Nu ai nevoie
în viață decât de o brumă de avere. Restul este pentru a te grozăvi.
Ea n-a apucat
nici bruma, n-a prins nici fărâma de dragoste să-i țină de cald sorții. A dat doar peste nepăsarea și răutatea celor mulți. Oameni orbi și surzi, cu sufletul ferecat. Până și așternutul
i-a fost ticălos. Ticălos și locul pentru îndurat! Mereu în voile necuratului,
scuturată în bătăi, mereu cerșind câte doi lei, pe ici-pe colo. Era în conflict
cu soarta. Trăia în degradare la propriu. Singura bucurie era în fața unui
pahar de tărie. Așa își omora viața.
Vorbea
rar de necazurile ei. Nu știu dacă le mai simțea. Departe de civilizație, fără
lumină, apă, gaze. Fără un ajutor social.
Dar nimeni
nu a trecut să vadă ce-i cu ea. Să privească pentru o clipă ce se află
îndărătul unor pereți care sunt gata să cadă.
În aceată
lume dură, oamenii o ocolesc din cauza unei dizabilități, un retard care ar fi mai
mult decât convingător pentru a fi inclusă într-un sistem instituționalizat de
supraveghere și tratament. Dar cui îi pasă?
Despre ce
a lăsat în urmă, despre sărăcie și slăbiciunile omenești, despre adversități și
respingeri, despre normalul anormal, din ce în ce mai greu de definit, de
înțeles, despre multe, multe neliniști și nesiguranța zilei de mâine, despre o altfel
de lume... dincolo de noi, în curând
Eli
Gîlcescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu