Cum se pierde întâietatea

 

Poate că părintele nu mai este automat modelul copilului, așa cum a fost odinioară. Copilul de astăzi are în jurul lui o lume întreagă de modele: internetul, rețelele sociale, vedetele, influencerii, colegii, personajele pe care le urmărește. Uneori, părintele pare să fi pierdut întâietatea.

Dar cred că există ceva ce nu poate fi înlocuit atât de ușor: modelul trăit.

Copilul poate uita ce i-a spus părintele. Dar vede cum vorbește. Cum se poartă cu un om mai slab. Cum reacționează când pierde. Cum își cere iertare. Cum muncește. Cum citește. Cum se poartă cu cei bătrâni. Ce face când nimeni nu-l vede.

Poate că părintele nu mai este modelul declarat, dar poate rămâne modelul tăcut.

Pentru că un copil nu primește doar ceea ce i se spune. Primește, mai ales, ierarhia de valori pe care o vede acasă.

Dacă părintele spune că școala nu contează, copilul aude.
Dacă părintele spune că o carte nu folosește la nimic, copilul aude.
Dacă părintele disprețuiește cultura, copilul învață disprețul.
Dar și invers.

Dacă părintele citește, copilul vede.
Dacă părintele respectă, copilul vede.
Dacă părintele învață toată viața, copilul vede.
Dacă părintele are curajul de a spune „nu știu”, copilul învață că și necunoscutul poate fi o invitație...

Și o întrebare pentru părinte:

„Ce fel de model alegem să fim, chiar atunci când copilul pare că nu ne mai privește?”

Pentru că, uneori, copilul se îndepărtează de părinte ca să-și construiască propria identitate. E firesc. Dar asta nu înseamnă neapărat că părintele dispare din interiorul lui. Uneori, abia mult mai târziu, când devine adult, copilul înțelege ce a primit.

Poate că părintele este primul om care îi dă copilului poveștile pe care le va căra. Dar nu numai poveștile spuse cu voce tare. Ci și povestea felului în care a trăit.

Deci, da, părintele poate fi încă un model. Dar nu prin autoritate. Prin exemplu. Și poate că acesta este modelul cel mai greu de imitat și cel mai greu de uitat.

Da… aici este miezul. „Modelul trăit” este ceea ce copilul vede, zi după zi, în fapte.

Un copil observă contradicțiile cu o precizie pe care adulții o subestimează. Vede că părintele spune că iubește florile, dar nu are timp să le îngrijească. Că iubește animalele, dar le lasă altora. Că spune că își iubește copilul, dar îi delegă aproape tot timpul și toată apropierea.

Un copil nu are nevoie de un părinte perfect. Are nevoie de unul prezent. De cineva care să-i citească o poveste, să-i asculte întrebarea până la capăt, să-l ducă să vadă o floare și să-i spună: „Uite, a înflorit.” De cineva care să fie acolo și când copilul nu este interesant, nici performant, nici cuminte.

Pentru că altfel, copilul învață și el o lecție. Una cumplit de eficientă: că iubirea poate fi delegată. Și atunci, da, modelul trăit devine modelul transmis. Copilul poate ajunge să creadă că a iubi înseamnă a asigura, a plăti, a cumpăra, a organiza – dar nu neapărat a fi acolo.

Un părinte care ia educația în serios transmite copilului că învățarea contează prin felul în care trăiește el însuși, nu doar prin a-l trimite la școală.

Un copil vede dacă părintele citește sau nu.
Dacă este curios sau indiferent.
Dacă respectă un profesor sau îl disprețuiește.
Dacă îi cere copilului să învețe, dar el însuși nu mai învață nimic.
Dacă școala este o valoare sau doar o obligație de bifat.

Și poate că aici este ceea ce te doare cel mai mult: absența modelului.

Nu doar părintele absent fizic. Sau părintele care este prezent în casă, dar absent din formarea copilului. Iar copilul, fără un reper viu, își caută modele în altă parte.

Totuși, eu nu aș spune despre copii, în general, că sunt „leneși”. Aș spune că mulți nu au fost învățați să iubească efortul. Și e o diferență uriașă.

Dacă un copil primește totul imediat, de ce ar mai învăța răbdarea?
Dacă orice dificultate este îndepărtată pentru el, cum să învețe să persevereze?
Dacă nimeni nu-i arată bucuria de a ști ceva doar pentru că este frumos să știi, cum să descopere gustul cunoașterii?

