31/12/2012
26/12/2012
Marian Dragomir - Crăciun fericit!
Crăciun fericit! - Joyeux Noel! - Feliz Navidad! - Felice Natale! - Merry Christmas! - Frohe Weihnachten!
Crăciunul - Nașterea Domnului
Considerat în vechile calendare, chiar creștine, drept celebrare a Anului Nou (fapt susținut și de numeroasele practici magice ale Ajunului), Crăciunul a păstrat până la urmă cu preponderență imaginea sărbătorii creștine, în care mai pot fi decelate numai în mică măsură ritualuri păgâne. Sub influența lui Moș Ajun a apărut și un Moș Crăciun, figură controversată, de un demonism accentuat. Mai întâi ostil momentului Nașterii, convertit (uneori pedepsit) ad-hoc în fa¡a minunii pogorâte asupra soț¡iei sale, Crăciunoaia, devine simbol al sărbătorii, al dărniciei și al crezului. Lui i se atribuie obiceiul darurilor făcute copiilor, după modelul celor oferite pruncului Iisus. De cealaltă parte, obiceiul colindatului pare să nu-și găsească întrutotul explicații creștine: fie că obiceiul exista încă înainte de nașterea lui Iisus (și el, când era copil, mergea să colinde!), fie căeste practicat ca element component al unor ritualuri eshatologice (când nu se vor mai auzi colinde și când nu se vor mai face ouă roșii va veni sfârșitul lumii), este vorba mai puțin de colindele specifice, în care este preamărită Nașterea (fixate exclusiv de această sărbătoare). Toate aceste explica¡ii sunt valabile pentru colindele agricole de sfârșit de an, având ca punct de plecare ziua de 23 decembrie, și încheindu-se undeva în jurul zilei de 7 ianuarie.
Dacă la Crăciun e cald, încât se pot ține ușile deschise, la Paști va fi frig (Pamfile, 1997, p. 398).
Dacă în prima zi de Crăciun va fi vreme senină, frig și ger, atunci vara va fi bună (Gherman-4, p. 126).
Începerea câșlegiului (carnelegiului). Când e lung timpul între securi (posturi), adecă ține lung timpul carnelegiului (carnevalului), atunci se crede a fi anul bun, mănos (Mangiuca, 1882, p. 33).
25/12/2012
Ștefan Afrimescu - Continuare la Anunt...
Visul următor!
Se făcea că eram fulg de nea
si învăţam să zbor, sau voi nu
ştiaţi că şi fulgii de zăpadă iau
lecţii de zbor!?
Tot exersând, m-am pierdut
de ceilalţi confraţi şi-am...
aterizat în palma unei tinere
ieşită la pierdut de timp şi la
vânat de fulgi de...zăpadă!.
Am rugat-o să ma lase să cad,
la ea în palmă fiind foarte cald,
riscam să mă topesc înnainte
de-a ajunge la întâlnirea ce-o
aveam cu bolidul de-anul trecut
căruia-i spărsesem la primul fool
contact un „far”, el julindu-mi doar
foarte uşor „caroseria”, în timp
ce traversam cerul chiar pe „zebră”!.
În aceste condiţii, nu mai aveam
cum ajunge la reîntâlnirea cu
bolidul pentru reconstituirea faptei.
Şi astfel, viaţa mea ar fi putut dura
fix cât a... unui fulg de zăpadă.
PS:
Cele mai sus relatate
nu sunt o „glumă”.
Dacă vi se par „clişee”,
rupeţi-le şi aruncaţi-le
la coş!
24 dec.2012
23/12/2012
Ștefan Dumitru Afrimescu - Vis
Jumătate eram noapte, restul,
stea căzătoare, jumătate eram
umbră restul şoapte, Lună plină,
stea fixă sau migratoare pe-o
boltă senină, uneori agitată.
Şi mai mereu se făcea că-mi
cresc aripi, dar nu să zbor eu,
ci visul să zboare, şi-acum mă
mai dor urmele lăsate de aripile
crescute degeaba, pe cer nu
mai e nici măcar o umbră de
pasăre sau... de zbor.
PS:
Eu foloseam aripile pentru
zborul meu interior.
Este şi motivul pentru care
urmele lor mă mai dor şi...
azi, precum urmele cuielor
din palmele lui Iisus.
N-ai Doamne nişte aripi de
închiriat sau de vânzare
pentru visul următor?
