Poet
septuagenar, mai mult discret decât clamoros, Raul Constantinescu și-a adunat
în Periplu prin neant ce i s-a părut lui că are mai reprezentativ în cele cinci
volume anterioare, adăugând și câteva poezii inedite. O antologie, așadar,
foarte bine cumpănită, pe care Editura Tracus Arte a avut buna inspirație să
i-o publice. Pentru noi, cel puțin, poemele din acest volum sunt o revelație.
Descoperim un poet despre care n-am știut multe, dar de aici înainte vom ști.
Un poet autentic, din stirpea rară a poeților orfici, cum bine au remarcat și
Iv. Martinovici, și Ion Itu, comentându-i volumele anterioare. Într-adevăr,
Raul Constantinescu nu practică o poezie de toate zilele, nu se lasă amețit de
zgomotul din jur, ci ca un cântăreț magic își acordează rostirea poetică la
tonurile înalte ale adevărurilor esențiale. Nu sunt mulți poeți în literatura
noastră care să fi încercat un asemenea demers. Unul este Ion Barbu. În
vecinătatea lui tinde să urce și Raul Constantinescu, nu ca epigon, ci ca emul.
Neantul
său nu e nimicul din reprezentările profane, ci un tărâm, o cealaltă lume în
spațiul mitic. Poetul îi dă și un nume, Neantia, spre a crea, oarecum, contur
infinității sale: „Prieteni, prin apeiron,/ prin acest punct zero și infinit,/
trecerea dincolo începe,/ trecerea în neantia fără limită...“(Trecerea în
cuvânt). Cum sugerează bine titlul citat, Neantia aceasta trăiește prin Cuvânt,
prin adevăratul cuvânt, cel magic, răscolitor de lumi adormite, nu prin vorba
de toate zilele. Cuvânt magic sau poezie orfică sunt cam același lucru. Periplu
prin neant vrea să însemne, deci, o călătorie prin Neantia, prin lumea
spiritului pur, a adevărurilor esențiale, dincolo de contingentul nostru
fremătător. Este o invitație, să recunoaștem, ispititoare, dar nu pentru
cititorul de rând, ci pentru cel inițiat, cu o largă cuprindere asupra vieții,
cu alte obișnuințe de lectură decât cele curente.
Volumul
este foarte atent întocmit, cu viziune de maestru într-ale poeziei. Nimic nu e
de mișcat de la locul lui. Are trei cicluri, așezate în succesiunea lor
firească.
Primul, Sublim Femininul, până a nu-l
parcurge, trezește în memoria lectorului de rând coloratele fețe ale poeziei
erotice. În realitate, nu poate fi invocată nici una din acestea, nici sfiala,
nici spontaneitatea, nici jocul, nici senzualitatea... și care vor mai fi. De
altfel, numai în câteva poeme trăirile sunt personalizate: „Se cutremura în noi
avid pământul/ când față-n față ne-am văzut, Carina.../ plăcerea și păcatul,
ispitele și vina/ spulberau în noi lumina și Cuvântul...“ Dar și în această
situație rară, convertirea la Idee vine în cele din urmă: „...schimbând prin
ani făptura în idee - /osmotic vis în zbor: bărbat femeie...“(Osmotic vis). În
rest, ceea ce s-ar putea numi poezia erotică a lui Raul Constantinescu e mai
mult o reflecție a condiției androginului, a masculinului și femininului ca
principii universale. Tot zbuciumul erotic sfârșește fericit în măsura în care
găsește ecou în Neantia, pentru că Frumoasa Frumoaselor, cea care împarte
daimoni – flori, „te vrea–ntreg, nu parte!“, cum spune haiku-ul folosit ca
prefață a ciclului. Întregul, în viziunea poetică a lui Raul Constantinescu,
poate fi, deopotrivă, perechea pământeană și cea cosmică. Mitul arheului este
valorificat des de către poet, ca, de altfel, și alte mituri. Întreg, cu
adevărat, ești numai în suma avatarurilor existenței tale. Iar dacă aceste
avataruri s-au împlinit ori urmează să se împlinească prin același sublim
feminin, Neantia nu are cum să te sperie.
Fiecare
poem este citabil prin felul original în care înalță sentimentul iubirii din
spațiul teluricului spre orizonturile sale cosmice: „Noi venim dintr-o mare
iubire/ și-n toate spremplinirea-i fără margini pășim...“(Iubire întru iubire).
Sau :„Franjuri fulgurări flacără zarea/ peste ape în aer pe munți,/ din adânc
tresaltă chemarea/ năvalnicei cosmice nunți//Lavă și gheață în vis/își caută
stâmpăru-ntruna/ nesățiosul avidul abis/ înalt aureolează cununa!“ (Chemarea
dintâi).
