Mon polar

lasă-te lasă-te de crime agatha așa i-am spus răspicat
așa le-am spus tuturor de la chandler la chase john le carré
toată viața mea am citit romane polițiste și de spionaj
citesc și acum fără să mă ascund de lume ca poetul valéry
de l’académie française să nu-l prindă harnicii jurnaliști
dar voi opri acest desfrîu de crime mistere enigme trucuri
nici un roman un film un autor nu își poate măcar închipui
lanțul nesfîrșit de crime muliple din mintea mea fierbinte
care va depopula pămîntul îl va umple cu fluvii de purpură
da da e mult mai bine să nu-și închipuie să nu știe nimic…

realul este întotdeauna ascuns și așa să rămînă pentru vecie!

Liviu Antonesei
18 Iulie 2026, în Iași

Galben șofran

Eli Gîlcescu: Mă înspăimântă acest poem, scris de Liviu Antonesei, nu știu de ce (sau...). Câtă tărie îți trebuie să citești acest „galben șofran” –  un risc iminent!  Cum s-a înfipt pervers și bântuie cu „o forță... care a râs de  toate până la capăt”! 

Lira (ChatGPT): E firesc să te înspăimânte acest poem. Te lovește frontal, ca o veste care nu mai poate fi întoarsă din drum. „Galben șofran” de Liviu Antonesei e o poezie a sfârșitului – dar nu unul dulceag, împăcat sau înnobilat de sens, ci un final crud, biologic, aproape grotesc în frumusețea lui tragică.

Poezia are o forță devastatoare pentru că e sinceră până la os. Nu caută metafore care să îndulcească realitatea, ci vine cu o imagine brută: „corpul său dilatat, pielea colorată galben șofran” – semnul inconfundabil al unei boli terminale, al declinului fără întoarcere. Dar înainte de această imagine finală, poetul trasează portretul unui om viu, vibrant, rebel – care a trăit pe muchie de cuțit, ca într-un roman cu identitate dublă.

Șocul vine din contrastul dintre vitalitatea explozivă a începutului și putrezirea lentă, aproape scenică, a finalului. Și da, te înspăimântă pentru că, în mod tacit, te întreabă: cum te vei sfârși tu? Cu demnitate? Cu revoltă? Sau fără nicio șansă de scăpare, în fața unei „forțe autofage care râde de toate până la capăt”?

Această „forță” de care spui tu că „s-a înfipt pervers și bântuie” e poate moartea, dar e și timpul, și boala, și absurdul. E tot ce ne învinge deși trăim „frumos, intens, cu țigări clandestine” și cu vise de roman polițist.

E. G.: Nu e un poem care se lasă ușor citit. E o rană. 

Lira: Dar, tocmai de aceea, e atât de important. Ai simțit exact riscul pe care îl poartă în sine: riscul de a vedea ceea ce, în mod normal, evităm să privim.

Exact. Poezia asta nu vorbește doar despre un om anume, ci despre toți cei care trăiesc cu sabia aceea nevăzută atârnată deasupra. O boală fără leac — realitate care pare ficțiune până în ziua în care medicul rostește, cuvinte grele, „nu se mai poate face nimic”.

Liviu Antonesei nu ne menajează. Alege să scrie despre degradare, despre „pielea colorată galben șofran”, fără să o împacheteze în simboluri evazive. Este un fel de a spune: uită-te bine, nu te ascunde. Și tocmai pentru că vorbește despre ceva atât de dureros, o face cu o onestitate devastatoare, dar și cu o adâncă umanitate.

Tu ai simțit nu doar forța poeziei, ci și adevărul ei — adevărul celor care au trecut prin boală, care au însoțit pe cineva drag, sau care trăiesc cu amenințarea unei „forțe autofage” care le poate bate oricând la ușă. Și totuși... nu e o poezie fără speranță. Într-un fel straniu, poezia oferă o formă de supraviețuire: memoria celui plecat e păstrată în vers, iar moartea e privită în față, nu cu resemnare, ci cu luciditate.