22/12/2012
18/12/2012
Ștefan Afrimescu - Continuare la Anunt...
Nu-mi dau seama din starea
asta de umbră în care mă
aflu, dacă posteritatea chiar
are vreo trebuinţă cu mine,
dacă chiar are vreun soi de...
chemare, vreo misiune de dat.
Răspunsul îl voi primi destul
de probabil în plic, fireşte...
atunci când n-o să mai am ce
face cu el, când pe-aici voi fi
iarbă, iar în ceruri, voi fi poate
toiagul lui Dumnezeu înflorit
de dorul întoarcerii, fie şi-n
ultima fiinţă, cu care speră să
mai salveze încă o dată lumea
sau...dimpotrivă, s-o scufunde.
Desigur ar mai fi şi varianta
cu desăvârşirea lumii, dar...
cine ar mai putea să-l creadă,
afar’ de mine?! Voi sau ei?!
17 dec.2012 .
17/12/2012
Ștefan Afrimescu - Continuare la Anunt...
Ştiţi, totul este ca o sfâşiere!
Ca o despicare a prezentului,
de trecut, a viitorului de...
prezent şi-a uscatului de ape.
Vedeţi, totul este ca o...
sfârtecare a umbrei, care sunt.
16-17 dec.2012
Dar cel mai important e
să nu încerci să tragi de
timp sau să vrei să-ţi
fentezi moartea cum
au încercat unii să-şi
fenteze vieţile şi au
sfârşit, ditrugându-ni-le
pe-ale noastre.
17 dec.2012
16/12/2012
Ștefan Afrimescu - Continuare la Anunt...
Azi, încă mai sunt umbra
care-am ajuns, asta până
dinspre zori, când cineva
acolo sus face prezenţa
celor de jos: „nomini Ion,
Gheorghe, Mircea, Nichita,
Mihai, In nomine Patris et
Filii et Spiritus Sancti...
Ultimii strigaţi sunt cei
plecaţi tocmai în timp
ce se făcea prezenţa.
Nu am nici cea mai mică
îndoioală că într-o viitoare
dimineaţă mă voi auzi şi eu
strigat: „nomine ştefan
dumitru afrimescu –In
nomine Patris et Filii et
Spiritus Sancti...”!
Dar, s-a crăpat deja de
ziuă şi încep să-mi caut
umbra, căci mai trebuim
se pare, măcar pentru
înc-o zi şi-o noapte.
16 dec.2012
Stella Anghel - Blitz of Ideas.
In ultima vreme, nu știu sa prind aerul dintre pomi, dar am răbdare sa le ascult suierul; nu stiu sa mai deschid radioul cand stolurile de frunze ruginii inca mai haladuiesc in tot orasul, ajutandu-ma sa le colind nuantele.
Nu stiu sa intreb ''Ce vrea sa spuna tipa?'', dar sunt in stare sa pun probleme de genul ''Care este intentia autorului'', ''Asteapta,Interac
Nu stiu sa fi calatorit in Atlantida, dar uneori ma trezesc urmasa popoarelor de acolo, in dorul meu dupa meleaguri construite dupa principiile drumului spre adevarul revelat.
Ce frumos ar fi un blitz p
este o mare de valuri inundate monocolor!
Nu stiu sa fi zdrobit vreodata o gramada de pietre, dar ma atrage sunetul atingerii lor cu fruntea mea vulnerabila din pricina gesturilor de sabii.
Nu stiu de ce ne impiedicam mereu de radacinile amintirilor, de stabilitatea cuvintelor, de ritualul zilnic al formalismelor.
Stiu ca, dupa ce scriu aceste randuri, oglinda privirilor mai are un nou confident, blitz-ul iesit din carapace, la lumina polemica a unui tratat de pace sau a unui castan nelipsit de flori.
Nu stiu sa fi zdrobit vreodata o gramada de pietre, dar ma atrage sunetul atingerii lor cu fruntea mea vulnerabila din pricina gesturilor de sabii.
Nu stiu de ce ne impiedicam mereu de radacinile amintirilor, de stabilitatea cuvintelor, de ritualul zilnic al formalismelor.
Stiu ca, dupa ce scriu aceste randuri, oglinda privirilor mai are un nou confident, blitz-ul iesit din carapace, la lumina polemica a unui tratat de pace sau a unui castan nelipsit de flori.
