-o țină dreaptă?

Un om cu sânge pe mâini a primit o cârjă-n cap: cârja celor 30 de ani de așteptare exasperată.

Scrisoarea

Ionel Stan

18 decembrie la 01:18 · 

Scrisoarea tragica a unei mame de erou martir al evenimentelor din decembrie 1989 pe care va indemn s o citim cu totii dragi prieteni in semn de mare respect si pretuire fata de eroii nostri si parintii acestora distrusi de durere !

"Dragul meu, au trecut 30 de ani..
Mai mulți decât aveai tu când ai plecat dimineața de acasă, ca să te lupți „pentru libertate şi fericire”. Astăzi, acum 30 de ani, ai ieşit pe uşă. Nu te-ai mai întors, te-a omorât un glonț răzleț.
Mie mi-au zis că sunt mamă de erou; dar eu aş fi vrut să fiu mamă de băiat în viață.
Dragul meu, am rămas singură. Au plecat toți de lângă mine. Unii au murit, restul au plecat din țară. Eu le-am zis că tu ai murit în acel decembrie şi pentru libertatea şi fericirea lor. Dar ei au zis că nu se simt nici liberi şi nici fericiți, aşa că au plecat.
Toți copiii cu care te jucai în fața blocului au crescut, s-au făcut oameni mari şi au plecat şi ei. Nu mai am pe nimeni cu care să vorbesc despre tine.
De parcă nici n-ai fi fost vreodată…
Dragul meu, iubita ta de atunci, din decembrie, s-a căsătorit şi a plecat şi ea. M-a sunat acum vreo douazeci de ani, că e în America, are trei copii şi e fericită.
Eu nu am decât o geacă subțire de fâş, cu care ai plecat. Era albă şi curată, dar ei mi-au dat-o roşie înapoi. Și murdară de pământ…
La început, mă uitam la televizor, dar nu vedeam decât cum s-au pus toți pe furat şi pe distrus țara pentru care ai murit tu. Aşa că nu m-am mai uitat, că mă durea, dragul meu.
Ce putere am eu împotriva tâlharilor? Toată puterea mea întreagă erai tu, dragul meu…
În ultimii ani, am deschis televizorul doar la final de decembrie; că mereu povesteşte de tine şi de ceilalți care au ieşit pe străzi „pentru libertate şi fericire”. Uneori te arată şi pe tine în poze. Mă uit şi plâng, dragul meu.
Au trecut 30 de ani şi iarăşi e decembrie. Am deschis astăzi televizorul.
Dar nu mai zic nimic de tine. Zic doar că ăştia care au distrus țara de când ai murit tu îşi dau o lege ca să scape.
Dragul meu, dacă tu ai fi ştiut, în dimineața aia rece de decembrie, că pleci să te întâlneşti cu glonțul, ca să poată fura ei 30 de ani şi apoi să scape nevinovați, mi-ai mai fi spus că mergi să lupți „pentru libertate şi fericire”?
Dragul meu, mai bine stăteai acasă…
Mai bine încuiam şi aruncam cheia pe geam.
Închid televizorul şi mă pregatesc să mor. Și după ce eu n-oi mai fi, nimeni nu-şi va mai aminti de tine şi de dimineața aceea de decembrie.
De parcă nici n-ai fi fost… dragul meu…"

Scrisoare deschisă si apel către Preşedintele României, domnul Klaus Iohannis

Stimate Domnule Preşedinte

In aceste zile de aniversare a renașterii democrației românești, vă scriu pentru a vă cere din nou sprijinul pentru repararea unei nedreptăți istorice legată de victimeleRevoluției:

După cum știți, pentru moartea a peste 1.200 de revoluționari care s-au jertfit pentru libertatea noastră, actul de acuzare din Dosarul Revoluției a trimis în instanță doar trei vinovți.  Teza principală a rechizitoriului este că Securitatea ar fi fost “dezarmată” pe 22 decembrie, trecând instantaneu în subordinea Armatei.

În fapt, această premisă este o deplorabilă eroare juridică.  Există un numar copleșitor de probe și mărturii, ignorate de procurorii militari, care dovedesc vinovăția Securității pentru crimele atât de dinainte de 22 decembrie cât și de după fuga dictatorului. Acest probator, pe care l-am descoperit sau cercetat în ultimii ani impreună cu doi colaboratori (Roland Thomasson si Mădălin Hodor) include dosare găsite recent la CNSAS, documente juridice din anchetele și procesele Revolției, declarații și interviuri inedite cu martori; pe toate acestea le-am rezumat într-un studiu publicat anul trecut și într-o carte care apare in aceste zile.

Probatoriul demonstrează atât organizarea și planurile detaliate ale Securității din anii ’80 pentru apărarea cu orice preț a regimului Ceaușescu, precum și punerea în aplicare a planului respectiv, în decembrie 1989.

