MITICĂ
La naştere, fiind mici şi neştiutori, copiii nu sunt totdeauna punctuali. Unii vin pe lume înainte de sorocul celor nouă luni, alţii, ceva mai târziu. O întârziere ieşită din comun s-a produs în satul Preajba, la începutul anilor patruzeci. A doua nevastă a bunicului meu Grigore Butulescu, Măria, a născut un băiat frumos la treisprezece luni de la moartea soţului ei. Cazul a rămas până azi neelucidat. Unii au crezut că o sarcină aşa îndelungată a fost o anomalie medicală. Alţii, mai numeroşi, erau de părere că Măria călcase strâmb în perioada de doliu.
Biata văduvă a înţeles repede necazurile ce vor urma. Când şi-a dat seama că e gravidă a făcut tot ce ştia pentru a evita nenorocirea. A băut bere fiartă în hrean, s-a spălat pe la părţile ruşinoase cu zeamă de lămâie şi muştar, a ridicat de mai multe ori o nicovală grea de fier. Dar copilul părea hotărât să trăiască. Se ţinea scai de uterul ei.
Atunci, Măria a renunţat. Ştia că de un copil nedorit te scapi mai uşor după ce se naşte. La ţară, planificarea familiei avea legile ei nescrise, dure, uneori nemiloase. Pe 9 februarie 1941, ţipând îngrozit, copilul şi-a făcut apariţia în această lume strâmbă.
Ion, fratele meu cel mare avea pe-atunci şase luni. Era foarte dolofan, mama lăsându-l să sugă în voie. Trebuie spus că Ion a avut parte de un program special de alăptare. Împlinise doi ani şi mama încă nu îl înţărcase. Ea ne-a relatat, mai târziu, scene amuzante. Săpa porumbul în grădină în vreme ce copilul se juca prin curte. Când se apropia ora mesei, acesta venea la ea alergând. Atunci mama punea sapa deoparte, se întindea pe iarbă şi făcea o pauză de alăptare. Copilul sugea cât vrea, după care pleca iar la joacă.
Ion era prea mic să înţeleagă stufosul nostru arbust genealogic. Nu pricepea că barza tocmai îi adusese un unchi mai tânăr decât el. Dar mama, când a aflat că soacra ei a născut, i-a făcut imediat o vizită.Şi-a lăsat copilul în grija bunicii, a luat cu ea un bănuţ de argint, un borcan cu dulceaţă de cireşe sălbatice, o pătură mică de molton şi câteva scutece curate. Că la o femeie lehuză nu e bine să te duci cu mâna goală. Zăpada nu era mare. A ajuns repede, luând-o peste grădini, pe scurtătură. Intrând în curte, a dat cu ochii de unul din băieţii cei mari. Mama l-a întrebat: „Vasile! Unde-i Liţa Mărie?” Omul i-a răspuns îmbufnat: „În casă, dă-o dracu’ de boală!”
Mama a intrat în odaie. Gerul desenase pe geamul ferestrei flori albe de gheaţă. Femeia născuse de dimineaţă. O babă din vecini îi tăiase cordonul ombilical cu o foarfecă de tuns oi, spălată cu rachiu. Acum sta ghemuită sub un cojoc. Soba era rece. Nimeni nu se învrednicise să-i facă focul.
- Bună ziua, Liţă Mărie…
- Bună ziua, Anică…
- Bine că dete Dumnezeu şi te uşuraşi…
- Uşura-m-ar moartea, Anică…
- Tare-i frig aici la dumneata…
- N-are cine să aprindă focul!
- Copiii unde-s?
- Acasă! Da-s supăraţi pe mine…
- Stai că-l aprind eu imediat…
Mama a luat de pe prispă un braţ de lemne. A aşezat în sobă câteva vreascuri uscate. Deasupra a pus lemne ceva mai groase. A turnat oleacă de petrol dintr-o sticlă. Apoi a aprins focul. Fiind vreme geroasă, soba a început să duduie.
- Lemnele ard bine! Imediat se încălzeşte…
- Bodaproste!