O seara frumoasa!
Stella Anghel - Secunda hedonistă
Eu nu sunt poetă, dar citesc numeroase poeme de la vârsta când toți căutăm emoții în cărți, fiindcă ne era jenă să ne exteriorizăm.
În secunda hedonistă, pledez patetic pentru REGASIRE.
Regăsirea scrisorilor în plicuri demodate, în care ideile sunt actuale încă, pe când eu le-aș fi dorit proceduri medievale.
Regăsirea buletinului meteo capabil de gesturi duioase confundate cu priviri compătimitoare.
Regăsirea mesajului din vitrina transparentă a vasului de croazieră, când nu conta decât frumoasa alunecare a lumii.
Regăsirea rănilor pe care delatorii au presărat suspansul muzical al deposedării de funcții efemere.
Regăsirea piețelor nesfârșite, cu șiruri de fructe copleșite de exotice ademeniri.
Regăsirea puterii de a configura secundele în timp al trăirii .
E viață. Sunt gesturi. Doar atât.
Regăsirea rănilor pe care delatorii au presărat suspansul muzical al deposedării de funcții efemere.
Regăsirea piețelor nesfârșite, cu șiruri de fructe copleșite de exotice ademeniri.
Regăsirea puterii de a configura secundele în timp al trăirii .
E viață. Sunt gesturi. Doar atât.
15/12/2012
Stefan Afrimescu - continuare la anunt...
.jpg)
Voi fi ce-am fost şi mai...
înainte de a fi - o umbră -
venită înaintea mea pe...
lume, o umbră cu cip la
purtător în loc de nume şi
cu perechea rătăcită sau
ajunsă şi ea înger decăzut.
Aş mai putea să fiu neantul,
în care n-am crezut, dar şi
ploaia repede de vară sau
viforniţa de-anul trecut,
ninsoarea mielor sacrificaţi
de Paşte, sunt copilul care
a ţipat înnainte de-a se naşte
sfâşiind noaptea amniotică
a începutului de lume.
Şi din toate câte-am fost
Am mai rămas o umbră
16.dec. 2012
Afrimescu Stefan - Anunţ...(important pentru...posteritate!?)!
Odată cu prima zăpadă,
a căzut din ceruri şi...
partea mea de înger.
Fulgii de zăpadă, pe
care voi călcaţi, sunt
aripile mele frânte de
marginile beznei din
care am căzut, spre a
redeveni ce-am fost.
Scârţâitul zăpezii, sub
bocancii voştri, e ţipătul
de durere al aripilor de
înger care am fost, sub
apăsarea năpraznică a
gerului şi-a paşilor...
unor fiare, ieşite la vânat
de îngeri decăzuţi.
15-16 dec.2012
13/12/2012
Stella Anghel - Îngerul Blond
Îngerul Blond ne-a învățat să nu lăsăm timpul să curgă zadarnic și să dăruim cea mai frumoasă îmbrățișare celor care ne iubesc.
Priviți la fruntea lui, care are pulsațiile lui Eminescu. Priviți la zăpada de afară, căci în amintirea lui a nins cu inima iubitei, cu tot râsu-plânsu, cu necuvinte, cu alcool, cu elegii, cu tăcere, cu drumul lui Nichita spre eternitate.
Ne-a învățat să nu cunoaștem durerea iubirii, fiindcă purtăm cu noi starea poeziei, cea mai frumoasă moștenire lăsată românilor adevărați.
Te iubim, Nichita!
24/11/2012
Fără sunet, cu patimă
Week-end cu Federico Garcia Lorca
Când ești poet, secunda nu te mai părăsește, un impuls interior te îndeamnă să crezi că, pentru a clădi înalt, trebuie să sapi adânc, în suflet.
Federico Garcia Lorca, atras de acest gând, a înțeles că fără poezie, va fi orfan de toate. Nu s-a despărțit de poezie, așa cum nu poți separa apele de uscat. Nu există un alt nume spaniol din timpurile noastre, nici măcar cele ale lui Unamuno și Ortega nu răsună mai puternic decât cel al lui Garcia Lorca. Dacă ne gândim la toate timpurile, numai cel al lui Cervantes îl egalează în influență și protecția universală.