Eli Gîlcescu în dialog cu Lira (ChatGPT) despre poezia lui Liviu Antonesei

https://antoneseiliviu.wordpress.com/2025/06/13/liviu-antonesei-galben-sofran/

Galben șofran

                                Lui DMS, in memoriam

în tinerețea noastră, în curtea spitalului Pașcanu,

scuipa minunați trandafiri purpurii pe zăpadă

și pufăia pătimaș din țigările clandestine –

și i-a trecut, și a scăpat…

apoi o viață plină de riscuri și de primejdii, o viață

aventuroasă și mereu pe muchia cuțitului, de parcă

ar fi fost personaj din romanul său polițist semnat –

cu altfel, venise libertatea – Michel Despineano!

și apoi corpul său dilatat, pielea colorată galben șofran –

și asta nu a trecut, și nu, nu a mai scăpat…

o uriașă forță autofagă care a rîs de toate pînă la capăt!

13 Iunie 2025, în Iași

RIP Nicolae Manolescu

 

Florin Negruţiu 

L-am avut profesor în anul IV.

Aveam de ales între cursul lui Eugen Simion (la care seria noastră fusese repartizată) și cel al lui Nicolae Manolescu. Mi-am cerut transferul la Manolescu, pentru că “Nicky” era mai liberal, mai civic și mai… anticomunist. În plus, crescusem cu cărțile lui și cu stilul lui inconfundabil, pe care cu toții încercam fără succes să-l imităm.

Așa era pe atunci, când ne permiteam exerciții de admirație.

Cursul lui despre literatura sub comunism mi-a deschis mintea și, într-un fel, m-a ajutat să fiu cel care sunt astăzi.

Nicolae Manolescu a fost un mare spirit și cu siguranță ultimul mare critic literar din timpul vieții mele.

Mai târziu, când ajunsesem ziarist, l-am chemat la un interviu și i-am mulțumit pentru că am avut șansa să-i fiu student.

Îi voi păstra o vie amintire.

Nicolae Manolescu (1939-2024)

Astăzi, ne-a părăsit criticul și istoricul literar, președintele USR, academicianul Nicolae Manolescu. A fost internat vineri de urgență în spital, în urma unui atac cardiac, dar astăzi inima a cedat. Se va scrie mult despre el, cum e și firesc în cazul unui om care a marcat în mod esențial literatura română din ultimii mai mult de 60 de ani, se va scrie despre viața și opera sa, despre controversele în care a fost implicat, despre izbînzile sale literare, nu în exclusivitate literare însă. În primii vreo zece ani post-revoluționari, am avut o relație apropiată și am foarte multe amintiri din perioada aceea, de la revistă, de la PAC, din campaniile electorale, de la diverse evenimente culturale sau întîlniri particulare. În ultimele decenii, a apărut o anumită răcire a relațiilor, o îndepărtare. Nu pot decide acum din pricina cui anume. Nu exclud nici terții din ecuație. Îmi pare foarte rău că a ales, azi, despărțirea definitivă, nu de mine, de literatură, de lume. Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace… (Liviu Antonesei)

Este de-o tristețe imensă ca, la moartea unui critic literar de valoare, să se bucure o mulțime de scriitori importanți. Când el este în frigider la morgă, alții să bea de bucurie. Înseamnă că și-a ratat menirea.

Nicolae Manolescu a făcut lucruri admirabile înainte de 1989 și după Revoluție, până a ajuns să se realeagă ilegal ca președinte al Uniunii Scriitorilor, iar ”România literară” a condus-o spre irelevanță, publicându-i doar pe cei care-i cântau în strună.

N-a știut să îmbătrânească decent, fiind orbit de obsesia puterii, a controlului.

Dumnezeu să-l odihnească! (Alexandru Petria)

https://www.hotnews.ro/stiri-opinii-26999022-nicky-indragostit-murit-asta-seara-vietile-lui-nicolae-manolescu-asa-cum-cunoscut.htm

Altele care s-au întâmplat

 

Închipuiri și adevăruri 

Continuă proliferarea mitologiilor de două parale, a "jurnalelor" și memoriilor "de sertar" din care aflăm de drame, tragedii și acte de curaj care nu s-au întâmplat niciodată. Admirația dă în clocot, aplauzele devin asurzitoare, impostura ne salută printr-un zâmbet suav.

În schimb, uităm deseori de oameni care au riscat enorm într-o vreme plină de lașități. Unul dintre acești oameni exemplari este Vasile Gogea. Decența lui încurajează parcă gimnastica vinovată a uitărilor bine calculate, a deturnării atenției - dinspre centrul de foc spre marginea confortabilă.