- Liţă Mărie! Ţi-am adus un borcan cu dulceaţă. Şi nişte scutece…
- Bodaproste…
Mama a aşezat lucrurile aduse pe masă. A turnat apă într-o lighean de tablă şi l-a pus pe plita sobei. O femeie cu copil mic are nevoie de apă caldă. S-a apropiat de lehuză. Cu palma i-a atins fruntea. Nu avea fierbinţeală. Apoi a ridicat cojocul, să vadă copilul. Mama a tresărit. Copilul nu era acolo.
- Liţă! Unde-i copilu’?
- Dă-l dracu’, Anică!
- Mă’, femeie! Eşti nebună? Unde-i copilu’?!
- L-am aruncat…
- Unde?
- În tindă…
Speriată, mama s-a dus direct în tindă. Într-un colţ, lângă o mătură de nuiele, pe huma rece ce ţinea loc de duşumea, a văzut o pătură aspră de lână, sub care i s-a părut că ceva se mişcă. Apropiindu-se, a auzit un scâncet stins. Sub pătura aceea a găsit un pui de om, mic şi nevinovat, vânăt de frig. Dar încă viu. Mama a luat copilul în braţe şi a alergat cu el lângă sobă. Apa tocmai se încălzise. Copilul era murdar de pământ. Părea resemnat. Nu mai avea putere să plângă. Mama l-a spălat repede. I-a pus scutecele şi l-a învelit în pătura de molton.
- Liţă! I-ai dat să sugă?
- Nu…
Mama şi-a desfăcut cămaşa. A luat copilul la piept. Şi a simţit gura aceea mică şi rece cum îi caută sânul. L-a găsit, graţie unui miraculos instinct. Pentru prima oară pruncul gusta laptele cald al vieţii.
- Uite, Liţă Mărie! Ce frumos suge!
- Nu-i da să sugă, Anică! Lasă-l să moară…
- Păi de ce?
- De aia! Că m-a umplut de ruşine…
Mama era o fire calculată la vorbă. Însă, la nevoie, ştia să erupă, devastator.
- Ce vină are acest copil, fă? El te-a pus să te dai cu cracii în sus prin tufe?
- Taci, Anică…
- Ba nu tac! Uită-te la îngeraşul ăsta mic! E carne din carnea dumitale…
- Ştiu! Da’ nu pot să-l cresc! Tu nu vezi că toţi râd de mine? Tot satu’ mă arată cu degetul…
- Niciodată nu poţi închide gura satului! Orice ai face…
- Am patru băieţi mari, Anică… Toţi mă urăsc…
- Taci! Ia copilul lângă dumneata, la căldură! Mă duc eu să vorbesc cu băieţii!
Mama era cunoscută pentru puterea ei de convingere. S-a aplecat peste pat şi a aşezat copilul lângă Măria, acoperindu-l cu cojocul. Şi-a luat cojocul şi a ieşit afară să-l caute pe Ion, băiatul cel mare, care avea şaisprezece ani. Ion încă nu se bărbierea, dar avea o privire ageră şi matură. Mama îl cunoştea. Venea des pe la soţul ei, care era fratele lui vitreg. Îl mai ajuta la muncă. Iar seara, la lumina lămpii cu petrol, mai jucau cărţi. Mama ştia că în sufletul fiecărui om sălăşuieşte, şi binele, şi răul, în spatele unor uşi diferite. Trebuie doar să ştii la care din ele să baţi.
- Ioane! Să ai grijă de mama ta!
- Nu pot, cumnată! Ne-a făcut de râsu’ lumii?
- Ce-a făcut, mă? Ţi-a născut un frate…
- Tata e mort de un an…
- Dumnezeu să-l odihnească! Dar mama ta e vie! A dat peste ea un necaz! Să o judece Dumnezeu! Nu noi!
- Şi ce pot eu să fac, cumnată?
- Vorbeşte cu fraţii tăi mai mici! Că te ascultă. Acum tu eşti singurul bărbat al casei. Apropiaţi-vă iar de mama voastră! Şi de fratele nou născut. Că sunteţi toţi o familie…
- O să vorbesc, cumnată…
- L-ai văzut pe frăţiorul tău?