În timpul regimului Ceaușescu, înainte de Revoluție:

In anii ’80, sub conducerea lui Iulian Vlad, Securitatea a pus la punct un plan de acțiune detaliat, care viza așa numita “luptă de rezistență pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic”. Conducerea DSS a creat o rețea de “luptători” profund loiali dictatorului, gata pentru “sacrificiul suprem”. “Securitatea personală a Comandatului Suprem” era, explicit, misiunea principală a Securitații. Planul “luptei de rezistență” avea ca scop, prin crearea de “panică”, “diversiuni”, și “pierderi umane și materiale inamicului”, readucerea dictatorului la putere, indiferent de modul cum ar fi fost înlăturat – respectiv de forțe externe sau interne. Acestplan s-a materializat după 22 decembrie în toate orașele și zonele unde au fost victime.

In timpul Revoluției din decembrie 1989:

– Majoritatea victimelor de la Timișoara au fost produse de cadre de Securitate și MI, pentru care nu a fost condamnat definitiv decât un singur securist (Sima Traian).

– La Timișoara și București au fost arestați abuziv sute de demonstranți care au fost bătuți sălbatic de cadre de Securitate si Miliție. Pentru aceste crime împotriva umanității nu au fost anchetați, judecați și condamnați decât un număr infim de vinovați.

– Contrar narațiunii revizioniste securiste, după 22 decembrie 1989, revoluționarii și militarii uciși nu s-au împușcat între ei „ca proștii”, nu au fost doar victimele „focului fratricid” [3]. Așa cum n-au fost nici victimele „turiștilor sovietici” sau ale unei nebuloase conspirații KGB-isto-„filo-sovietice”.  Ei au fost ultimele victime ale Securității ceaușiste.

– Securitatea NU a fost dezarmată pe 22 decembrie. Din contră, Securitatea a păstrat un vast armament până cel puțin pe 4 ianuarie 1990 și a desfășurat acte terorist-diversioniste între 16-31 decembrie 1989, conform ​​planului “luptei de rezistență”.

– Armamentul Securității includea arme destinate luptei de gherilă care nu existau în arsenalul Armatei (în special de proveniență occidentală), arme cu care s-a tras și au fost uciși și răniți revoluționari și soldați în perioada 22-31 decembrie. Este vorba de puști-mitralieră de calibru redus (5,6), cu pat rabatabil (pentru a putea fi mai ușor disimulate în salopete), cu lunetă și dispozitive de ochire pe timp de noapte cu laser sau infraroșii. Acel armament a fost folosit: la predare au lipsit zeci de mii de gloanțe din cele distribuite cadrelor de Securitate pe 20 decembrie 1989.

– Nenumărate mărturii atestă focuri trase din case conspirative; din vilele nomenclaturiștilor din jurul televiziunii; din sediile și apartamentele cadrelor de Securitate din jurul CC-ului și al altor obiective; de pe acoperișurile blocurilor și zonele din jurul MAPN-ului; din jurul unităților militare, către aceste unități; din hoteluri, instituții și poduri de case, către piețele pline cu demonstranți – toate destinate declanșării stării de panică și confuzie.

– Caracteristicile focurilor de după 22 (foc cu foc, rafale scurte, la intervale de 10-15 minute, mai ales noaptea, țintind precis în organe vitale, cu schimbarea frecventă a punctului de tragere) corespund și ele planurilor “luptei de rezistență”, conform atât documentelor de la CNSAS cât și anunțului codificat din Scânteia Tineretului din 18 decembrie 1989.

– Probele dovedesc fără dubiu atât existența teroriștilor – în acțiune, prinși, sau morți – cât și faptul că aceștia aveau asupra lor legitimații de Securitate (ale Direcției a V-a, USLA, Filaj, etc). Deseori, sub combinezoanele negre, aceștia purtau mai multe rânduri de haine pentru deghizare, inclusiv în ofițeri de armată și civili.  

În ultimii 30 de ani, după Revoluție:

Foștii lucrători din Securitate au încercat să șteargă urmele și să intimideze martorii. Cadrele fostei direcții a VI-a a Securității au fost desemnați să ancheteze, în 1990, în calitate de procurori militari (cu legitimații cu tot) crimele de la Revoluție (!). 

Sub atacul inexorabil al dezinformării securiste, inclusiv de pe pozițiile păstrate în SRI și alte servicii ale statului, s-au acreditat versiuni profund falsificate ale istoriei lui decembrie 1989.  Serviciul “D” (dezinformare) lucrează non stop, de 30 de ani, la aceasta mistificare – în mai multe variante – a Revoluției române. Adică a momentului cheie a istoriei poporului pe care l-a îngenunchiat.

