„Vino, buna mea, că fără tine nu-i Crăciun!
Pe bunica o vizităm… în cimitir. „Să-mi puneți o lumânare când treceți pe-acasă”; parcă o aud și nu-mi vine să cred că asta facem. Îmi vine să dau pământul la o parte cu mâinile goale, să sparg piatra rece care o ține ferecată pe lumea cealaltă și s-o scot afară. Să-i dau viață din viața mea și să strig: „Vino, buna mea, că fără tine nu-i Crăciun!” Dar eu nu-s Mântuitorul și ea nu-i Lazăr.
Ne mor oamenii dragi. E legea firii pieritoare. Cred că la sfârșitul fiecărui an ar trebui să ne bucurăm că suntem. Nu că avem. Și să ne amintim… Da, măcar o dată ar trebui să trăim din amintiri; să dezgropăm trecutul pentru a înţelege prezentul și pentru a ne prefața viitorul. Să știm cu ce regrete și cu ce bucurii ne continuăm călătoria unică spre celălalt mal al vieții.
Le sunt recunoscătoare rădăcinilor din care am crescut copacul care sunt azi. Îmi iubesc rodul pe care l-am dat lumii și mi-e teamă să nu cadă pe teren neprielnic și să piardă toată seva ce ne curge prin ramuri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu