E nefiresc
să ai un condamnat penal, aflat la al treilea dosar, în fruntea Camerei
Deputaților. Nu atît pentru răul pe care l-ar putea face – oamenii se mai
calmează – ci pentru respectul de sine al unei națiuni care se pregătește să
aniverseze 100 de ani de la un eveniment uriaș încercînd să se mintă pe sine că
balanța e pozitivă. Nu e.
E nefiresc ca președintele unui partid din coaliția de
guvernare să fie aplaudat la ieșirea din sediul unei instituții a cărei
ocupație e să identifice hoția în structurile statului. Am asistat, luni, la
momentul ăsta și de atunci mă tot gîndesc ce fel de raționament strîmb îl poate
face pe un om să aplaude la semn, cu entuziasm, un posibil furt și pe autorul
lui. Pentru că nu poți aplauda hoțul urînd hoția. Pur și simplu, nu poți.
Tot nefiresc e să vorbești întruna despre conspirații,
stat paralel, binom și alte cuvinte-cheie de felul ăsta fără ca, din poziția de
putere pe care o deții, să nu faci un efort de transparență extremă. Există
toate lucrurile astea? Dovedește-le. Ai acces la informații, folosește-l. Ai
fost martor, mărturisește. E nefiresc și obositor să mesteci nediscriminatoriu
lozinci.
E nefirească și placiditatea cu care lucrurile astea sînt
acceptate de un Parlament întreg. Cel mai important truc al infractorilor și
complicilor lor este că au reușit să insufle unei întregi clase politice
sentimentul că toți sînt la fel, că undeva în biografia fiecăruia e ceva în
neregulă. Așa o fi, însă doar unii dintre ei dețin puterea. Fiecare act de
exercitare a puterii de către un om nedemn reprezintă o cărămidă scoasă din
edificiul acestui stat care se pregătește șchiop de sărbătoare.
E nefiresc ca un partid
pretins de stînga să fie atît de cinic. E nefiresc ca o opoziție pretins
liberală să aibă o așa de pregnantă componentă medievală. E nefiresc să alegi
între cinici și habotnici.
E nefiresc, și voi fi iertat
că scriu asta, și raportul dintre preocuparea pentru legile Justiției și
sărăcia care alungă oameni din țară, îi obligă la gesturi extreme, îi lasă
privind stupefiați în gol pînă cînd ei înșiși se golesc de tot. E nefiresc ca
narațiunea să fie stabilită aproape exclusiv în centrul cîtorva orașe mari în
timp ce la cîțiva kilometri distanță de oricare dintre ele găsești tone de
material pentru orice nou Dickens sau Steinbeck în pană de inspirație.
În televizoarele noastre se
petrec lucruri nefirești aproape la orice oră. Și se petrec de așa multă vreme,
încît pe fețele moderatorilor nu mai poți detecta nici o urmă de jenă. Cu un
pic de atenție puteai vedea stînjeneala acum cîțiva ani. Nu mai e cazul.
Nefirească e și ridicarea
jurnaliștilor pe podiumul unor manifestații cu vădit caracter politic. Un episod
relevant, în care ziaristul a devenit știre, iar narațiunea a fost strivită de
încrîncenare inadecvată a fost descris acum cîteva zile de Iulia Marin într-un
text de pe PressOne:
„Un bărbat care
transmitea live pe Facebook încerca să prindă fețele jandarmilor și
îi stîrnea intenționat: erau lași, slugile ministrului ș.a.m.d. Seara, omul
avea să apară la televizor.
Un coleg jurnalist căruia i-am
povestit episodul m-a sfătuit să scriu despre ziariștii care au
înnebunit. Mai degrabă, mi-am zis, aș scrie despre cei care își păstrează
mințile la locul lor, dar mi am păstrat gîndul pentru mine.
Sînt destui cu mințile
intacte, dar ei nu fac știri.“
Cînd ziaristul se face scut
(sluj?) în fața demnitarului sau cheamă la luptă în loc să pună întrebări,
n-are rost să mai aștepți răspunsuri. Poți cel mult să faci un pariu cu
prietenii: ce adevăr strîmb o să cîștige?
Scepticii au să întrebe
superior dacă a fost vreodată altfel. E irelevant. Eșecul personal, al unei
societăți și al unei națiuni aparține fiecărei generații în parte. Are o
nesfîrșită capacitate de reproducere pe coordonate noi.
Singura parte bună în acest
stat al nefirescului este faptul că reușim încă să sesizăm lucrurile astea. Că încă ne mai enervează. Încă nu acceptăm. Cît o mai ține și asta… Mai tîrziu
o să lăsăm locul altora, sperînd vag că n-au să repete greșelile noastre.
O să ne găsim scuze, cum și-au
găsit și părinții noștri. Și ei au ales mica tranzacție în defavoarea celei
majore. De asta cînd mergem prin vizite ajungem mereu în apartamente îngrijite
situate în blocuri a căror scară e permanent mizerabilă, iar liftul are oglinda
spartă.
“Dacă s-a ajuns să se spună: stau eu la închisoare în locul lui Dragnea, numai să plece! Doamnă, condamnaţi-l şi eu mă înscriu primul pe listă să preiau parte din condamnare. Mi-aş da parte din libertate să salvez ţara de astfel de monstruozităţi” – Gabriel Liiceanu către Kovesi.
RăspundețiȘtergere