După împușcarea Ceaușeștilor, diversiunea teroristă a Securității s-a metamorfozat într-o diversiune juridică. Procurorii militari nu au făcut până acum decât să accepte această narațiune disculpatoare a Securității. Poate că tocmai din această cauză, a falsificării istoriei de către fostele cadre DSS, avem încă astăzi nostalgicii naționalismului ceaușist.

Din zilele Revoluției au rămas totuși în memoria colectivă imaginile sutelor de mii de oameni ieșiți pentru prima oară în stradă, sătui de teroarea, frigul si mizeria morală în care clanul ceaușist adusese țara. Au rămas atât imaginile soldaților fraternizând cu populația și a civililor pe tancuri, cât și ale teroriștilor-securiști împușcați sau prinși, rămași neanchetați și cu atât mai puțin condamnați.

Domnule Președinte, îi omagiem, le citim numele, dar eroilor care au murit pentru noi în ’89 nu li s‑a făcut dreptate. În acest fel, de 30 de ani, ei sunt, în fiecare decembrie, ucişi din nou.

Vă solicităm sa folosiți autoritatea și prestigiul de care vă bucurați la a doua investire din partea alegătorilor români pentru a înfrânge în sfârșit rezistența sistemului care și-a dorit să acopere criminalii. 

Salutăm redeschiderea urmăririi penale în dosarul nr.11/P/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție – Secția Parchetelor Militare dispusă prin Ordonanța nr. 2556/C/2019 din 21 octombrie 2019 emisă de procurorul general Bogdan Licu.

Vă rugăm ca în continuare să cereți desemnarea unui procuror general și a unui procuror șef al Secției Parchetelor Militare care sa aibă ca prioritate investigarea tuturor vinovaților pentru crimele de la Revoluție, nu doar a decidenților politici.

Vă rugăm să solicitați finalizarea cu celeritate a anchetelor clasate în dosarele existente, dar și deschiderea imperativă a altora, așa cum impune probatoriul existent, după cum a solicitat și Curtea Europeana a Drepturilor Omului în deciziile prin care statul român a fost sancționat.

Vă rugăm să susțineți aflarea adevărului cu privire atât la faptele infracționale în care au fost implicate cadre de securitate, armată și miliție la Revoluție, cât și a tuturor crimelor sistemului represiv comunist de până atunci.

În acest sens, alături de Asociația 21 Decembrie, vă rugăm sa susțineți constituirea în cadrul Ministerului Public a unei “Secții pentru investigarea crimelor comunismului și a infracțiunilor contra umanității” (SICCIU), în structura Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție, condusă de Procurorul General printr-un procuror-șef de secție, așa cum funcționează DNA, DIICOT, ca unități specializate de parchet.

Va mulțumim. Cu stima,

AndreiUrsu

București, 19 decembrie 2019

Au semnat apelul și lista rămâne deschisă:

Ana Blandiana, Magda Cârneci, Brîndușa Palade, Radu Filipescu,  Gabriel Andreescu, Dan Grigore, Vlad Alexandrescu, Rodica Culcer, Andrei Oișteanu,  Cristian Pîrvulescu, Mihai Demetriade, Vlad Zografi, Liviu Antonesei, Andrei  Cornea,  Ștefan Vianu, Daniel Cristea-Enache, Radu Vancu, CătălinTeniță, Peter Eckstein Kovacs, Dennis Deletant, Petre Iancu, Mihaela Miroiu,  Vladimir Tismaneanu, Petre Mihai Bacanu

Noi semnături: Vasile Gogea, Leontin Horațiu Juhas, Radu Mârza... și eu.