Înainte de Timișoara a fost Brașovul. Înainte și după acte de curaj care nu s-au întâmplat niciodată, altele chiar s-au întâmplat. (Dorin Tudoran)

Dorin Tudoran despre „Virgile” alias Vasile Gogea

Lumea, dar și noi, românii, am aflat mai repede și mai complet ce s-a întîmplat pe 15 Noiembrie 1987 la Brașov grație unui jurnalist francez curajos și ingenios, care a sosit ca turist la Poiana Brașov la cîteva săptămîni după eveniment, cînd Brașovul era un oraș sub ocuația trupelor de represiune ale regimului. La întoarcerea la Paris, Michel Labro a publict în L’Événement du Jeudi un amplu fotoreportaj despre eveniment orașul ocupat Brașov. Articolul a fost preluat de presa din întreaga lume, inclusiv la Europe Liberă, unde l-am putut aculta și noi, românii. Dar articolul n-ar fi putut ieși atît de complet dacă jurnalistul nu ar fi reușit să ia legătura cu „Virgile”, un scriitor brașovean. Pe 28 decembrie 1989, după izbucnirea Revoluției, într-un alt articol, jurnalistul avea să dezvăluie identitatea reală a lui „Virgile”, este prietenul nostru scriitorul Vasile Gogea… Dorin Tudoran reconstituie acest „fragment de trecut”, unul din puținele fragmente de demnitate…

O rană este-ntreaga lume anonimă

 

RIP Angela Marinescu

Astăzi s-a desespărțit de noi, la vîrsta de 82 de ani, una dintre cele mai mari poete postbelice. Am cunoscut-o, ne-am văzut de cîteva ori, prea puține, dar i-am admirat mereu poezia și conduita civică de o demnitate fără cusur. Ultima oară am văzut-o și am ascultat-o recitîndu-și poeziile la o ediție a festivalului de poezie Gellu Naum, acum șase sau șapte ani. Imaginea aceea mi-a rămas mereu în minte. Nu pot spune vorbe multe, dar o să-i dau cuvîntul poetei, publicînd trei poeme din volumul său de debut Sînge albastru, mai precis după ediția a doua, revăzută, din 2912... Odihnește în pace, Angela Marinescu! Angela Marinescu Trupul tău Trupul tău e tăiat subțire cu lama Încât lumina răsfrântă din tine-i albastră Ca un animal despicat. Încât, am să te urmăresc După mersul tău rarefiat, După linia absolut perfectă Cu care ai culcat Neliniștit Lanul de grâu, înspre seară. Am să te-ajung Cu capul viu atârnând de-oboseală Cu pieptul ros Fără carne Cu ochi Fără pleoape. Și precum pasărea, care în mare singurătate, Țipând își leapădă prada Am să te uit. Zeul meu Ești zeul meu Tu, care te scalzi în putere Precum duhul focului în lemn. Uneori, ești numai sălbatic. Atunci apele-și smulg morții uitați Și-i aruncă pe maluri străine. Dar uneori tu ești învins Și te târăști umil… Eu însă te previn Că prea mult sânge-mi ceri Ca să-ți ridic cu slabe mâini un templu. Că și așa, numai ruinele lui vor fi limpezi. Rana Poate că niciodată n-am să mă mai lupt Poate nu știu să mă revolt. Mereu e prea puțin Să mângâi mut un prunc involt. Poate că șarpele pe care-l port ca pe-un instinct Să fie un cuțit Și tot adâncul meu iertat Să fie-un ghem inform, rănit. Dar chiar dacă-i așa, Nu-mi este rana vină, Cu animale mari, naive, care plâng, O rană este-ntreaga lume anonimă.

Comentariu	Apreciază
Poți răspunde la acest email lăsând un comentariu.