- Nu…
- Seamănă cu tine… Are nas întors, ca berbecii de Câmpulung… Sigur o să-i placă jocul de cărţi…
Ion a zâmbit amar. Toată lumea ştia că e mare cartofor. Deşi niciodată nu juca pe bani. Mulţumită de rezultatul negocierilor, mama i-a dat lui Ion cobiliţa şi două găleţi goale. L-a trimis la Fântâna lui Todea, după apă. Când a intrat iar în odaie, mama a găsit-o pe Măria aşezată pe marginea patului. Avea sânul dezgolit. Ţinea copilul la piept. Îl alăpta şi plângea.
- De ce plângi, Liţă Mărie…
- Plâng, Anică… Plâng de mila mea şi a acestui copil… Ce pot eu să-i dau, păcatele mele? Că-s săracă şi singură. Şi mai am patru copii de crescut…
- I-ai dat deja mult, Liţă Mărie… I-ai dat viaţă…
- Ştiu! Da’ nu ajunge…
- Lasă, Liţă… Că Dumnezeu are grijă de toţi şi de toate…
- Ai tu dreptate… Îngeru’ ăsta n-are nici o vină… Şi tare-i frumos… Seamănă cu păcătosu’ de ta-su!
- Tatăl lui e Grigore Butulescu!
- Anică! De la moartea lui Grigore a trecut anul!
- Nu contează! Nu ştim noi cum a fost. Te-o fi lăsat grea duhul lui Grigore! Că au mai fost cazuri…
- Anică…
- Ascultă! Dacă vrei să fie bine, nu mai pomeni niciodată de tatăl lui. Să rămână aşa! Că te-a lăsat borţoasă un duh, de dincolo de mormânt… Ai înţeles?
- Bine, Anică…
- Cum îi pui numele, Liţă Mărie?
- Dumitru…
Atunci mama a luat copilul în braţe. I-a pus bănuţul de argint pe frunte. S-a întors către icoana de pe perete. A ridicat copilul şi a zis:
- Să trăieşti, Mitică! Să fii deştept şi sănătos! Să creşti mare şi frumos!
Uşa s-a deschis. În odaie a intrat Ion, cu găleata de apă în mână. A pus-o pe măsuţa de la intrare.
”Uite, mumă! Ţi-am adus o garniţă de apă.” Şi a dat să plece. Mama însă l-a oprit. S-a apropiat de el râzând şi i-a pus copilul în braţe. Încurcat, băiatul nu ştia ce să facă. Micuţul a început să plângă. Şi atunci Ion l-a legănat uşor, uitându-se atent la faţa lui. Copilul s-a liniştit. A mai gângurit puţin, după care a adormit. Mama a observat caldura şi uimirea jucând în ochii lui Ion. Sentimentele oamenilor săraci sunt sincere; se cristalizează repede, aproape spontan.
Peste două săptămâni, într-o duminică mama s-a dus la biserică. La stăruinţele naşului, preotul acceptase până la urmă să boteze copilul. Zăpada fiind mare, rude au fost puţine. Însă cei patru fraţi ai lui Mitică erau toţi în faţa altarului. Mama a avut impresia că slujba a fost mai scurtă ca de obicei. Era şi foarte frig. Preotul nu părea dispus să se obosească prea mult pentru un copil fără tată. De la lepădarea de Satan a ajuns foarte repede la întreita afundare. L-a scufundat grăbit pe Mitică în apa rece a cristelniţei. În mod surprinzător, copilul nu a plâns. Deşi venise de curând pe lume, se obişnuise deja cu suferinţa.
După botez, Mitică a făcut ce fac toţi copiii de seama lui: a început să crească. N-a fost uşor. Războiul fiind în toi, lipsurile erau tot mai mari. Bărbaţii erau trimişi pe front, ogoarele nu mai erau muncite. Alimentele mergeau preponderent către armată. În bucătăriile ţărăneşti, foamea sta la masă cu bătrânii, femeile şi copiii.