HOTII DE REVOLUTIE

Tache Florescu

Am hotărât că nu se mai poate așa.
Aflasem de la gazda mea, tanti Lola, care asculta Europa libera în fiecare noapte ce se întâmplă la Timisoara. Vorbeam cu Marius, cu Silviu și Bogdan și deodată am hotărât. "Eu ma duc acolo". "Ești nebun". Ma gândeam la prietenii mei din Timișoara. Făcusem armata împreună și îmi închipuiam ca sunt pe strada, sau morți.
Am ajuns în Gara de Nord. Când m-am dus la casa de bilete toate trenurile spre Timișoara erau anulate. Casiera m-a privit cu spaima când am întrebat cu ce se poate ajunge la Timisoara și am înțeles.
Am plecat cu un camion spre Rm. Vâlcea. Acolo speram să-l conving pe Doru sa mergem cu mașina lui. Soră-mea s-a speriat când m-a văzut la doua noaptea la ușa.
M-am dus la Doru. I-am spus. Nu a zis, nu. Benzina era raționalizată și n-avea de ajuns. Mi-a promis ca o sa găsească o soluție și a plecat la serviciu. Pana a venit Doru am dormit. De atunci și pana în 25 decembrie nu am mai închis un ochi.
Doru mi-a spus ca în gara erau garnituri de tren cu gărzi patriotice înarmate cu bâte care se pregăteau sa plece spre Timișoara sa înăbușe revolta. Nu făcuse rost de benzina. Ma gândeam ca o sa ma bat cu oameni pe care o să-i recunosc, îmbrăcați în uniforma de gărzi patriotice. Am așteptat. Ascultam fără sa ne mai ferim Europa Libera. În București se trage. E noapte și la Inter sunt baricade. Am hotărât sa plecam dimineața la București. E Revoluție. E clar.
Doru a plecat sa pregătească mașina. Tot nu aveam suficienta benzina.
Am dat drumul la televizor. Cărămitru, Dinescu... Gataaa! A început.
Am ieșit urlând pe strada. Oamenii se uitau la mine și nu îndrăzneau sa se bucure. Câțiva s-au încins. Au căpătat curaj și am luat-o spre centru strigând. "A cazut Ceausescu"
Era Revoluție. Mi-au dat lacrimile de bucurie. În jurul meu vâlcenii se trezeau din coșmar. Veneau cu noi. Era adevărat. Era incredibil de adevărat. Eram fericit cum nu am mai fost niciodată.
Îmi spuneau Studentul.
Ma întrebau ce avem de făcut. Am improvizat. Am chemat toți studenții din mulțime sa intre în clădirea consiliului. Au primit cu urale propunerea. Studenții erau speranța, erau mândria, erau credibilitatea.
Noua studenților ni s-au predat Miliția și mai târziu Securitatea din oraș.
Am chemat armata și au venit. Au colaborat cu noi. Am făcut patrule mixte și oamenii s-au simțit în siguranță. Nu s-a spart un geam. Nu a fost nimeni molestat. Eram mândri de noi.
A apărut la televizor Iliescu. Unii ziceau ca e bun, ca e deștept. Nu mai țin minte cine.
Când s-a lăsat întunericul a venit vestea ca teroriștii au început sa tragă.
Armata era cu noi. Miliția era cu noi. Securitatea trecuse de partea noastră.
Cine sunt teroriștii?
Atunci am crezut ca sunt oamenii lui Ceaușescu.
Comandantul securității s-a jurat ca nu știe cine sunt.
Nu prea l-am crezut. Am lăsat vânătorii de munte să-i păzească pe securiști.
Suna telefonul în draci. Toți vedeau mișcări de teroriști. Peste tot.
A doua zi mai mulți dintre noi se gândeau ca trebuie sa mergem în București, sa luptam. Am vorbit cu comandantul garnizoanei Vâlcea. Drumurile sunt blocate.
Se fac liste cu membri FSN. M-au pus printre primii. Se certau, se împăcau. Nu înțelegeam ce au de împărțit. Se cunoșteau unii pe alții și se acuzau de tot felul de chestii. M-am enervat și l-am propus pe comandantul garnizoanei președinte. Au fost de acord.
De la București veneau vesti proaste. Mai multe voci voiau sa mergem acolo.
Nu știam daca fac bine să-i iau și pe alții cu mine. Era o responsabilitate prea mare.
Pana la urma am stabilit ca vor merge doar cei care au făcut armata și au livret militar.
Au venit cu livretele. Bine! Hai sa cerem autobuze! Dumitrescu, comandantul a zis ca nu ne da decât un autobuz. Tăiem de pe lista. Plecăm noaptea.
Sunt îngrijorat. Mi-e frica pentru ceilalți.
Am făcut trei grupe. Cei de la medicina un grup. Ceilalti, doua grupe. Unii rămâneau în rezerva la Politehnica pana ce se lămureau lucrurile cu ultima grupa care trebuia sa ajungă la televiziune.
Dimineața intram în București. Se auzeau rafale. Șoferul m-a rugat sa îl las sa se întoarcă. Ii era frica. Era șofer angajat al armatei. L-am lăsat. Am luat-o pe jos pana la Politehnica. Eram foarte hotărâți. Prima grupa a rămas acolo. Studenții de la medicina știau ce au de făcut. Ceilalți au venit cu mine. Am luat metroul pana în Piața Victoriei. Era plin de filtre. Aveam o hârtie care atesta ca suntem organizați. În Piață am găsit militari la ieșirea din metrou. Am cerut sa vorbesc cu cineva care sa ne dea arme și sa intram în lupta.
Au zis ca nu se mai dau arme. Dacă vreau, pot sa ma duc la taburi și sa le aduc muniție. Am adus. Au început rafalele. Trăgeau spre niște blocuri. Cam la nimereala.
Aveau ochii înroșiti.
Nu avea rost sa stam. Unde sunt teroriștii? Poate la TVR.
Am mers acolo. Se trăgea. Nu ne era frica. Am întrat într-o alimentara împinși de un grup mai mare. Încercăm sa stam împreună. Se trăgea din nou. Apare un coleg de la imagine film cu o camera. "Ce faci aici Tache?" Îi spun. "Hai sa îți filmez mesajul"! Aveam un mesaj scris de la Rm. Vâlcea. Ceva despre victoria revoluției.
Eram răgușit. Am baiguit un fel de mesaj. A întrat înăuntru. Noi nu aveam voie.
Era un fel de triaj al celor ce intrau.
Am încercat din nou sa obținem arme, sa luptam, sa apărăm televiziunea.
Nu ni s-au dat.
Liviu, operatorul, mi-a obținut un bilet de trecere. Ceilalți au rămas. "Ne vedem la Politehnica". O mașină de salvare a oprit în fața alimentarei.Se trăgea cu toate armele. Nu putea sa mai înainteze. Asistentul a coborât. Am văzut cum glonțul i-a rupt gatul. Era la trei metri în fata mea.
A cazut cu o expresie de mirare pe chip. În câteva secunde o găleată de sânge s-a scurs din el. M-am dus la el. Era mort. L-am urcat în salvarea din care coborâse.
Nu mi-era frica. Eram mirat ca sunt calm.
Voiam o arma. Voiam sa lupt cu teroriștii. Nu-i vedeam.
Din când în când mai murea câte cineva. Umblau tot felul de legende.
Am întrat în televiziune. Lume cunoscuta. Actorii veniseră în studioul 4. Erau și profesori din IATC. Nu se întâmplă nimic. Toată lumea vorbea și își spunea părerea despre Ceaușescu, despre teroriștii care încercau să-l salveze și sa întoarcă soarta revoluției.
Era Crăciunul.
Mai târziu am aflat ca Ceaușescu era mort demult.
HOTII de revoluție țineau secret.
Aveau nevoie de timp ca să pună la punct detaliile împărțirii puterii.
Noi făceam un fel de figurație. Mai murea unul, altul. Ei își vedeau de treaba.
Militarii se luptau cu stafii.
Strigoii făceau cărțile.
Am plecat. Nu avea nici un rost sa mai stau.
M-am dus la gazda mea. A plâns când m-a văzut. Mi-a dat ceva de mâncare și mi-a pregătit o cada fierbinte. Am adormit în cada. Nu știu cât. M-a trezit Stelian. Apa era rece.
Stelian a zis ca mai bine sa stau sa dorm.
Am plecat la Politehnica sa ma întâlnesc cu cei cu care venisem.
În noaptea aceea am aflat de la televizor ca Ceaușescu e mort.
Pentru noi revoluția se terminase.
Acum HOTII DE REVOLUTIE aveau să-și tranșeze prada și s-o împartă.
Noi, fraierii, vii sau morți, nu mai eram necesari.
Au trecut 30 de ani.
Scriu, pentru ca de fiecare data în perioada asta a anului ma cuprinde un fel de tristețe.
Ceea ce am trăit în acele zile a fost extraordinar.
Sigur ca dacă eram mai atenți am fi rămas cu o revoluție. A noastră. O revoluție anticomunista. O revoluție morala. O revoluție a oamenilor cinstiți.
Nu am știut și nu am putut mai mult.
HOTII DE REVOLUTIE au învins.
De treizeci de ani se hrănesc din cadavrele inocentilor și râgâie satisfăcuți.
În fiecare an HOTII sărbătoresc marea lor victorie asupra inocentilor.
Anul asta, al treizecilea, pare ca au mai obosit.
Concertul nu se mai tine.
Iliescu nu mai linge coliva prin cimitirul eroilor.
Metafizicianul Voican a luat o carja pe chelie.
Sa fie un semn?