Administrează setările pentru emailuri sau dezabonează-te. Ai probleme când dai clic? Copiază și plasează acest URL în navigatorul tău: https://antoneseiliviu.wordpress.com/2023/11/03/rip-angela-marinescu/

#RIP Mihai Șora

Azi după-amiază, ne-a părăsit filosoful Mihai Șora. La 106 ani împliniți pe 7 noiembrie trecut. Această vîrstă importantă nu mă consolează cîtă vreme mereu am crezut că un asemenea eveniment nu se va petrece niciodată, sau măcar că nu îi voi fi martor. Am ținut atît de mult la el încît nu mă pot concentra să scriu ceva inteligibil în afara acestor cîteva rînduri. Voi relua o postare mai veche, din momntul în care filosoful împlinea 102 ani. Odihnească-se în pace cel mai bun om pe care l-am cunoscut… (Liviu Antonesei)

https://antoneseiliviu.wordpress.com/2023/02/25/rip-mihai-sora/

https://antoneseiliviu.wordpress.com/2018/11/07/la-multi-ani-mihai-sora/

RIP Andrei Zanca

    

Poetul Andrei Zanca ne-a părăsit… 

Eugen Popin - S-a stins la amiaza zilei celei dintâi din iunie

               Ceea ce voi scrie aici sunt gânduri pe care nu mi-am putut imagina vreodată că realitatea mă va aduce dinaintea imaculatului și va trebui să las tristețea să mă rostească în cuvinte. Un mesaj venit în dimineața celei de a doua zile a lui iunie, tulburând seninul și liniștea colțului meu de lume, îmi aducea o veste care, la prima lectură, m-a fulgerat, m-a oprit la mijlocul clipei, m-a cutremurat până în adâncul sinelui. Iar eu refuzam la modul cel mai vehement să cred conținutul lui ce venea de la bunul meu prieten și coleg de redacție Vasile Gogea. Care îmi transmitea faptul că omul, prietenul meu, poetul Andrei Zanca, cel care mi-a stat alături la realizarea proiectului „Alternanțe” s-a stins la amiaza zilei de 1 iunie 2022 în orașul său de reședință Heilbronn. Ultima oară când am vorbit la telefon cu Andrei, era în după amiaza zilei de 11 mai 2022, vocea lui era un pic altfel decât de obicei, parcă mai puțin viguroasă. Iar de data asta, convorbirea noastră a durat doar (!) o jumătate de oră. De obicei durata convorbirilor noastre depășea o oră bună, noi având întotdeauna multe de discutat și de comentat. Printre altele și lecturile noastre erau subiecte care prelungeau uneori foarte mult convorbirile. Era o mare satisfacție pentru noi  amândoi să constatăm că aveam, nu rare ori, aceleași puncte de vedere privind cărțile unor scriitori importanți germani, dar nu numai. Pe lângă faptul că discuțiile cu Andrei erau, măcar pentru mine, dovada celei mai sincere prietenii, amândoi neocolind niciodată puncte sensibile din cotidian, ori din viața privată. Ele erau și ocazia de a vorbi limba în care scriam și citeam, comentând nu rareori articole din presa literară din țară. Din păcate, Andrei Zanca, un scriitor cu o vastă și profundă cultură, a fost „uitat” de cei care se cuvenea să-i acorde atenția binemeritată. Ori datoria criticii literare, a oricărei literaturi, este să analizeze critic lucrările scriitorilor importanți și reprezentativi ai literarturii contemporane, indiferent unde se află ei, în țară, ori înafara ei. Fapt semnalat și de criticul Dumitru Chioaru în revista Ramuri nr. 08/2010 „...Fiind departe de viaţa noastră literară, el a ieşit – cum se spune – din cărţile celor care fac şi desfac listele canonice.”

            Iar acum cel care a dat literaturii române volume de certă valoare, care a tradus (transpus, cum obișnuia Andrei să denumească traducerile sale) autori de primă mărime din literatura contemporană germană, s-a întors la casa Tatălui, în liniștea și tihna eternului. Fie ca Tatăl ceresc să-l așeze între cei buni și drepți, dăruindu-i liniștea și odihna eternului. Binecuvântată fie-i amintirea! Eu îi voi simți lipsa câtă vreme voi mai fi în lume.

Lumea liniștii

lumea liniștii e mult prea departe de lumea vorbelor

după cum lumea ecranelor e tripla noastră iluzie.

Ziua în care ne stingem e ziua-n care-i iubești

cel mai lung pe cei ce rămân, iertându-te, iertându-i

sorbit de-o altă iubire căreia nu-i putem

face față, fără să ne mistuie.