Al
doilea ciclu, După ultimul Babel, ar putea fi asociat unei culegeri de arte
poetice. Catrenul care îl deschide sugerează acest fapt: „Umbră-n lumină omul
este.../aceasta e demult poveste;/ tu, poete, caută în lume/ să-nflorești
luminii nume“(Menirea poetului). Încrederea lui Raul Constantinescu în forța
poetului, a cuvântului său, de-a înălța omul din lumea materiei spre sferele
spiritului pur ia, de această dată, avânturi romantice: „Turn babel de cuvinte
ne fură/ șiruri de euri înmugurite în vis.../ zenitul – înaltă măsură – / zbor
continuu ne soarbe-n abis...“(Zbor). Sau: „ Cuvine-se mai mult decât cuvintele
rostirii înalte/ să te preafericim, Poezie, – izvor al misterului viu din
noi...“(Salve Regina Poezia!). Asemenea imnuri se găsesc mai multe în acest
ciclu, expresie clară a intenției slujirii poeziei orfice. În rezumat, Babelul
invocat, ultimul în viziunea poetului, este „turnul de asalt“ al poemului, din
care versurile zboară ca săgeți aprinse, iar cuvintele funcționează ca gloanțe
ori stilete. Metaforele, laser al inimii, prind în năvod sorii nevăzutului
univers în veșnică devenire. Singur de veghe în acest turn, în centrul
furtunii, poetul, „ultimul luptător pe baricadele omului“, „preafericit
supraviețuitor în valea plângerii“, izvorul nesecat al rostirii a toate, se
jertfește ca să dea temei spiritului viu al poeziei. (Am făcut ce nu se face,
rezumând poemul Ars Poetica, pentru economisirea spațiului tipografic). Cu
acest statut, el își asumă o funcție demiurgică în proximitatea Divinității.
Mai mult decât unealtă a Sa, cum ar spune L. Blaga, fiu al Său spiritual, un
nou Christ, dintrun șir nesfârșit de răstigniți : „Neîncetat seamănă Dumnezeu/
lumina-i în bezna eului meu// (...) Domnul zilnic mă zidește,/ și-n noaptea
fără seamăn/ cu Isus pe cruce mă-ngeamăn/ atâta cât sunt, cât încă mai respir/
într-al înaltului inspir.“(Cu Isus mă îngeamăn).
Cum
am anticipat, al treilea ciclu, Netihnule Divinule, cuprinde poeme care
dezvoltă tocmai tema aceasta, a Divinității disipate în univers: „Veșnic
ascuns, netihnule, har pretutindeni tăcut vii, Divinule,.../și-nlăuntru și-n
afară,/ ești și scară și pe scară,/ și pe munte și sub munte,/ și prin frunzele
mărunte,/ și în vis de-azur și în abis, și-n închis și în deschis,/ și-n finit
și-n infinit/ și în negru și-n albit...“(Netihnule Divinule!) Câteva accente
argheziene pot fi identificate în acest ciclu, mai ales în cei șase Psalmi, dar
dincolo de ele, Raul Constantinescu rămâne un poet orfic, poate chiar mai bine
resimțit aici, pentru că simbolurile ermetice sunt mai frecvente: „O, El,
marele, mult neștiutul – /cel ce-n degetul mic universul ține/ scamă în vânt/
nevăzut neștiut nebănuit nenumit vibrare fior/ omniprezent în toate cele ce
sunt/ numele numărul codul niciunde nu-și lasă/ nu are nimic totul având
fiind;/ nu-l știe nimeni nicicând, el știind totul.../ margini nu are, fiind
pretutindeni.../ început și sfârșit nu are, veșnic fiind.../ miezul miezului
ascultând,/ El tace suveran în singurătate deplină/ scriind citind recitind
viețile morțile noastre.../pre sine în perpetuă devenire în noi visează-se/
întru senina eternitate/ prin furnicar de lumi prin lumi/ cu grija fiecărui
suflet atom/ iubire împânzindă rețea în desfășurare – /odihnă sprijin lege/ a
tuturor celor ce sunt fără de moarte al iubirii izvor“(Cel ce-n degetul mic universul
ține).
Spuneam
că volumul este atent structurat, până a fi rotunjit perfect. Dacă se deschide
cu un haiku, nu putea să se încheie decât la fel: „În peșteră/ singur cu
Dumnezeu/ aștept iluminarea.“ Logica ordinii celor trei cicluri este, acum,
clară: prin sublimarea iubirii, poetul se decantează, se distilează, trece în
Cuvânt și prin el în Neantia, ca să aștepte iluminarea lângă Dumnezeu, care îl
va împărtăși cu un nou destin christic. Se simte, deci, din spița celor aleși.
Numai aceștia, ca poeți orfici, nu-și recită versurile, ci le scandează,
apelând la toate modalitățile expresive, pentru a obține sonorități magice:
vocabular îmbogățit, mai cu seamă prin aglutinări oximoronice, repetiții
tautologice, serii sinonimice; dislocări sintactice... și care mai sunt. Raul
Constantinescu și-a creat, astfel, un stil ce-l particularizează în poezia
românească. Trebuie să recunoaștem faptul acesta, oricât ne-am feri de
aprecieri hazardate. Chiar nu înțelegem de ce, până acum, criticii formatori de
opinie nu prea l-au băgat în seamă. Dar niciodată nu e prea târziu.
Iuliu Pârvu
(TRIBUNA • NR. 293• 16-30 noiembrie 2014)