Lăsați morții să-și plângă morții

Pe pământul celor morți nu puteți umbla! 

Nici pentru lauda voastră

Să răscoliți  
Durerea 
Din an în an

Jale și plâns
În mijlocul morții 
Doar Dumnezeu

Eli Gîlcescu

Portretul canaliei la bătrînețe (VII și ultimul)

Conformist? Oho: întotdeauna, de treizeci de ani, unde e cald și bine. Unde poți să-ți împăturești convingerile ca pe o batistă în care ți-ai suflat mucii. Unde viața e la adăpost de suferință și întristare. În pas cu direcția partidului. Că e țărănist, că e băsist, că e manolist. Ce-ți zice șeful suprem că e bine, atunci cu adevărat e bine.

Comunist? Ei, aici e nițeluș mai delicat. Ce e, de fapt, un comunist? Simplu: unul care crede nestrămutat că binele se face cu forța și că cine nu e cu noi e împotriva noastră. Că drumul spre victorie implică victime colaterale. Cineva care denunță dușmanul de clasă, fie că se numește Radu Cosașu, fie că e Gabriela Pană Dindelegan, fie că e Emil Constantinescu, fie că sînt amărîții de pensionari care ar trebui tăiați din porție. Să fie clar, comunismul stă mai puțin în doctrină, cît în apucături. Sînt atîția comuniști anticomuniști, că se-ntunecă orizontul.