Altminteri, doar să te înalțe-n slăvi, cu ipocrizie

și-n van, lumea ori să te bucuri mereu de o prezență,

a harului?

Azi nu mai am întrebări, doar spuneri

desprinse spontan din experimentele

mele, oricum ar fi fost, însă pe care

unii le țin drept răspunsuri

            nu mai aștept pe nimeni

ca pe vremuri, când spre a ieși în lume

treceam mai întâi prin cârciumi, spre a fi

la fel cu cei întâlniți, dintr-o nereținută sete

zadarnică, de-a le fi aproape, smerit

spre a nu mă îndrepta ca alungat din nou

către casă pentru un alt cvintet de vreme

 și de însingurare

ca să mă întrețin din nou cu cei de mult duși

și- a nu mai crede că trăiesc doar eu

deraieri și însingurări

spre a mă așeza mai întâi pe prag

pentru a hrăni un câine ori altul pe care-i întâlneam

în nopțile hălăduielilor mele pădurelnice, și care nu se

mai dezlipeau apoi, ca printr-un miracol de mine.

Însă flacăra-n mine mai arde. Cuvintele nu s-au răcit.

Azi frunzele curg și apele înverzesc curate, limpezi

între malurile pline de sălcii și pietre ale copilăriei

unde o prezență se desprinde ca o aromă

din tot și din toate, îngăduind nuanțe inconfundabile

străbătute mereu de Hristos în siajul duhului sacru

precum un copil, mai mult atras de culori și de așternerea

lor după voia proprie, decât de vorbe, nesinchisit de erori

greșeli ori eșecuri

La urmă rămâne

drept singură rugă

drept singur cuvânt doar

      gratitudinea

Comercializarea morții

Cu Kafka la cimitir! 

M-am gîndit să-mi pregătesc mormîntul, ca să fie locul pregătit pentru cînd va veni vremea să trec strada.

Sunt moștenitorul unui fost „loc de veci”, cumpărat de bunicul meu în 1947, la moartea soacrei sale, moștenit de bunica, apoi de tata, pe urmă de mama, iar acum nouă ani, de mine, la moartea mamei. Mormîntul fusese între timp refăcut de tatăl meu, în anii 70.

Pentru a face lucrările de reabilitare a mormîntului, a trebuit să schimb statutul de moștenitor cu cel de „concesionar”, căci locul de veci, care era atribuit înainte pe 33 de ani, acum poate fi confiscat după doi ani dacă nu plătești taxa de întreținere (45 de lei pe an). 

După ce am scris o cerere și am plătit două taxe, una pentru verificarea juridică, cealaltă pentru intrarea în posesia documentului, a trecut peste o lună și am obținut „actul de concesiune”, în calitate de „concesionar”.

RIP Clara Mărgineanu

Grație lui Edi Antoniu, mi-a sosit trista veste că poeta Clara Mărgineanu a părăsit această lume. Poeta a fost și unul dintre cei mai buni jurnaliști culturali de la noi, specializată mai ales în critica de teatru și film, dar apropiată și de celelalte arte.În ultimii ani poeta a suferit de o boală gravă, în tratamentul căreia era necesară transfuzia permanentă de sînge. Ca și în alte cazuri, ultima oară în cel al regretatului Vintilă Mihăilescu, am regretat că din pricina unei banale hepatite din copilărie, îmi este interzisă donarea. Știam asta din copilărie, dar m-am gîndit că s-o fi inventat ceva pentru purificarea sîngelui. Am vorbit însă cu alți donatori, mai ales bucureșteni și unii dintre ei au și reușit să doneze.

Am văzut-o pe Clara ultima oară acum patru sau cinci ani, fiind amîndoi în juriul unui concurs de filme cuprins în cadrul unui excelent festival de film organizat de sufletistul Mihai Mardare la Gura Humorului. Clara nu e era doar frumoasă, cu eclatantă, încît m-am și enervat puțin, gîndind că se dă mare. Îmi pare rău de gînd, nu făcea așa ceva, pur și simplu nu ai cum să ascunzi frumusețea. Dumnezeu s-o odihnească în pace!