Când războiul s-a terminat, Mitică era un băieţel cuminte şi timid. Încă nu înţelegea vorbele răutăcioase ale celor din jur. Zilnic îşi savura, până la ultima firimitură, bucata de mămăligă cu brânză sărată. Ca toţi copiii, îşi completa cum putea meniul, cu dude, corcoduşe şi alte dulciuri pe care Dumnezeu, în bunătatea sa nemărginită, le agăţa prin pomii din jurul casei. Îi plăcea să se joace în curte. Jucării avea. Fraţii mai mari erau meşteri pricepuţi. Dintr-o ramură de salcie, Vasile îi cioplise cu briceagul o sabie. Simion îi făcuse un căluţ de lemn. Iar Ion găsise pe undeva o carte cu poze colorate, în care Mitică putea să vadă, de câte ori dorea, animale sălbatice şi domestice.
Cartea l-a atras de la început. La şcoală s-a simţit bine din prima zi. Aici a aflat că mai erau şi alţi copii fără tată. Dar taţii lor muriseră pe front, erau eroi, familile lor primiseră decoraţii. Despre tatăl său nimeni nu ştia nimic. Mama evita să vorbească. L-au lămurit, râzând nişte băieţi mai mari. „ Tac-tu este eroul necunoscut, Mitică!”.
Când se adună în grup, copiii sunt cruzi şi fără minte. Le place să-l hărţuiască pe cel slab. În general, repetă vorbe ce le aud în casă, de la părinţii lor. Mitică se obişnuise cu răutăţile colegilor. Când i se spunea copil din flori, tufar sau suflet de pripas zâmbea timid. Nu sărea la bătaie niciodată, deşi era bine legat. Continua să-şi vadă de carte. Firea lui senină a învins. Treptat, colegii au început să-l accepte, ba chiar să-l îndrăgească. Iar de când a primit coroniţa de premiant, şicanele au încetat.
Important e că se simţea bine acasă. Acum, pentru mama sa el devenise bucuria vieţii. Cu toată sărăcia lucie din jur, Mitică a înţeles că e mai bogat decât s-ar crede. Cu cele două soţii, tatăl său juridic îi lăsase nu mai puţin de opt fraţi şi surori. Deşi ştiau bine povestea lui, toţi îl acceptaseră. Compasiunea faţă de soarta sa ingrată s-a transformat treptat în dragoste. Fraţii s-au hotărât să-l ajute să se ridice.
Nu avea mulţi prieteni. Unul dintre aceştia era fratele meu Ion. Care era foarte grijuliu cu unchiul său cel mic. Mergeau împreună la şcoală. Mitică era cu o clasă în urma lui, dar se întâlneau des. Ion i-a spus că mama sa a hotărât să spargă tradiţia satului. Când va termina cele şapte clase, nu-l va trimite la oi. Îl va da la liceu. Că avea note mari. Şi elevii buni primeau o mică bursă.
Note foarte bune avea şi Mitică. Dar oare mama sa îl va da la liceu? Fraţii săi mai mari se însuraseră. Toţi aveau familiile lor. În gospodăria casei era mult de lucru. Iar el rămăsese singurul bărbat. Când Mitică a terminat clasa a şaptea, mama s-a afirmat iar, cu talentul ei diplomatic.
- Liţă Mărie! Mitică termină şcoala! Îl dai la liceu?
- Liceu? Aia ce mai e?
- O altă şcoală…
- Păi ce-i mai trebuie altă şcoală, dacă a terminat una?
- Să înveţe mai multă carte…
- Ce să mai înveţe? Că al meu, în şapte ani a învăţat toată cartea…
- E o şcoală superioară?
- Superioară? Aia ce mai e?
- De acolo va ieşi mai deştept…
- Nu! E destul de deştept şi aşa! Gata cu învăţatul! Oamenii mai trebuie să şi muncească!
- Eu pe-al meu l-am dat la liceu!
- Păi, ţie-ţi convine! Că ai bărbat! Are cine să-ţi cosească fânul. Are cine să are.
- Liţă Mărie! Mitică la liceu va primi bursă…
- Bursă? Aia ce mai e?
- Şcoala o să-i dea bani, dacă merge la şcoală…
- Câţi bani?
- O sută de lei pe lună…
Atunci Liţa Mărie a căzut pe gânduri. Pentru o femeie fără nici un venit, aşa cum era ea, o sută de lei era o sumă respectabilă.