Nostalgic al regimurilor totalitare? Și da, și nu. Nu al acelui totalitarism din care ieșirăm, ci al unuia nou, care a transformat cantitatea într-o calitate nouă, superioară. Dl Mihăieș e un comisar al democrației populare. Denunță și veștejește.

Țin să aduc aminte tuturor celor care știu despre ce e vorba: în viața lui, Mihai Șora nu a mînjit, nu a injuriat și nu a denunțat pe nimeni. Ucenicul lui vrăjitor, însă, a încurcat borcanele.

Florin Iaru

https://www.catavencii.ro/cind-victoria-iti-ia-piuitul/

Ultima țigară

Cristian Tudor Popescu

Autor fondator

Dor de Ceaușescu

2018-12-21 21:26:58

Întoarce-te, îi spun, întoarce-te și scapă-mă din zgomotul și furia asta orbitoare. Pune-ți iarăși tălpoaiele de piatră peste țară; îngheață apele, închide guri, leagă ochi și leagă-mă și pe mine, strâns, să nu mă mai pot risipi în patru zări. Mătură gunoiul nou și presară la loc gunoiul vechi, cu izurile-i râncede și cunoscute. Pune stăvilarele de lemn viiturii de vorbe, trimite-mă în temnița creierului, de unde cu atâta nesăbuință am fugit. Îmi lipsesc, bătrâne, ochii tăi seci, de mârlan dibaci și crud, hârâitul sinistru al vocii, mutra scroafei sălbatice cu care conviețuiai, haita de tovarăși ticăloși până la tandrețe. Izvoarele de ură care mi-au spulberat oboseala de a trăi. Dă-mi înapoi cărțile, singurătatea, risipa anilor. Aruncă-mă în margine, ca să mă pot ghemui din nou în centrul ființei mele. Pe mine, mie, redă-mă.

Nu răspunde niciodată. Privește volutele roșii, galvanizat de ură și dispreț, murmură ceva de neînțeles și dă din mână. Într-un târziu, focul moare și ei pleacă, se pierd în beznă, un moșneag cu părul vâlvoi și pulpanele paltonului fluturând, înconjurat de tineri cu fețe livide.

Povestea cavalerului fără cap

Acum un sfert de secol, pe 24 decembrie, pe la prânz, se rupsese din cer prima zăpadă. Fulgii se balansau albi deasupra României pentru a ateriza roşii pe asfaltul din cartierul Drumul Taberei din Bucureşti, înmuindu-se în bălţi prelungi de sânge.

Acolo, în poarta Ministerului Apărării Naţionale, opt bărbaţi îmbrăcaţi în uniforme militare zăceau întinşi pe caldarâm, ciuruiţi de gloanţe. O mie de gură cască se strânseseră în jurul lor ca la circ. Unii, în batjocură, stingeau ţigara de trupurile inerte, alţii scuipau, dar cei mai mulţi doar înjurau...

Alex Nedea

https://www.vice.com/ro/article/wn5jeq/povestea-cavalerului-fara-cap-care-bantuie-romania-122

30 de ani și o zi

Pentru nostalgici, nestiutori, indiferenti, neinteresati, neocomunisti, neomarxisti

Nicoleta (foto) avea la Revoluție doar 14 ani. Vârsta insa nu a contat pentru miliție și securitate care au arestat-o împreună cu tatal si fratele ei de 12 ani. 
"la secția 14 Miliție. Acolo, în garajul secției, cu mâinile ridicate și fața la perete, am fost bătuți. Bătuți crunt, până la leșin.Tata se afla între noi doi și ne ținea de mâini. Când simțea că alunecăm pe perete, ne susținea și ne ridica. Auzeam în spatele meu cum erau luați pe rând oameni și bătuți, înjurați, umiliți, întrebați în batjocură: „Ați vrut Libertate, mă? Ați vrut democrație? Vă dăm noi, mă, Libertate, vă dăm noi, mă, democrație”. Cei bătuți gemeau, implorau să fie cruțați, apoi leșinau... Și auzeam cum umpleau niște găleți cu apă... Intuiam, printr-un delir haotic, cum apa aceea umplea găleata, parcă mă rugam să fie mai repede aruncată peste cei leșinați ca să-i simt cum își revin la viață... Încercam să privesc amețită pe sub brațul stâng rezemat de perete (într-un final ne-au permis să ne rezemăm palmele de perete) spre cei căzuți în agonie, în spatele meu. Am văzut un tânăr scalpat, avea părul smuls și îi curgea sângele din țeastă... părul îi atârna ca o fleică... Plângeam și strigam în gura mare: „Libertate!”
La un moment dat am auzit: „Aduceți câinele!” Am amuțit.
Eram cel mai aproape dintre toți, eram exact lângă ușa pe unde au adus câinele lup, la un metru... Plângeam, știam ce va urma. Am auzit: „Pe ei!!! ” Câinele nu asculta comanda, cainele ne privea pe toți și schelălăia... s-a așezat. 
Atunci un ropot de bastoane s-a năpustit și asupra lui. Câinele se uita în ochii mei, ne căutam privirile, plângeam amândoi. Plângeam în cor, toți cei aproximativ 20 de oameni arestați. Milițienii urlau și băteau câinele care s-a așezat, a refuzat total să ne atace. Câinele lup a avut milă de noi, dar ei, milițienii, nu au avut milă!"