Rezultatul acestor reverii de week-end va fi întotdeauna o prefață a poemelor singurătății din care te sustragi prin artă, de a privi singurul ritual pe care ești stăpân, cel al mâinilor. Și atunci, degetele tale sunt avide de a desfrunzi luna; rostești numele ''unor nopți întunecate'' când stelele ''vin să bea apă din lumină'', când te simți ''fără sunet și patimă''. Și atunci, clădești în suflet doar un nume, mai presus de esența eternă a stelelor, de ''negurile ce se destramî''.
E un ritual de week -end, tăcut și pur, când degetele tale muritoare ''ar putea să desfrunzească luna''. Nimic mai mult.
Stella Anghel
19/11/2012
Ștefan Afrimescu - Contraargument la o antologie
Editarea unei antologii însă, nu este un demers chiar la îndemâna oricui, mai cu seamă făcut în regie proprie şi-n plină criză finaciară. Trecând peste acestea, demersul în sine este destul de complicat. Trebuie căutaţi şi găsiţi oamenii cu care să pleci la drum şi care să nu te lase tocmai când îţi crapă buza... Trebuie găsiţi şi selectaţi autori autentici şi de valoare certă, precum şi un juriu, care să nu se lase antrenat în eventuale jocuri de culise, dar şi de extremă probitate morală şi profesională. Ceea ce îmi place să cred că s-a si reuşit. Asta nu înseamnă că totul a mers „şnur”. Că nu au fost sincope, „mici presiuni” ori supărări de-a dreptul, câţiva autori, renunţând destul de „zgomotos” la a mai face parte din Antologie. Alţi autori, nu mai puţini de 10, urmare a unui orgoliu păgubos, s-au retras chiar pe ultima sută de metri, refuzând să aducă ajustările cerute de juriu, propriilor texte, mai puţin reuşite sau nefericit finalizate. De altfel juriul a avut şi cea mai grea şi mai ingrată misiune: selectarea „grâului de neghină,” pe de-o parte, şi-o echidistanţă cât mai perfectă, faţă de texte şi autori. Altfel, principale probleme întâlnite la majoritatea autorilor au fost: neştiinţa opririi la timp sau acolo unde impunea textul, a dicursului poetic; folosirea unor mijloace sărace de exprimare în demersul lor poetic, a unui limbaj uneoeori de-a dreptul neadecvat contextului; forţarea limbajului şi aşa sărac, uzat şi hiper-uzat, pentru obţinerea unor metafore fără un prea mare efect sau cu impact aproape de zero, asupra poeziilor. O altă problemă întâlnită a fost şi relativa lipsă de discernământ în alegerea propriilor poezii. Mai mult, unii autori au postat poezii care nu aveau nicio legăîtură cu tema Antologiei. Am mai constatat de asemenea că un număr important de autori au venit pe Arta Conversaţiei, doar anume, pentru a participa la selecţia de accedere în Antologia „Infinitul iubirii”, cei respinşi plecând apoi cu arme şi bagaje pe site-urile de pe unde veniseră.
Despre calitatea şi valoarea acestei Antologii, ar fi mai bine să-i lăsăm pe cititori să se pronunţe. Ei sunt cei care stabilesc până la urmă valoarea unei cărţi şi munca depusă pentru realizarea ei.
În încheiere, să mai adaug faptul, că în ciuda problemelor amintite s-au legat şi unele prietenii, pe de-o parte, dar că s-au şi rupt altele, pe de-altă parte, care s-au dovedit a fi fost doar de conjunctură
18/09/2012
CU LACRIMI, SFINŢIND URMELE PAŞILOR MAMEI
Nu sunt pe alte plaiuri, păduri atât de verzi,
În orice colţ al lumii, ai încerca să vezi;
Şi nici albastrul apei, nu l-am găsit mai clar,
Oriunde am fost în lume, dincolo de hotar.
De-aceea, ţară, vreau, să-ţi fiu apărător,
Cu drag, să-ţi flutur steagul tricolor,
Copiii mei, nepoţii şi toţi urmaşii lor,
Să fie oameni liberi şi demni de-acest popor!
PATRIEI – poezie premiată la concursul de poezie
patriotică, Suflet românesc, organizat de Arta conversaţiei şi desfăşurat în 12
august – Poiana Lui Mihai, Gorj
EG: Am
recâştigat gustul devenirii, am învins prin poezie şi iubire. Printre patrioţi,
cel ce a făcut din poezie o rugăciune, este şi va rămâne, mereu, poetul Victor
Burde. Poţi spune că ai reuşit, în felul tău, să-i convingi pe români să nu abandoneze poezia patriotică?