Liceul Tudor Vladinirescu din Târgu Jiu primea numai băieţi. Regulamentul şcolar era sever, aproape militar. Asemenea camioanelor, elevii aveau numere de înregistrare, cusute pe mânecile vestoanelor. Bursele erau astfel calculate, încât acopereau masa şi internatul, lucru esenţial pentru elevii săraci. Mâncarea la cantină era modestă. Mămăliga era la loc de cinste. Meniurile vegetariene se ţineau lanţ. De regulă, la felul întâi se servea ciorbă de fasole cu mămăligă. Iar la felul doi, iahnie de fasole, tot cu mămăligă. Elevii însă nu cârteau. Ştiau că ţara se industrializează. Şi mai are de achitat datorii de război.
Peste câmp, distanţa de la casele lor din Preajba până la liceu era de vreo cinci kilometri. Când era timp frumos Ion şi Mitică o parcurgeau într-o oră, în pas alergător. Dar când ploile transformau poteca în noroi clisos, când zăpada troienea cărarea şi lupii urlau prin crâng, mersul la şcoala era anevoios. Fratele meu a ales internatul. Mitică nu a avut această posibilitate. În fiecare zi bătea pe jos, singur, drumul de-acasă la şcoală şi înapoi. Suta de lei a bursei era pentu el vitală. Nu-şi putea permite să o cheltuie pentru masă şi cazare. Din bursă Liţa Mărie i-a cumpărat un costum de elev şi ghete. Că la liceu nu puteai merge în iţari şi desculţ.
Şi Ion, şi Mitică învăţau temeinic, să nu cumva să-şi piardă bursele. Însă fără bursă puteai să rămâi şi din alte motive. Într-o sâmbătă, colegul său de clasă Cornea, fără a avea un motiv anume, a tăbărât cu pumnii pe bietul Mitică. Acesta, având o fire paşnică, nu s-a apărat. Atitudinea sa l-a încurajat pe bătăuş. L-a lovit puternic în plex, până ce Mitică s-a prăbuşit. Atunci a apărut fratele meu Ion, ca prin minune. Care era cu o clasă mai mare şi cu un cap mai înalt decât Cornea. Lucrurile s-au liniştit repede. Cu doi pumni bine plasaţi, agresorul a fost cuminţit. Din păcate, a venit directorul Talabă, care le-a tăiat bursa pe trei luni celor doi cocoşi.
Dar nici Mitică nu a ieşit bine din acest eveniment. Ajuns acasă, a simţit că are crampe dureroase la stomac. N-a pomenit un cuvânt despre bătaie. Crezând că cineva i-a deocheat băiatul, Liţa Mărie a chemat-o pe Lia lu’ Alboiu, să-i descânte. Tămăduitoare vestită, Lia te scăpa de orice boală pentru un căpeţ de mălai.
Lia era o femeie cinstită, care credea sincer în medicina populară şi în forţa vindecătoare a descântecului. Nu ştia nimic despre autosugestie; toată medicaţia ei ţinea de farmacia lui Dumnezeu şi de poezia tămăduirii! L-a pipăit cu grijă pe băiat, stabilind repede diagnosticul. Nici vorbă de deochi! Băiatul suferea de izdat. Fiind lovit de Diavol în burtă, băiatul a fost trecut imediat la terapie intensivă. Lia îl apăsa delicat, în locuri de ea ştiute, spunând:
- Fugi izdate, necurate,
Nu te-ntinde, nu cuprinde.
Apoi Lia a scos un cuţit lung, cu lamă de aramă, pe care l-a înfipt în pământ. După care şi-a reluat descântecul.
- Cu cuţit te tai,
Putere să n-ai!
Du-te-n vârf de munte,
Vântul să te-asculte!
În final, izdatul a fost alungat din trupul băiatului. Lia continua să maseze abdomenul pacientului cu degetele ei bătrâne, zicând:
- Acolo să izdăreşti,
Pe Mitică să-l părăseşti,
Mitică să rămână curat,
Ca argintul strecurat,
Cum Maica Precistă l-a lăsat!
