Poemul neterminat

Nichita Danilov 

ADI MAFTEI

L-am cunoscut de pe la începutul anilor optzeci când bântuiam în lung și în lat orașul. A fost cel mai bun prieten cu poetul Dan Giosu. Trecut și el de ceva timp în lumea umbrelor. Adi Maftei îl însoțea pretutindeni. Păreau nedespărțiți. Făcuseră împreună Liceul de Construcții situat aproape de capătul Sărăriei.

Adi Maftei era de o generozitate și de un devotament ieșite din comun. Deși ne cunoșteam, am devenit prieteni mai târziu. Pe la începutul anilor nouăzeci când împreună am construit o jumătate de casa. Rar mi-a fost dată să întâlnesc un om mai vesel și mai săritor, mai ales atunci când simțea că ai nevoie de un sprijin.Tot atunci am descoperit și poezia lui. O poezie pe cât de simplă, pe atât de fabuloasă. A fost un animator. Iubea deopotrivă poezia, dar și muzica, folk-ul.

Moartea lui neașteptată m-a tulburat profund. Tocmai postase pe Facebook un videoclip cu un pui de pasăre pe care-l găsise probabil căzut din cuib și acum îl învăța să planeze pe marginea unui lac.

Cum Adi era și grafician de felul său, și-a făcut și un autoportret alcătuit din cuvinte, care sună astfel: „Omul Andrei Maftei… e un firicel de nisip ce trece prin Marea Clepsidră a Timpului. Încerc să învăț să fiu Om. Am cochetat cu sculptura, cu muzica, cu actoria… Am făcut sport, jurnalism, regie și artă dramatică… Mi-am dorit să călătoresc, să văd și să cunosc lumea. Poate Dumnezeu mă va binecuvânta și cu asta...”

Ai fost un Om minunat, Adi Maftei. Marea Clepsidră a Universului te va păstra aproape de inima sa și de inima noastră. Pentru că doreai să cunoști lumea, ai învățat o pasăre să zboare.

Bunul Dumnezeu să te odihnească în pace!

https://sarutul21.blogspot.com/2021/05/poemul-neterminat.html

https://audunstrigat.blogspot.com/2021/05/rip-andrei-maftei.html

RIP ANDREI MAFTEI

Încă un moment apăsător și nedrept.

Dumnezeu să-i odihnească în veșnică lumină!

Ileana Vulpescu și Andrei Maftei

Eveniment aniversar, Casa Universitarilor, mai 2015

Ultimele...

Este cartea unui trup somat să se predea și a unui spirit care nu poate fi supus. Cele două energii sunt reunite în una și aceeași personalitate: scriitorul, gânditorul, luptătorul Ion D. Sîrbu, autorul ultimului mare roman al rezistenței spirituale în fața dictaturii din literatura română, „Adio, Europa!” (apărut în 1992-1993). Am reușit, grație regizorului Bogdan Cristian Drăgan, acum plecat dintre noi (Bogdane, nu te-am prețuit niciodată la adevărata ta valoare, grăbiți cum suntem să vedem numere acolo unde sunt nume!), să punem în scenă o adaptare după acest roman. Publicul celor câteva reprezentații a fost uimit de adevărurile lui Sîrbu, spuse sub masca ironiei sau a culturii filtrate de suferință, de iubirea pentru umanitate și de caritate față de biata ființă umană.

„Ultimele”(Ed. Măiastra, Târgu Jiu, 2020), o ediție de scrieri inedite dar și edite, a apărut grație muncii neobosite a truditorului Toma Velici, cel căreia doamna Elisabeta Sîrbu, egeria scriitorului, i-a permis să reconstituie o viață și o operă prinsă ca bobul între pietrele de moară, cu expresia lui Soljenițîn. Un jurnal pe viață și pe moarte aflat sub crucea grea a acelui de profundis clamavi ad te Domine („Doamne ai grijă de numele și de scrierile mele!... Nu am știut să mă rog, dar am trăit ca o rugăciune”). Un bărbat de 70 de ani scrie pe patul de spital pagini de o stoică acceptare a finalului, o confruntare ultimă a scriitorului cu sine însuși și cu lumea, din perioada în care a fost operat la spitalul din Craiova de cancer în gât („Gura mi-a devenit o Sahară, fiecare înghițitură, un chin”). E același puternic, cultivat, natural, neîmpiedicat în gratuități ale spiritului intelectual român gata să depună mărturie despre vremea sa: „Am trăit ratat, o epocă ratată, într-o țară hiperratată. Am trăit marginal, nu la capătul Europei, ci la sfârșitul ei.”