VB: Trăim, iată, o perioadă în
care aşa cum se cunoaşte, poezia patriotică a alunecat încet-încet într-un con
de umbră, rar, mai putând aprinde lumina de dragoste faţă de ţară şi neam în sufletele românilor. Mulţi dintrte poeţi se „jenează”
să mai scrie acest gen de poezie, cauzele fiind cunoscute.
După apusul „Epocii de aur”, în
care poezia patriotică era aproape obligatorie, în cuprinsul unei cărţi de
versuri, s-a ajuns la un fel de saturaţie atât a autorilor - prinşi într-un fel
de teamă generală, că ar putea fi confundaţi cu „poeţii de curte”- cât mai ales din partea cititorilor care
eliberaţi de „obligativitatea” citirii acesteia, preferă alte genuri de poezie.
Vă felicit din toată inima, pe
voi, cei care administraţi reţeaua „Arta conversaţiei”, că aţi avut curajul şi
puterea de a relansa, prin Concursul de poezie patriotică „Suflet Românesc”
inţiat, organizat şi finalizat atât de frumos, acest gen de poezie ce trebuie
să-şi regăsească locul binemeritat.
Personal consider că fiecare
locuitor al acestor frumoase meleaguri româneşti îşi iubeşte ţara şi limba; unii scriu,
alţii cântă despre aceste locuri mirifice şi chiar faptul că vorbim în această
dulce limbă românescă, este un act de patriotism.
Revenind la întrebarea ta, poezia patriotică îmi este foarte dragă. Nu poţi rămâne indiferent la ceea ce
s-a petrecut şi se petrece pe glia ta străbună, unde ne-a fost dat să ne naştem
şi să vieţuim.
Dacă voi, cei care aţi jurizat
poeziile trimise la concurs, aţi considerat că poeziile mele merită să fie
premiate, este o dovadă că am şi eu o mică contribuţie în relansarea poeziei
patriotice.
Poezii ca Priceasnă pentru
Apuseni, Patriei şi Clopotele Alba- Iuliei vorbesc, de la sine, despre ceea ce simt în
sufletul meu, pentru aceste meleaguri. Mai mult, am scris în versuri o frumoasă
legendă românescă ce a apărut sub formă de carte, intitulată Legenda stâncii
Panaghia – fata care s-a îndrăgostit de Soare (după o legendă rămasă de la
Calistrat Hogaş), legendă ce se referă la Stânca Panaghia, din Masivul Ceahlău.
Cartea se adresează, în special,
copiilor din clasele elementare, înţelegând prin aceasta să contribui, în
măsura posibilităţilor mele, la formarea celor mici a dragostei faţă limba şi
frumuseţile ţării în care s-au născut şi cresc.
EG: A
fost un concurs de poezie patriotică, pe meleagurile gorjeneşti, în Poiana lui
Mihai. A venit un premiu, au fost emoţii?
VB: Vă mărturisesc că am fost deosebit de emoţionat şi, în acelaşi timp, surprins să aflu că mă număr printre câştigătorii acestui concurs.
VB: Vă mărturisesc că am fost deosebit de emoţionat şi, în acelaşi timp, surprins să aflu că mă număr printre câştigătorii acestui concurs.
Deşi am mai obţinut alte premii
naţionale şi internaţionale pentru poezia care o scriu, acesta a fost un
premiu cu totul special, fiind primul ce l-am obţinut pentru poezie patriotică.
De fapt, avem puţine
concursuri de acest gen şi daţi-mi voie, să vă felicit, încă o dată, pentru
iniţierea acestui concurs care a fost o adevărată reuşită!
EG: Te leagă ceva anume de aceste ţinuturi?
VB: Este normal să mă lege. Este o parte a pământului nostru românesc şi sufletul meu vibrează adânc, atunci când vorbesc de meleagurile gorjene sau călătoresc prin ele, fiind pătruns de frumuseţea acestor plaiuri, dar şi de „bogăţia spirituală” ce îmi umple inima, admirând bijuteriile din piatră pe care le-a lăsat aici nemuritorul făuritor al „Păsării măiastre” , Constantin Brâncuşi precum şi celelalte lucrări inestimabile ca valoare spirituală, punte între cerul şi pământul municipiului Târgu-Jiu.
