12 minus 1

... capete de acuzare

într-un strigăt

cicatrici în loc

gânduri fără apărare

pe jăratic

acolo lăsate fără cer

mai să-și iasă din minți

 

„și nu mă voi teme de ce-mi va face omul“

 

numai Unul Dumnezeu

judecător

nimeni altul

dinainte

tocmit anume

după

 

Eli Gîlcescu

Condamnații

Emilia Ostrowski

O bătrânică se scotocește prin buzunare, în piață. Are un pardesiu lung, albastru , uzat bătrân ca si ea .
Luase o legătură de ridichi, o salată și trei castraveți. Așa mult? a zis oftând când a văzut că totul costă 10 lei. Avea doar patru lei în mână. Lăsați, a zis, iau doar salata. Eu eram în spatele ei. Luați-le, doamnă, pe toate, că vă împrumut eu. Bătrânica mă fixează necruțător. Până când, bunule domn?
Până la Dreapta Judecată a lui Dumnezeu.
Bătrânica își face cruce, ia verdețurile în plasă și zice: Sunteți preot? Doctor de suflete?
Eu: da, doamnă.
Zice: eu am fost 45 de ani învățătoare. Am învățat să citească sute de copii. Acuma mă descurc foarte greu cu pensia......
Are o demnitate, o distincție, o voce clară și luminoasă, o finețe a gesturilor, parcă vorbește la clasă.
Pe spinarea ei s-a clădit România !
Iar acum statul o umilește cu 12 milioane pensie.

Distrugeți, nemernicilor, pensiile speciale și nu mai condamnați bătrânii la foame și la umilință.

Ioan-Valentin Istrati

Să nu mă gândesc la ce va fi...

Deocamdată.

Simt că mă pierd întrebându-mă. Poate că dacă eram mai în putere, ajutam, interveneam în felul meu.

E singurul lucru omenesc acum.

Restul depinde de întâmplare, sau cum spun cei mai credincioși decât mine,  de noroc și de mila lui Dumnezeu.

Câte nu se pot întâmpla...

Eli Gîlcescu

Doamne, dacă ar fi numai asta...

Dacă ar fi numai atât!

Dar cel mai îngrozitor este că mă tem. Ne temem cu toții.

Am fost destul de chinuită în ultimii ani. Chiar supusă unor experiențe medicale de nedescris. Uneori am simțit cum mi se oprește inima în loc văzând mizeria din spitale. Nu mai vreau să fiu un experiment. Nu mai are rost.

M-am trezit în această dimineață mângâiată de căldura soarelui. Am dormit mai puțin. Ceasurile s-au dat peste cap, cum viața. Din firescul timpului au făcut nefirescul. De ce? Din adevăr au făcut minciună. Din toate au făcut haosul, din dreptate au creat nedreptăți. S-au îmbuibat care mai de care, în văzul tuturor, cu de toate. 

Iar Dumnezeu i-a lăsat. 

Până și dragostea au transformat-o în ură. 

Nemernicilor, până aici v-a fost! V-ați bătut joc de părinții voștri. I-ați umilit.

Dumnezeu vă vede cum tremurați de frică. Cum veți ajunge în spitalele pe care le-ați ocolit. Și nimeni nu va simți nici milă, nimic. Nimic nu vă va salva. Nici averile. Pentru că toți vor fugi de voi. În timp ce veți rămâne sufocați de ucigașul mic și gras. Mai gras ca voi. Vă va ține în jugul lui invizibil, așa cum ați ținut voi țara. Vă va distruge încet-încet, cum voi ați distrus pădurile. Nu-l puteți ignora, nici să-l dați afară. Pentru că l-ați hrănit și crescut în minciună și ură, suportându-vă toate vicleșugurile. 
De acum, va scotoci prin buzunarele voastre.  (urmează)

Eli Gîlcescu

29.03.2020

Dumnezeu s-o ierte! Și pe noi!