Integral aici
http://oanastanciulescu.ro/…/revolutia-din-1989-nicoleta-1…/

Multumesc domnului Liviu Jicman pentru că marturia Nicoletei ( Popescu Anemona) a fost auzita si la Muzeul National Cotroceni, la dezbaterea pe care a organizat-o – 30 de ani si o zi!

Ca o moarte ori ca o (re)naștere

E fascinant drumul, într-adevăr, dar finalul e ca o moarte ori ca o (re)naștere. E ca și cu oamenii. Pe unii îi întâlnești și crezi că totul e bun și frumos, înalt și dumnezeiesc, ca să te trezești aruncat în glod, deposedat și învinuit, făcut firimituri. Apoi, când mai crești, când te mai coci, de sub căptușeala firii vezi copilăria unei clipe când, străpuns de lupta de-a lungul drumului, ai grăbit moartea, ai strivit nădejdea și ai ucis ultimele posibilități. Bine, nu toate finalurile sunt așa. Din fericire.

Simona Poclid 

Portretul canaliei la bătrînețe (VI)

Poate că e timpul să dau gloriosul nume al celui care, vorba lui Traian T. Coșovei, “a întristat hîrtia” României literare: Mircea Mihăieș. Nimeni, niciodată, nu îmi va putea explica dubla personalitate a acestui ins. Celebrul articol de care vorbesc de mai bine de o lună e un exemplu edificator de schizoidie a personalității. Dl Hyde trăiește în dlMihăieș și face pui.

Nu puteam să lipsesc, tocmai eu, din corul acuzaților. Cum aș putea lipsi? Iată partea care mă privește: Unul e smintit de-a binelea. Frecventarea asiduă a unei găști de veleitari mai tineri decît el l-a făcut să se creadă un semi-zeu, un june eternamente seducător. Nu mai e, bietul de el. A decăzut atît de mult, încît crede sincer că pornografia e drumul cel mai scurt spre Parnas. Pe vremuri, avea haz. Azi, doar fiere și ură. În anii 1980 era o încîntare să-l întîlnești. Acum, treci pe partea cealaltă a străzii, nu care cumva să te contaminezi de mitocănia și minciunile lui. Dacă afli că vine în orașul tău, îți faci de lucru pe la țară, la aer curat.

Florin Iaru

Dincolo de lanțuri și dincolo de celule

Daca am privi cu sinceritate felul in care noi romanii ne gasim la 30 de ani de la caderea comunismului, cred ca am incepe sa plangem cu mare amaraciune. Libertatea pe care majoritatea o visa in urma cu 30 de ani nu este nici pe departe atributul societatii in care traim astazi. Se pare ca intelegem doar ceea ce am experimentat personal si poate de aceea generatia adulta de azi nu are habar de ceea ce a insemnat comunismul si de raul pe care l-au trait parintii si bunicii nostri pana nu demult. Chiar si ei au uitat, petrecand ore in sir la televizor, fascinati de diversitatea canalelor ce transmit "prin cablu". Putini mai stiu si vorbesc real despre ce a fost inainte de 1989. 