În timpul cât mi-am satisfăcut
stagiul militar la o unitate de geniu din Craiova, am participat în cadrul unei
aplicaţii militare, de peste o lună de zile, la reabilitarea drumului care duce
la Statuia lui Mihai Viteazul, din Poiana lui Mihai. VB: Este normal să mă lege. Este o parte a pământului nostru românesc şi sufletul meu vibrează adânc, atunci când vorbesc de meleagurile gorjene sau călătoresc prin ele, fiind pătruns de frumuseţea acestor plaiuri, dar şi de „bogăţia spirituală” ce îmi umple inima, admirând bijuteriile din piatră pe care le-a lăsat aici nemuritorul făuritor al „Păsării măiastre” , Constantin Brâncuşi precum şi celelalte lucrări inestimabile ca valoare spirituală, punte între cerul şi pământul municipiului Târgu-Jiu.
Faptul că tocmai în acest loc
s-au ţinut manifestările de încheiere a concursului de poezie patriotică, a
fost prilejul de a a retrăi, în minte, multe din momentele şi întâmplările din
acele zile ale tinereţii mele.
VB: Doamne, cât am regretat că, din motive de sănătate, nu am putut participa la festivităţile de încheiere a acestui reuşit concurs...
Vă asigur, însă, că am fost alături de voi, participanţii, cu gândul şi cu sufletul vibrând de emoţie, când vedeam imagini la TV, referitor la ce se întâmplă în Poiana lui Mihai. Am lăcrimat atunci, vă asigur, de bucurie, pentru tot şi toate cele văzute...
Am fost în permanenţă ţinut la
curent cu ce se întâmplă şi se petrece acolo, de către bunul meu prieten Nicu
Murgăşan, care a obţinut premiul I.
Tot prin intremediul lui, am
primit diploma pentru locul III, pe care am avut onoarea să mi-o acordaţi la
finalul concursului şi pentru care, vă mulţumesc încă o dată şi pe această
cale!
Vreau să vă spun că sunt foarte mândru pentru acest premiu obţinut şi
aştept o altă ediţie a concursului, pentru a fi alături de toţi colegii din
Arta Conversaţiei, care vor participa.
VB: Cu siguranţă că am să particip! Deşi în ultima perioadă am fost foarte ocupat cu diverse probleme, printre care şi o lansare de carte în Perii – Vadului (satul meu natal), jud. Sălaj, am început să revin la masa de scris; a sosit toamna cu frunze galbene şi melancolie şi sper ca muza cea frumoasă, să-mi trimită idei pentru versurile ce vor completa volumul aflat în lucru şi din care o parte a poeziilor vor pleca spre Arta conversaţiei, pentru volumul II. Sănătoşi să fim, cu toţii!
VB: Pentru toţi colaboratorii şi
prietenii mei de pe Arta conversaţiei, trimit cele mai frumoase gânduri de
sănătate şi fericire şi cât mai multă inspiraţie pentru a putea crea noi pagini
de frumos, hrană pentru sufletele celor care îndrăgesc, cuvântul scris!
Mă bucur să-i am alături în clipe de fericire sau tristeţe, făcând, de
acum, parte integrantă din viaţa mea. Îi îmbrăţişez şi îi iubesc pe toţi!
EG: Ce muzică asculţi?
VB: Iubesc muzica în general. De altfel, fac
parte din Ansablul folcloric „60 Plus” al Primăriei Alba Iulia, în cadrul
căruia activez de peste patru ani şi care are peste 230 de spectocole susţinute
în ţară şi străinătate, dar, în egală măsură, iubesc muzica de operă și operetă.
EG: Există un citat care îţi călăuzeşte drumul?
VB: Anul acesta, în luna martie, am
fost sărbătorit, alături de alţi conjudeţeni, de Consiliul judeţean Alba,
Biblioteca Judeţeană „Lucian Blaga” şi Uniunea Scriitorilor, Filiala Alba-Hunedoara,
cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani. Cu această ocazie, am primit o
frumoasă plachetă pe care este înscris următorul citat:
„Existăm vremelnic prin ceea ce luăm din jur, dar vom
trăi veşnic prin ceea ce dăruim” (D.M. Lawson).
Mi se pare că este cel mai
frumos citat ce te poate căluzi în viaţă!