Ca un făcut, Mitică s-a simţit imediat mai bine. Deşi la şcoală dascălii râdeau de leacurile băbeşti, tânărul a înţeles că această medicină tradiţională avea şi ea noima ei. Era accesibilă sărăcimii de la ţară, care nu-şi permitea să-şi caute sănătatea la doctorii de la oraş. Şi a mai înţeles ce frumos şi înălţător este să alini suferinţa unui om bolnav, chiar dacă uneori vindecarea e doar o iluzie. Poate că atunci i-a venit ideea să urmeze Şcoala Sanitară postliceală din Târgu Jiu.
Când au aflat că, deşi e bărbat în puterea vârstei, în loc să muncească Mitică va trebui ţinut prin alte şcoli, familia şi rudele au început să murmure. De data aceasta, tânărul s-a decurcat şi fără mama. A explicat că va avea o bursă mai mare. Şi va munci din greu, la coasă şi sapă, în timpul său liber şi în vacanţe. Şi rudele iar au înţeles şi l-au sprijinit.
Dintre fraţii săi, cel mai apropiat de Mitică a fost Ion, care ajunsese pădurar. El a discutat cu rudele, care iar au înţeles situaţia. Şi au promis să-l sprijine în continuare. Într-o seară, Ion a venit la Mitică acasă. I-a dat două sute de lei, strânşi de la fraţii săi. După care a scos din taşca sa de pădurar nişte cărţi de joc, destul de uzate. Un ceas cei doi au jucat şeptic. Şi Mitică a câştigat, pentru că norocul începuse să-i surâdă, discret.
Odată înscris la şcoala sanitară, Mitică s-a ţinut de promisiune. Deşi avea numai note mari, cum venea acasă punea mâna pe sapă şi lucra cot la cot cu ţăranii. Prăşea porumbul, cosea şi strângea fânul, culegea mănătărci din pădurea de stajar a satului. Era peste tot unde se căuta mână de lucru, unde se puteau aduna nişte bani amărâţi. Seara, la lumina oarbă a lămpii de petrol, citea, pregătindu-se pentru o nouă zi de şcoală.
Când Mitică a terminat anul întâi, directorul de atunci al şcolii, doctorul Adamişteanu s-a uitat încântat în foaia sa matricolă, plină cu note bune. Apoi s-a uitat la palmele sale bătătorite de muncă, la faţa sa arsă de soarele câmpului. I-a trezit respect acest tânăr talentat, care se încăpăţâna să răzbească în viaţă numai prin muncă.
- Bravo, Mitică! Cum poţi tu, copil de ungurean, să iei note aşa frumoase?
- Citesc mult, tovarăşe director…
- Dar de ce ai palmele aşa de aspre?
- Muncesc mult, tovarăşe director…
- Mă, Mitică! Nu vrei tu să te faci doctor?
- Râdeţi de un copil sărac, tovarăşe director…
- Nu râd deloc! Te admir şi te respect! Ţi-am văzut vocaţia, puterea de muncă şi grija faţă de bolnavi. Ai tot ce-i trebuie unui doctor adevărat… Vrei să studiezi medicina?
- N-am îndrăznit să visez aşa ceva. Sunt prea sărac…
- Ei, de data aceasta, sărăcia te ajută! Fă o cerere! Mâine mă duc la Craiova! Pot să-ţi opţin o bursă de sfat regional. Vei studia la facultatea de medicină…
În drum spre casă, tăind câmpul proaspăt cosit, Mitică a crezut că visează. El doctor? Copilul nimănui! Şase ani de facultate? Era prea mult. Rudele nu-l vor mai ajuta. Timişoara e oraş scump. Mama sa păzea vacile gospodăriei colective. Tată n-a avut niciodată. Bursa nu e cine ştie ce. Din ce se va întreţine?
Dar aici, Mitică s-a înşelat. În vremea aceea, dincolo de masa consistentă de ciobani, Preajba avea în palmares puţini intelectuali: un inginer, un economist, câţiva învăţători. Doi tineri consăteni, Ion Butulescu şi Ion Comănescu studiau matematicile, iar Ninică Plută urma politehnica; toţi trei la Timişoara. Un doctor din neamul ungurenilor încă nu răsărise. În conştiinţa populară, doctorul era domn, nu glumă. Pentru ţărani, doctor însemna bani, poziţie socială, trăsură. Doctor nu mai era o profesie, ci un titlu de nobleţe.