Putini isi amintesc de prigoana anticrestina care s-a manifestat in timp, pe toate planurile, prin diverse metode. Sustinand ca slujeste egalitarismului, comunismul a slujit de fapt dezbinarii neamului si ruperii lui de Dumnezeu, prin distrugerea radacinilor crestine. S-a pornit de la constructia "omului nou" si a unei noi ordini sociale. Calea Hristocentrica trebuia cu orice pret inlaturata, stearsa definiv din constiinta. Era foarte simplu. Cine nu-si "revizuia" comportamentul dupa cerintele noului regim ajungea in lagar sau la inchisoare. Nu era permisa nici o tentativa de nesupunere fata de noul regim. Nesupunerea era considerate atitudine dusmanoasa.
In lagare si inchisori au ajuns asa-zisele elemente negative, gunoaiele, de care lumea trebuia scapata: intelectuali, profesori, preoti, studenti etc. S-a lucrat intens la identificarea si exterminarea lor. Reeducarea prin condamnarea lor la ani multi de temnita grea pentru vini inventate era o practica uzitata. Interogatoriile repetate, bataile, infometarile, amenintarile erau considerate bonus pentru cei condamnati la munca silnica. Au patimit mucegaind prin inchisori pentru a-si apara credinta si dreptul de a o exprima liber.
Comunismul a dorit cu orice pret sa stearga credinta din suflete oamenilor, omorandu-i, despartind familiile lor, daramand locasurile de inchinaciune, inchizand manastirile si alungandu-i pe calugari, confiscand bunurile bisericii, semanand vrajba intre vecini, rude, colegi de serviciu. Nimeni nu era in siguranta nicaieri. Erau o continua urmarire si o spaima apasatoare.  Intelectualii se exprimau cu masura, in putine cuvinte si intotdeauna atenti la interpretare. Literatura, arta si cultura in general s-au supus cenzurii.
Fiecare cauta sa-si rezolve in ascuns problemele. E greu de imaginat cum se traia fara sa vorbesti prea mult, fara sa detii prea multe, de teama sa nu atragi atentia asupra ta. Oamenii cumparau mancarea pe ratie, iar alte bunuri pe ascuns, se cununau si-si crestinau copiii pe ascuns, faceau cate un umil concediu pe ascuns.
Cu toate acestea, crestinismul nu a putut fi scos din constiinta si simtirea poporului nostru. El este mai vechi si mai durabil decat "partidul" si decat orice forma trecatoare de guvernare. Doar palide fantome ale ateismului s-au propagat pana in zilele noastre.
Regimul de exterminare nu a departat de Dumnezeu, ci din contra a nascut sfinti. Hartuiti de securitate, trecuti prin groaza anchetelor si a anilor grei de temnita, multi s-au sfintit. Unii s-au nascut pur si simplu a doua oara din suferinta, facandu-se vase purtatoare de Duh Sfant. Altii, crestini practicanti, au devenit atletii lui Hristos, raspandind in jur lumina molipsitoare, inaltatoare si calauzitoare.
In temnite si lagare s-au slefuit pentru a deveni cununi de lumina pe fruntea neamului nostru. Inchisorile mortii de la Gherla, Pitesti, Aiud, Jilava, Canal etc. au dat tarii cele mai mari asigurari ca nimic nu poate sterge credinta din constiinta oamenilor, ca Dumnezeu e dincolo de lanturi si dincolo de celule, ca libertatea e-n Hristos si cu Hristos in inima, pacea e oriunde. In inchisori s-au nascut modele de romani si crestini adevarati, pe care daca le-am fi urmat astazi nu ne-am fi aflat nepasatori si absenti fata de neamul nostru. Ne-am instrainat, ne-am departat de Dumnezeu si de originea noastra crestina, ne-am rupt de traditii si de tara. Ne este rusine ca suntem romani, am importat foarte multe din afara si nu mai pretuim nimic din interior. Mass-media ne otraveste cu false informatii si false modele, promovand un stil de viata mizerabil. Societatea ne impinge la consum, la risipa, la comoditate.
Invatamantul a decazut. Profesorii nu mai au cuvant, nu mai sunt modele pentru copii. Programa scolara e din ce in ce mai saraca si seaca. Se preda mult, nefolositor, fals. Se preda o istorie truncheata, ireala, care serveste stergerii si deformarii constiintei nationale. Nu se mai pune accentul pe cultura si arta. Sunt promovate intens noile tehnologii si trenduri care nasc generatii superficiale, comode, usor controlabile. Suntem dependenti de retelele de socializare, suntem datori vanduti bancilor, suntem prizonierii placerilor imediate, suntem marionete jucatoare pe portativele marketingului. Ne lasam ingropati in duhul necredintei ce vine din Occident, necautand in lada de zestre a trecutului nostru.
Libertate! Libertate! Libertate! striga tara in Decembrie 1989, cuprinsa de gand intaritor ca vom trai mai bine. S-a murit atunci, s-a plans si s-a promis un viitor mai bun. Este oare prezentul mai bun si mai liber? Traim noi, platitorii de rate, mai bine si mai liberi? Sarbatori cu pace! 

Bianca Sarbu

Pădurea, adică Ea și Noi

Încă mai simt pădurea din ce în ce mai puțină

ca un semn de moarte neașteptată

Ieri m-am rugat pentru ea

am aprins lumina și am spus Tatăl nostru de trei ori

mi-am făcut cruce în fața icoanei

ca și cum i-aș îngropa nenorocul

mai departe
de vreme
de burnița rece

de ploi
de nopți nesfârșite

Chiar dacă nu am cunoscut-o

aș crede că văd o țară

cum o izbea 
cu forța

ca și cum ar fi dreptul  ei

s-o îngrădească, să dea drumul la câini,

s-o siluiască încă o sută de ani

cu capul pe butuc

și tot de atâtea ori

să surâdă

în noi

Eli Gîlcescu