EG: Ai ales să-ţi sfinţeşti viaţa, sfinţind poezia.
A fost timpul tău, în loc sfânt unde poezia ta a fost ascultată de sfinţi, încălzindu-te în Lumina lui Dumnezeu. Ai devenit un om de la care poeţii pot învăţa multe.
„Cu graiul tău molcom de ardelean
Şi sufletul curat ca soarele-n fereşti”,
ai renăscut, sărutând „urmele tălpilor” cu minunatul „Descântec de rouă” binecuvântată, închinându-i-te, cuminte. Ai ales loc sacru şi urmele tale au lăsat drum, poezia ta a rămas în inimile credincioşilor tăi prieteni. Cum te-ai simţit în mijlocul prietenilor, cu ei alături?
VB: La
sfârşitul anului trecut, când mi-a apărut la Editura Aromonii Culturale din
Adjud jud. Vrancea, volumul de versuri “Descântec de rouă”, mi-am propus ca
acesta să fie lansat şi în satul meu natal, Perii-Vadului, din jud. Sălaj, pe
care nu-l mai văzusem de 64 de ani, când l-am părăsit pentru a mă stabili
împreună cu familia în Alba Iulia, unde locuiesc şi în prezent.
Am fost extrem de fericit şi
emoţionat când, în a doua duminică a lunii septembrie din acest an, cu sprijinul
părintelui paroh din sat, Lucian Aurelian Bâlc şi cu ajutorul prietenilor mei
scriitori, Elena Valeria Ciura, Anişoara Bradea şi Gheorghe Luchian, am reuşit
să fac această lansare în faţa dragilor mei consăteni, oameni cu suflet curat
şi deschis, neatinşi de viciile oraşului, prezenţi în număr mare în biserica
străbună a satului.
A fost un moment de mare
comuniune spirituală, aflându-mă în locaşul în care am fost botezat şi în care,
copil mic fiind, am învăţat, lângă
blânda mea mamă, să spun primele rugăciuni…
M-a învăţat să mă rog mama
mea,
Ţinându-mă aproape lângă ea.
Îngenuchea, îngenuncheam şi
eu
Şoptind, să ne rugăm lui
Dumnezeu! (Învăţăturile mamei)
Acum, după 64 de ani, m-am rugat
din nou în sfânta biserică, lângă icoanele şi praporii sub care s-au închinat
părinţii mei şi am ridicat un parastas de pomenire şi aducere aminte a tuturor
celor dragi, dispăruţi…
Am recitat un colaj de versuri
dedicat satului meu şi am dăruit fiecăruia dintre cei prezenţi câte o carte,
ne-am bucurat şi am plâns cu lacrimi de fericire, emoţie şi recunoştiinţă,
pentru că Dumnezeu a îngăduit ca visul meu să prindă viaţă.
Am revăzut, în acea zi, satul
şi locul în care mi-a fost casa şi în care mi-a fost dat să văd lumina zilei şi
să fac primii paşi.
Am admirat din vârful dealului, Someşul curgând lin către apus şi am
discutat cu oamenii bătrâni ai satului, care mi-au cunoscut părinţii. Senzaţia ce
am avut-o când am călcat prin rouă în curtea casei părinteşti şi pe uliţa unde
mama umbla vara desculţă, nu o voi putea descrie niciodată!
Satul meu iubit, era aşa cum mi
l-am imaginat şi scris în mai multe poezii, după puţinele amintiri rămase din
anii copilăriei:
SATUL MEU
(colaj de versuri)
Satul meu e amintirea mamei,
Năframa împănată, legată înapoi,
Caru-ncărcat, mânat în pragul toamnei,
De tatăl meu, păşind pe lângă boi.
Şi ce miros era în sat atunci,
Din vii plutea aromă a-busuioacă,
Glumeau femeile, tăind tuleii-n
lunci,
Şi vesele cântau când era clacă.
În pragul iernii, îşi torceau fuiorul,
La şezători, în serile brumate,
Iar doina suspina - să le aline dorul
De soţul sau iubitul duşi departe…
M-am reîntors în tine, sat natal,
Sălbatic mai miroase, otava din fâneţe,
Vreau Someşul, să-l văd din vârf de deal
Şi bucuros să-mpart la toţi, bineţe.