George Dumitrescu

 

Celebritatea nu te face mai prieten cu oamenii. Ba, aș putea spune că, din contră, te ține la distanță de cei pe care i-ai vrea mai aproape. Sigur... ești prieten în mediul social cu acel om pe care îl admiri și asta te înșală încă o dată în privința tangibilității personajului. În fapt ești și mai departe de el pentru că te mulțumești că îți răspunde unor comentarii și, nu - i așa, asta o fac doar prietenii. Nu, nu-i așa.
Celebritatea nu te face mai prieten cu vechii tăi camarazi. Colegii din liceu te-au uitat de multa vreme și doar în dialoguri accidentale te amintesc, mai mult pentru a se legitima cu tine și nu pentru a se mândri cu tine. Cei din studenție sunt ceva mai orgolioși. Câtă vreme ocupația ta e mult mai vizibilă ca a lor, te-au repudiat și basta.
Celebritatea nu te face mai prieten nici măcar cu propria ta familie. E deajuns o singură dată să nu poți ajuta și ștampila de arogant și distant să ți fie aplicată pe vecie.
Celebritatea nu te face mai prieten cu cei pe care i-ai iubit. În fața lor ți-ai dezvelit nu trupul, ci inima și mintea. Un potențial pluton de execuție nu e prietenul tău.
Celebritatea nu te face mai prieten nici măcar cu Dumnezeu. Aici chiar suntem cu toții egali. Trist este că ni-L vrem prieten spre apus... când toți ceilalți au tot obosit să ne fie aproape. Spre unii își intoarce fața și puterea.
Prietenii. Prietenii, nu! Nu te lasă să mori singur! 

Dumnezeu să te aibă în pace, Cristina Țopescu!

O voce adânc dureroasă

Dana Voicu

Dacă am putea să luăm asupra noastră suferința bătrâneții celor care ne-au crescut și iubit atunci când eram mici!

Nu cred că ați putea duce. E un șir lung de suferințe de toate soiurile, care nu e îngăduit decât celor puternici dar e funest pentru cei slabi.

Le îndură nemeritat, aproape gratuit, și azi. Masacrați psihic, jecmăniți social. Trist. O tristețe reală și urgentă. Urgența ar fi corectarea întregului sistem de pensii. Ceea ce ni se oferă ca un model mai bun de calcul  produce o estimare tot mai pesimistă, un decalaj și mai mare în sânul aceleași categorii.  Chiar cu 20%, 50%, 100% nu s-ar rezolva dezastrul. 

Suntem mereu datori părinților. Dar mai ales celor care nu au supraviețuit. Celor care au strâns din dinți și au făcut sacrificii pentru noi, celor care au renunțat la multe. Celor care se bucurau când am terminat liceul și reușeam la facultate. 

Așa că mă mulțumesc cu jalea ta, care îmblânzește întru câtva mânia, știind că legi mai bune, reparatorii, nici la calendele grecești nu vor exista. Nici Dumnezeu nu mai poate interveni în haosul creat. 

Eli Gîlcescu

Dumnezeu Se arată lui Solomon

Când Voi porunci lăcustelor să mănânce ţara, când Voi trimite ciuma în poporul Meu, (2 Cronici 7/13)

dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu, se va smeri, se va ruga şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul şi-i voi tămădui ţara. (2 Cronici 7/14)

Eminescu

Ca un fel de refugiu de multele inconveniente ale vieții, Dumnezeu, în înalta sa bunăvoință, a dat omului râsul, cu toată scara, de la zâmbetul ironic până la clocotirea homerică. Când vezi capete atât de vitreg înzestrate de la natură încât nu sunt în stare a înțelege cel mai simplu adevăr, capete în care, ca în niște oglinzi rele, totul se reflectă strâmb și în proporții pocite, făcându-și complimente unul altuia și numindu-se sarea pământului, ai avea cauză de a te întrista și de a despera de viitorul omenirii dacă n-ai ști că după o sută de ani, de pildă, peste amândouă despărțămintele geniilor contimporani, peste balamuc și pușcărie, va crește iarbă și că în amintirea generației viitoare toate fizionomiile acestea vor fi pierit fără de nici o urmă, ca cercurile din fața unei ape stătătoare.

Garanția învingerii adevărului și binelui în lumea aceasta este moartea. Dacă moartea nu s-ar îndura să ne scape de o generație în disselecțiune, care produce atâția Mihălești, Fundești, Pătârlăgeni, Costinești, dacă moartea n-ar pune adevărul la adăpost de onoarea de a fi coexistat alături cu partea criminală și stupidă a omenirii, niciodată națiile n-ar fi putut strânge acel capital de adevăruri care înnobilează aspra lor luptă pentru existență.

E o fericire pentru noi că prostia și perversitatea fiind nemuritoare, cel puțin proștii și perverșii in concreto sunt muritori. De acolo râsul, ca un voios semn de încredere în zădărnicia acestei priveliști.

Mihai Eminescu (Timpul, 1 februarie 1880)

https://republica.ro/rasul-mortii