Poate că părintele care pune școala pe primul loc nu este cel care spune: „Ia note mari!”. E  cel care spune: „Învață. Descoperă. Nu te opri. Lumea este mai mare decât ceea ce vezi acum.”

Și aici mă întorc iar la versul care m-a cucerit: „valorăm cît poveștile pe care le putem căra cu noi prin lume”

Poate că acesta ar fi un minunat dar pentru un copil. Să-i dai nu doar o educație, dar și o lume pe care să o poată purta cu el.

Și poate că, în mijlocul neliniștii mele, există și o speranță: copiii nu sunt pierduți. Chiar și când părinții au greșit, un profesor, o carte, un bunic, un om întâlnit la timp pot deveni acel model trăit care schimbă o viață.

Uneori, un singur om prezent poate compensa, pentru un copil, o întreagă lume absentă.

Iar dacă va avea în el curiozitate, o carte și un om care i-a fost model, poate că drumul lui nu se va opri niciodată.

Până la capătul lumii. 

Eli Gîlcescu

Părul

 

Ce greu să îngropi trecutul, mai ales când doare.

Ar fi trebuit o cruce în loc.

Cât un munte de om. 

Despre bunătatea lui multe ar fi de povestit. Așa de blând și inimos. 

Nu se speria de nimic. 

De nu erau ei, poate altfel i-ar fi fost. Și nouă.

Bătrâni, cu probleme multe. Iar el singurul sprijin.

Cea mai rea era tensiunea. Mai în glumă, mai în serios, se distra pe seama ei.

Din una în alta, am pus de un pariu. Și l-a dibuit.

Știam de unde i se trage. Dintr-un aprilie blestemat.

Șocul a fost peste puterile lui de suportat.

Avea pentru toți mâinile largi, numai pentru el parcă le avea înnodate.

Doamne! Tristă poveste!

 

Eli Gîlcescu

De la o poveste

Georgeta Goga

Mai ții minte povestea bătrânei care a primit o ladă cu pere coapte? 

În fiecare zi mânca para care se strica, lăsându-le pe cele bune pentru mâine. Iar următoarea zi se strica altă pară și ea din nou o mânca pe aceea. A continuat să facă așa zi de zi, până când s-au terminat perele. În cele din urmă, bătrâna nu a gustat nicio pară bună… O poveste plină de adevăr. Și tristă. Și moralizatoare. Credem că trebuie să mai răbdăm un pic, să mai adunăm puțini bani, să mai economisim ceva și să mai îndurăm niște limitări. Iar apoi… Dar, nu există niciun „Apoi”! Există aici și acum! De unde vine această convingere că fericirea trebuie câștigată sau meritată? Dobândită? Așteptată?

Ce să aștepți? Bătrânețea? Neputința? Lipsa completă de dorință? Sfârșitul?
Ieri am stat de vorbă cu o vecină. O întreb: „Ce ești atât de tristă?” Ea a oftat îngândurată, a zâmbit trist și mi-a răspuns: ”Nu am reușit să clipesc, că viața a trecut…” Desigur, am început să o liniștesc, la care ea a rostit o frază care, de fapt, m-a făcut să scriu această postare. „Mă tot gândeam – voi câștiga bani, voi construi o casă, vor crește copiii și voi începe să trăiesc pentru mine. Îmi voi face o tunsoare la modă și voi purta doar rochii. Mereu am umblat în pantaloni, dar visam la rochii. Dar pantalonii sunt comozi…” „Copiii au crescut, casa este construită, bani avem, dar… încă mai port blugi. Și am aceeași coafură – o coadă prostească în vârful capului.”
Îmi doream să o înveselesc cumva: „Și care-i problema? Mergi la coafor! Cumpără-ți o rochie la modă!”
Ea a zâmbit obosită: „Nu vreau. Am obosit. Înțelegi, realitatea nu a fost pe măsura așteptărilor. În această agitație continuă, nici nu am observat cum am îmbătrânit.”...Odată am citit o zicală frumoasă: „Drumul numit „mai târziu” duce către o țară numită „niciodată”. Trăiește aici și acum! Acționează! Nu va exista o a doua viață în acest corp! Mănâncă și bea din cele mai frumoase tacâmuri. Mananca mâncarea preferată – lasă papilele gustative să te sufoce cu plăcere. Poartă rochii elegante, încalță pantofii preferați, mergi sub privirile pline de admirație la cumpărături. Citește cărți, călătorește.
Și cel mai important – nu lăsa pe mai târziu, nu economisi din tandrețe, bunătate, gingășie. Iubește la maxim! Îmbrățișează-ți, sărută-ți familia. Fă-le complimente. Fii generos cu dragostea. Toate acestea te vor face un om fericit!