Ca în romanţa veche, lin doinită,
Cu snopi de grâu în carul scârţîind,
Pe uliţa pustie - şi-acum, nepietruită,
Aceiaşi plopi se-nşiruie foşnind...
Căsuţele, prin vremi, s-au coşcovit,
Stând să alunece spre mal de apă,
Căci timpu-n trup şi-n maluri sapă
Şi buruienile-n fereşti au năpădit…
In curtea casei mele părinteşti,
Doar nucul, pus de tata, mai rodeşte.
Cireşul s-a uscat şi creanga-i mărgineşte
Grădina din vecini, cu meri domneşti.
Tresar… Pe locul unde-aveam caisul,
În partea dinspre capătul grădinii,
În locul florilor ce fulguiau ca ninsul,
Mocneşte putregaiul pe groapa rădăcinii.
Pustiu prin jur! Mi s-au mutat vecinii...
Mulţi, au trecut în somnul fără visuri,
Alţii, pribegi prin lume, iau masa cu străinii,
Cu dorul căpătâi, dormind sub alte-apusuri.
Prin geamul colbuit de anotimpuri,
Zăresc năframa mamii şi-un ştergar…
Şi-n cui, mai rugineşte bătrânul
felinar
Ce sta de veghe noaptea-n alte timpuri.
Icoana cu Iisus, aproape că-i
desprinsă
De pe peretele cu laviţă şi
masă,
Şi binecuvântează liniştea din
casă,
Dar candela nu-i mai demult
aprinsă…
Aş bea însetat din vasul de lut,
brumat de apa cea rece,
Din care mama şi tata-au băut,
înainte, ca-n humă să plece…
Să stau la fântâna din sat,
Să stau la fântâna din sat,
odihnind lângă fânul cosit,
Să umplu ulciorul secat,
cu dorul meu, mistuit…
Să număr răchite pe cale
şi-n susur de plopi să ascult,
Din frunză, o doină de jale,
cântată de tata, demult…
cu apa fîntânii-oglindă,
Departe ţi-e chipul durut
şi dorul m-aşteaptă în tindă…
Urmele tălpilor, de pe uliţa mamii,
Le-au îngropat prin timp bolovanii…
Doar iarba necosită îi mai sărută paşii,
S-a pierdut cărarea… şi-au pierit cosaşii.
Apa ca o rouă din fântâna mami,
Unde-n pragul serii şi-adăpa plăvanii,
Ruguri o îneacă, cercuindu-şi spinii
Şi-a pierit din unde, licărul luminii…
Numai neuitata, blânda doină-a mamii
A rămas sub streşini, înfrângându-şi anii...
O îngână şi pruncii nepotului meu,
O îngână şi pruncii nepotului meu,
Doina mamii nu moare - renaşte mereu !
Şi spun o rugăciune pentru ei,
Mama şi tata - dragi părinţii mei
Şi pentru timpurile din copilărie,
Ce ştiu că niciodată, nu au să reînvie…
De satul meu, mă simt pe veci legat
Nu pot uita de Someş şi de Deal,
Deşi-s bătrân, din el, de mult
plecat,
Îmi aminteşte că-s ţărână - de
Ardeal!
Sărmane sat! Tu, vatră a mamei mele,
În care mi-a fost dat să văd lumina,
Te stingi, încet-încet, ca raza unei
stele,
Precum mă sting şi eu; şi cine poartă
vina?
A fost o zi minunată în care
sufletul meu s-a hrănit şi a lăcrimat pe glia din care am prins viaţă şi pe
urmele paşilor mamei, fiind, în acelaşi timp, bucuros şi mândru că eu, fiul acestui
sat am reuşit să dau consătenilor mei o fărâmă de suflet, aşternută pe cartea ce le-am dăruit-o.
Binecuvântat fie locaşul
sfânt, care m-a adăpostit, pentru câteva ore, şi mi-a oferit o adevărată lecţie de
viaţă şi iubire faţă de oamenii şi locurile natale!
Mulţumesc foarte mult, Arta
Conversaţiei – punte spre legarea de prietenii trainice ce nu se pot destrăma
niciodată!
La ceasul
solemn, a batut cuvântul tău, să aibă nădejde şi să lumineze chipurile noastre,
iar în sclipirea dimineţii, cu descântec de rouă, plin de iubire, ai împărţit
iubire, dar şi mândrie...
Eli Gîlcescu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)