Când s-a dus vestea în sat că Mitică vrea să se facă doctor, reacţiile oamenilor au fost diferite. Unii au strâmbat din nas, socotind că ţinteşte prea sus, uitând de originea sa umilă. Alţii şi-au exprimat neîncrederea. Roşoaica, sora sa vitregă, a făcut o remarcă răutăcioasă: „Dacă o să văd din Liţa Mărie doctor, atunci o să văd şi din ţânţar, armăsar!” Dar foarte mulţi vedeau partea bună a lucrurilor. De ce să nu aibă şi Preajba doctorul ei? Mândria de a avea un doctor din neamul lor i-a solidarizat pe numeroşii săi fraţi. Ei s-au întâlnit şi au hotărât: Punem mână de la mână şi-l ajutăm pe Mitică să termine medicina.
În toamna anului 1961, îmbrăcat într-un costum de domn, cumpărat de fraţii săi, Mitică intra în sala de curs a Facultăţii de Medicină din Timişoara. Şi de data aceasta, seriozitatea şi puterea de muncă au dat roade. Învăţa din greu, dar avea rezultate pe măsură. Sărăcia îi şoptea mereu, din umbră: „Dacă vrei să scapi de mine, să ştii că munca e singura ta şansă.”
Nu a renunţat nici la munca fizică. În vacanţa de vară, deşi avea acces la bilete gratuite, Mitică nu mergea la mare, în tabăra studenţească de la Costineşti. Se bronza în continuare cu coasa în mână, tăind fânul înalt al Prejbei. A scos şi sadină o vreme, ocupaţia celor mai amărâţi oameni din lumea satului. Sadina este o graminee ce creşte abundent pe dealurile aride. Înainte de invazia maselor plastice, din rădăcini de sadină se făceau perii de tot felul. Oamenii scormoneau pământul să strângă aceste rădăcini, care se colectau, la preţul de şapte lei kilogramul.
Oraşul l-a învăţat pe Mitică lucruri noi. Începuse să creadă în steaua sa norocoasă. Discret, a intrat în anturajul jucătorilor de cărţi. Aceştia nu jucau şeptic, pe bomboane spirtoase, aşa cum juca el la Preajba cu fratele său Ion Pădurarul. Jucau pocher, joc interzis în acea perioadă. Pocherul i-a asigurat studentului medicinist Mitică o a doua bursă. Fratele meu a fost martorul unei nopţi de pocher, în care Mitică, jucând cinstit, a câştigat bani pentru un nou costum de haine.
Fraţii continuau să-l ajute material. Tata fiind ceferist, familia noastră beneficia de călătorii gratuite cu trenul. De aceea mama urca frecvent în personalul care, prin Filiaşi, o ducea la Timişoara. Aveam vreo opt anişori. Neavând cu cine să mă lase acasă, mă lua cu ea. Rudele studenţilor prejbeni care învăţau în frumoasa metropolă bănăţeană îi umpleau desagii cu alimente. Pe peronul gării din Timişoara tinerii învăţăcei o aşteptau cu drag. Fiecare îşi lua pachetul său. Mă luau şi pe mine, ca să dorm cu ei la cămin. Mama rămânea în sala de aşteptare a gării, unde toată noaptea picotea pe o bancă. Dimineaţa ne urcam în trenul personal şi făceam cale întoarsă.
La facultate, Mitică s-a specializat în pediatrie. Copil fiind, suferise mult. Se simţea atras de suferinţa copiilor. Parcă-l văd, când a fost repartizat medic la dispensarul din Scoarţa. Copiii sunt pacienţi dificili. Speriaţi frecvent de mame cu „nenea doctoru” şi păstrând amintirea unor injecţii dureroase, copiii cooperează greu cu medicul curant. În trusa sa de medic stagiar, în afară de stetoscop şi termometru, Mitică avea tot timpul câteva jucării şi o pungă cu bomboane mentolate, accesorii necesare pentru a câştiga încrederea micilor pacienţi.