Paginile în flăcări ale aceste cărți „ultime” reprezintă chintesența gândirii unui om care a scris romanul acelei condition roumaine (cum se subintitula „Adio, Europa!”) și care știe că se află în fața zidului negru fără un bilanț pozitiv: „Mă sting – ca și tata, ca și Blaga, într-o lume total confuză și falsă într-o țară rătăcită prin dogmatism, încăpățânare de sus, și multă, enorm de multă prostie afro-asiatică.” Probabil că pentru asta sunt scrise jurnalele (scrisul e un formidabil anestezic al morții, spune undeva), inclusiv pentru îmblânzirea posterității și pentru lămurirea cu sine în vederea întâlnirii cu acel Dumnezeu, pentru el, fără chip: „Doamne, dă-mi încă un an, să pot să-mi scriu cartea rătăcirilor și iluminărilor mele!” (cap. II, De pe patul de spital, jurnal, 21 noiembrie 1988-10 aprilie 1989). E trist, e supărat, încă luptă cu propriul agnosticism și recunoaște (acolo unde nu critică aspru scolasticismul anumitor cărți de teologie): „Mă rog ca un căruțaș șchiop.” Le scrie prietenilor (unii cunoscuți direct, alții nevăzuți la față vreodată), Virgil Nemoianu, Mariana Șora, Olga Caba, N. Carandino, Lucian Giurchescu, Ștefan Aug. Doinaș, David Prodan, Alexandru Paleologu etc., scrisorile ultimului an din viață. Este pe rând grav, febril, fermecător, sperând într-o miraculoasă refacere (caută Bleomicină pe care și-o procură cu o mie de lei studenții sârbi de la Universitatea din Craiova) și se mărturisește unui prieten: „Am supraviețuit sub-existând”. Însă scriindu-și opera, revizitând memoria proprie și istoria neamului din care face parte, înțelegând ca nimeni altul soarta patriei sale („Doamne, apără-ne Țara și Poporul de urâciunea pustiirii!“), sprijinit de iubita sa soție Elisabeta (Lizi, un înger. O strig (cât pot, cum pot) vine și mă ține de mână. Nu pot vorbi, mă uit in ochii ei. Iar ea îmi vorbește ca unui copil bolnav.), gândind la cărțile pe care le-ar fi putut scrie dacă mai avea timp: „Ultima iarnă? Afară ninge. Niciodată iarna nu fu mai frumoasă. Capul îmi vuiește de somnifere, limba mi-e umflată. Aș mai fi avut de scris măcar trei cărți grele. Mintea românului cea de pe urmă.” Ultima iarnă cu #Ion D. Sîrbu a fost ultimul anotimp al comunismului din care scriitorul a evadat, într-un septembrie al anului 1989, deși tare mult și-ar fi dorit să vadă urâciunea pustiirii căzută din locul ei aparent de neclintit. Dacă ar fi trăit după 1990, să vadă ce am devenit azi

Nicolae Coande

https://tncms.ro/wp-content/uploads/2002/04/spectActor_01-ian-apr-2021-web.pdf

https://antoneseiliviu.wordpress.com/2021/05/07/spectactor-nr-1-ianuarie-aprilie-2021/

Vinovată de păcat

sau „condiția slăbiciunilor sale“

Când l-am auzit, m-a cuprins o furie...

M-am simțit mânjită, umilită. 

Doamne, iartă-l!

Că de n-ar fi fost ea, nici el n-ar fi... în stare să o expună  la cea mai grea nedreptate.

