De mult am început să simt că nu mai trăiesc nici în lumea, nici în timpul, nici în limba mea

Ce lucru îngrozitor, ce odioasă înțelegere pentru spulberarea definitivă a unei dinastii care a înfăptuit România Mare și, ca un făcut, a călcat-o-n picioare tocmai în ajunul Centenarului! „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată“, vorbeam pe vremuri cu Nina Cassian, încercam să dăm zeci de interpretări acestui vers genial… îmi vine acum în minte cînd aud textul scris de mîna unei „mame“, Principesa Elena de România, care‑și înfierează propriul fiu, pe Nicolae. Acest tînăr repudiat de toată familia regală – în situația în care se află, nu-l pot include pe Regele Mihai în această odioasă cabală – n-a vrut decît să-și vadă bunicul pe patul morții, ca să-i spună cît de mult l-a iubit și să-i ceară iertare. Totul e atît de nedrept și de absurd și de ieșit definitiv din criteriile toleranței și ale moralei care ar trebui să caracterizeze regalitatea, încît pare dictat de legile imuabile ale destinului, ca în tragedia greacă. De mult am început să simt că nu mai trăiesc nici în lumea, nici în timpul, nici în limba mea. Stau la căpătîiul unui muribund, la osînda unui „vinovat fără vină“, și Coroana României se rostogolește dintr-o „mlaștină-ntr-o baltă“, cum îi prevestise Nichita Stănescu, într-o poezie realist-socialistă.

Nora Iuga