Când a împlinit treizeci de ani, visul prejbenilor s-a realizat. Prin concurs, primul cioban doctor din istoria oieritului local a ajuns medic pediatru la Spitalul Judeţean din Târgu Jiu. Preajba avea în sfârşit doctorul ei. Pe care l-a alintat toată viaţa cu acest frumos şi banal diminutiv al Sudului: Mitică.
Relaţia sa cu familia noastră a continuat. Când Mitică s-a cununat cu Doina, fratele meu Ion şi soţia sa Iuliana i-au condus la altar. Venea frecvent la noi acasă. Avea o relaţie specială cu mama mea, cea care i-a dat prima gură de lapte a vieţii sale. Şi căreia tot timpul i-a spus Mama Anică.
A fost un medic bun şi neobosit. Când era chemat se ducea neîntârziat, indiferent de oră sau vreme. N-a refuzat niciodată pe nimeni. Dar, trebuie spus, ungurenii săi au beneficiat totdeauna de o anumită prioritate. Mulţi îl căutau pentru consultaţii şi medicamente. Alţii, mai puţin pretenţioşi, se mulţumeau cu certificate medicale şi foi de boală. El zâmbea larg şi înţelegător, ajutând pe toată lumea.
Odată cu trecerea timpului, a urcat treptele unei bogate cariere profesionale. Ajunge şef de secţie la pediatrie, medic primar, doctor în ştiinţe medicale. Şi, în final, preşedintele Colegiului Medicilor din judeţul Gorj.
Viaţa unui medic cu vocaţie trece pe nesimţite. E mereu absorbit de profesie. Stresul, consumul nervos şi emoţional sunt mari şi lasă amprente. Oamenii par miraţi că uneori se îmbolnăvesc şi medicii. Dar acest lucru se întâmplă. Şi bolile doctorilor au dramatismul lor aparte. Ei le cunosc în profunzime. Ştiu unde se termină speranţa vindecării, dincolo de care rămâne doar iluzia şi miracolul.
În 2007, când şi-a simţit ganglionii măriţi, Mitică a înţeles ce se întâmplă. Putea fi o simplă răceală. Dar la fel de bine putea fi semnul unui început de cancer limfatic. Calm, a apelat la ajutorul colegilor oncologi. Mai era încă speranţa unei biopsii. Din păcate, de data aceasta norocul nu a mai fost de partea lui.
Deşi cancerul a fost confirmat, Mitică a continuat să zâmbească, făcându-şi mai departe munca de medic. Dar, perfect lucid, simţea cum boala evoluează, pas cu pas, aşa cum învăţase în anii grei de şcoală. În lumea medicală există o extraordinară solidaritate. Colegii şi prietenii săi doctori au făcut tot ce se putea face. Dar ganglionii de la gât crescuseră, asemenea unor gâlci. Chiar şi în postură de pacient, doctorul rămâne doctor. Mitică a înţeles că limitele ştiinţei medicale au fost atinse. Dincolo nu mai era nimic. Doar magia unui miracol.
Aşteptând deznodământul pe patul spitalului, Mitică îşi retrăia secvenţele importante ale vieţii sale. Atunci şi-a adus aminte de Lia lu’ Alboiu, tămăduitoarea care i-a alinat cândva suferinţa. În seara de 6 decembrie 2009, când Moş Nicolae face minuni, Mitică a simţit că redevine copil. Şi-a pipăit ganglionii crescuţi, rostind în gând decântecul Liei:
- Gâlcilor, motofâlcilor,
Eu vă trag,
Voi vă trageţi,
Cârpă moale să vă faceţi,
Plecară vacile la ape,
Să se-adape.
Vacile se-napoiară,
Gâlcile se depărtară,
Mitică să rămână curat,
Cum Dumnezeu l-a lăsat.
Şi descântecul l-a ajutat pe Mitică. Dumnezeu l-a ascultat şi i-a curmat suferinţa. L-a luat la El, acolo Sus, curat şi nevinovat aşa cum a venit şi a trăit pe această lume.