Mai presus de orice, numele ei nu se cade să fie atins niciodată, nici cu o vorbă, nici 

cu o umbră de îndoială.

Iar de acum, nu-i rămâne altceva decât să poarte, cu cât mai multă resemnare, 

povara remușcării de a fi pricinuit o asemenea nefericire.

Cine s-o apere, Doamne?

Cine îi va reda libertatea, Doamne? (Eli Gîlcescu)

Sfântul Apostol Pavel spulberă pentru totdeauna mentalitatea din bătrâne veacuri, că femeia ar fi inegală bărbatului! Iată textul: „Nu mai este iudeu, nici elen, nici rob, nici liber, nici parte bărbătească sau parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus!” (Galateni 3, 28)”, scrie #Calinic Argeșeanul.

„Aşadar, Femeia: prin muncă cinstită, prin viaţă aleasă, prin dragoste deplină, prin devotament conjugal, prin osârdie de a naşte şi creşte prunci buni, devine astfel primul dascăl şi preot al copilului ei, aşa cum pe drept cuvânt scrie în Predicile sale, Părintele Mircea Păcurariu. Aşadar, în alcătuirea acestei lumi, #Femeia este un Înger purtător de mir!”, scrie arhiepiscopul Argeșului.

https://republica.ro/arhiepiscopul-calinic-dupa-ce-ips-teodosie-a-spus-ca-zfemeia-a-inceput-pacatul-femeia-inger-pe-pamant

#Cristian Tudor Popescu: 

Blaise Pascal, altfel un mare credincios și, în același timp, una dintre cele mai strălucite inteligențe ale omenirii, matematician, fizician de geniu, dar un mare credincios, vorbea despre persoanele îmbrăcate în astfel de veșminte, fie că sunt preoți, mă rog, episcopi, cardinali, regi, nobili, care poartă veșminte care îi deosebesc de restul muritorilor și apar numai însoțiți de un protocol, de un alai, de un convoi, de tot felul de persoane care le arată în jur, gardă, le arată un mare respect, se uită la ei ca la niște supraoameni, și îmbrăcați așa. Și de aici, spune Blaise Pascal, de aici apare convingerea unor simpli cetățeni că oamenii aceia sunt deosebiți de ei, că au ceva în ei divin, că un rege nu poate fi ca toți ceilalți, că un episcop nu poate fi ca toți ceilalți, trebuie să fie ceva suprauman, divin în el. De ce? Din pricina acestui montaj, acestei scenografii în care evoluează inși ca ăsta.

Vă spuneam aici, într-o emisiune, vorbeam despre tații care se întristau când li se năștea o fată, de fetele care erau ucise în anumite societăți primitive și feudale, erau ucise pentru că nu erau băieți. V-am vorbit de atitudinea față de femeie și atitudinea acestui ins nu se rezumă la femeie, e vorba și de alți oameni, de pildă de catolici, tot creștini. Sunt 3, 4 lucruri minore care fac diferență între doctrina catolică și cea ortodoxă, sunt creștini. Ce spune insul ăsta: „Să nu calci cumva într-o biserică catolică, că e mare păcat”.

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/ctp-despre-declaratiile-controversate-ale-ips-teodosie-stiti-a-ce-seamana-ce-a-spus-insul-asta-a-isis-1521289

 

Arthur

 

https://republica.ro/ramanem-o-tara-de-gonaci-revoltatoarea-ucidere-a-lui-arhur-cel-mai-mare-urs-din-romania

Praf saharian

Administraţia Naţională de Meteorologie (ANM) anunţă că o masă de aer tropical, cu particule de praf de origine sahariană, avansează către sud-estul Europei, inclusiv deasupra României, în perioada 1 – 3 mai, potrivit News.ro.

Astfel de fenomene rare au fost înregistrate în anii trecuți în România, unul dintre efecte fiind acoperirea automobilelor cu un praf fin de culoare roșiatică.

https://www.g4media.ro/un-curent-tropical-va-aduce-praf-saharian-in-romania-in-urmatoarele-trei-zile.html