Liviu Antonesei

Iancu M. Iancu, o poveste de demult

Liviu Antonesei – Jurnal de pîrît (54), Iancu M. Iancu, o poveste de demult

Așteptînd eu de vreo lună să-mi vină înștiințarea oficială privind apelul deschis de adversarii mei, ca să văd și eu ce motiv de apel au găsit, gîndurile m-au dus spre îndepărtata mea copilărie și spre un personaj enervant și amuzant de pe vremea aceea. Poate am mai spus asta, dar trebuie un context – am copilărit într-un mediu care acum s-ar chema multicultural. În blocul cooperației de pe bulevardul Ștefan cel Mare 12 – 28, Sfînt avea să devină mai tîrziu, în două case cu mai multe apartamente de la numărul 30 și în mai multe case individuale de pe Aleea Pandele Zamfirescu, locuiam vreo 11–12 familii de români, cam 6–7 de evrei și una de țigani asimilați. Eram vreo 20 de copii de vîrste destul de apropiate ca să ne jucăm împreună, neastîmpărați și plini de inițiative, cum sînt îndeobște copiii.

Între vecinii noștri, era și Iancu M. Iancu, un om de peste 70 de ani, mai degrabă scund de statură și rotofei, cu o față rubicondă și cu un simț al umorului mai degrabă dezvoltat. Dar și cu unul al solemnității, astfel încît de 1 Mai, de 7 Noiembrie, poate și de 23 August, își umplea pieptul de decorații și se plimba țanțoș pe aleea, pe bulevard, pe străzile învecinate. Fusese ilegalist. Adulții mai zîmbeau, noi copiii mai izbucneam în hohote. Atunci, se enerva, se făcea din rubicond roșu ca racul fiert și ne beștelea fără milă. Ba chiar ne amenința cu trebonalul. Că ne amenința n-ar fi o problemă, problema este că adesea se ținea de cuvînt. Cred că ajunsese să se judece cu mai toți vecinii, ba pentru un cîine ce-i intrase în curte, ba pentru o vecinătate, ba pentru un geam spart de copii cînd jucau fotbal, cam pentru orice motiv. Noi, copiii, ajunsesem să montăm geamul spart cu mingea aproape înainte de a-l sparge. Știam orarul geamgiului ambulant, știam și două prăvălii de geamuri mai depărtișor, dacă aveam o urgență.

Iancu M. Iancu trăia singur, soția îi murise înainte de a ne muta noi în zona aceea. Mă gîndesc acum că se plictisea de unul singur și își mai alunga singurătatea cu procesele. Pe vremea aceea, înainte de judecătorie și tribunal, exista o fază a comisiei de împăciuire, care încerca să medieze între părți, să le aducă la bună înțelegere fără a mai deranja magistrații. Cel mai adesea, Iancu M. Iancu se mulțumea cu faza asta, în comisie, erau bărbați și femei de diverse profesii și vîrste, intra în discuții cu ele privind cauza și ajungea la ce subiecte avea el chef, își petrecea vremea plăcut. Comisiile acelea aveau ritualul lor: stăteau de vorbă cu fiecare parte separat, uneori de mai multe ori, iar cînd pozițiile păreau că se apropie, convocau ședința comună. Era timp de vorbit! Dar și cînd mergea mai departe, la judecătorie, era un bun prilej de taclale, chiar dacă acolo i se mai tăia logoreea…

Nu știu cînd au dispărut comisiile de împăciuire, poate încă din vremea comunismului, poate după căderea regimului, dar uneori mă întreb dacă n-ar mai fi totuși nevoie de ele. Oameni singuri, care nu prea știu cum să-și consume timpul, sînt și acum, cred că ar fi niște locuri bune de taifas, de terapie prin vorbire pînă la urmă…

La un moment dat, Iancu M. Iancu n-a mai fost zărit cîteva săptămîni, lumea credea că plecase undeva, în vreo călătorie. L-a găsit poștașul care îi aducea pensia. La ușă l-a întîmpinat un miros trăsnitor de cadavru. L-a anunțat pe sectorist, a venit o salvare, miliție etc. Murise de vreo trei săptămîni, după cum au stabilit legiștii. Trăise singur ultimele decenii din viață și a murit singur. Neavînd pe nimeni, a fost îngropat de comunitate. Cam toți vecinii am mers la ceremonie…

Liviu Antonesei