Am întâlnit oameni ca apa sfințită

Sunt uși și uși. Unele se deschid înainte de a intra. Pur și simplu. Ca și cum te-ar fi așteptat cineva. Nu știu dacă vi s-a întâmplat, dar mie, da, și a fost pentru prima dată. 

Mi-a întins mâna și s-a recomandat. Năucită, n-am reținut numele. Al meu l-am spus abia șoptit, la început, mai apoi, apăsat, făcând legătură cu Lacul Gâlcescu, cu prof. Gâlcescu, cu părintele Gâlcescu...

De Ziua Culturii, un poem ar fi „uns“ întâmplarea de ieri.

Ziua, de fapt, a fost o zi în care nu-mi ardea de hârjoană. Am avut și altele asemănătoare. În care am întâlnit oameni ca „apa sfințită“. O iei, dar (nu) te ajută în părțile care dor. De ce? Din cauza... hai, să nu zic, a lor. Dar a unui sistem leneș, da. Care a prins rădăcini adânci. Și când te cuprind, mai ales când ești vulnerabil, sau... la mâna acestuia, riști să te trezești... sau să nu te mai trezești. Un sistem cu un fel „discret“ de a eluda legi, de a comite erori, numai să te prindă descoperit, conservându-și avantaje și siluind semeni.

Și despre această întâlnire, atât de aproape de casă, despre un altfel de respect, despre gustul dulce al demnității, poate și despre locul unde ușile se deschid înaintea ta, în curând. Dar și despre omul de o noblețe rară.

Eli Gîlcescu

16.01.20