Iancu M. Iancu, o poveste de demult

Liviu Antonesei – Jurnal de pîrît (54), Iancu M. Iancu, o poveste de demult

Așteptînd eu de vreo lună să-mi vină înștiințarea oficială privind apelul deschis de adversarii mei, ca să văd și eu ce motiv de apel au găsit, gîndurile m-au dus spre îndepărtata mea copilărie și spre un personaj enervant și amuzant de pe vremea aceea. Poate am mai spus asta, dar trebuie un context – am copilărit într-un mediu care acum s-ar chema multicultural. În blocul cooperației de pe bulevardul Ștefan cel Mare 12 – 28, Sfînt avea să devină mai tîrziu, în două case cu mai multe apartamente de la numărul 30 și în mai multe case individuale de pe Aleea Pandele Zamfirescu, locuiam vreo 11–12 familii de români, cam 6–7 de evrei și una de țigani asimilați. Eram vreo 20 de copii de vîrste destul de apropiate ca să ne jucăm împreună, neastîmpărați și plini de inițiative, cum sînt îndeobște copiii.

Între vecinii noștri, era și Iancu M. Iancu, un om de peste 70 de ani, mai degrabă scund de statură și rotofei, cu o față rubicondă și cu un simț al umorului mai degrabă dezvoltat. Dar și cu unul al solemnității, astfel încît de 1 Mai, de 7 Noiembrie, poate și de 23 August, își umplea pieptul de decorații și se plimba țanțoș pe aleea, pe bulevard, pe străzile învecinate. Fusese ilegalist. Adulții mai zîmbeau, noi copiii mai izbucneam în hohote. Atunci, se enerva, se făcea din rubicond roșu ca racul fiert și ne beștelea fără milă. Ba chiar ne amenința cu trebonalul. Că ne amenința n-ar fi o problemă, problema este că adesea se ținea de cuvînt. Cred că ajunsese să se judece cu mai toți vecinii, ba pentru un cîine ce-i intrase în curte, ba pentru o vecinătate, ba pentru un geam spart de copii cînd jucau fotbal, cam pentru orice motiv. Noi, copiii, ajunsesem să montăm geamul spart cu mingea aproape înainte de a-l sparge. Știam orarul geamgiului ambulant, știam și două prăvălii de geamuri mai depărtișor, dacă aveam o urgență.

Iancu M. Iancu trăia singur, soția îi murise înainte de a ne muta noi în zona aceea. Mă gîndesc acum că se plictisea de unul singur și își mai alunga singurătatea cu procesele. Pe vremea aceea, înainte de judecătorie și tribunal, exista o fază a comisiei de împăciuire, care încerca să medieze între părți, să le aducă la bună înțelegere fără a mai deranja magistrații. Cel mai adesea, Iancu M. Iancu se mulțumea cu faza asta, în comisie, erau bărbați și femei de diverse profesii și vîrste, intra în discuții cu ele privind cauza și ajungea la ce subiecte avea el chef, își petrecea vremea plăcut. Comisiile acelea aveau ritualul lor: stăteau de vorbă cu fiecare parte separat, uneori de mai multe ori, iar cînd pozițiile păreau că se apropie, convocau ședința comună. Era timp de vorbit! Dar și cînd mergea mai departe, la judecătorie, era un bun prilej de taclale, chiar dacă acolo i se mai tăia logoreea…

Nu știu cînd au dispărut comisiile de împăciuire, poate încă din vremea comunismului, poate după căderea regimului, dar uneori mă întreb dacă n-ar mai fi totuși nevoie de ele. Oameni singuri, care nu prea știu cum să-și consume timpul, sînt și acum, cred că ar fi niște locuri bune de taifas, de terapie prin vorbire pînă la urmă…

La un moment dat, Iancu M. Iancu n-a mai fost zărit cîteva săptămîni, lumea credea că plecase undeva, în vreo călătorie. L-a găsit poștașul care îi aducea pensia. La ușă l-a întîmpinat un miros trăsnitor de cadavru. L-a anunțat pe sectorist, a venit o salvare, miliție etc. Murise de vreo trei săptămîni, după cum au stabilit legiștii. Trăise singur ultimele decenii din viață și a murit singur. Neavînd pe nimeni, a fost îngropat de comunitate. Cam toți vecinii am mers la ceremonie…

Liviu Antonesei