Sunt ani în viață când poți fi ce vrei tu, și – pentru ceea ce decizi să fii – suferi sau te bucuri numai tu.
Și vin apoi anii în care alegi să fii, înainte de orice, soț, și tată, și pentru ceea ce faci suferă sau se bucură, înaintea tuturor, soția și copiii tăi.
Știți că eu judec multă lume. În ultimul timp mi s-a întâmplat să nu mă mai judec pe mine, înainte de a-i judeca pe alții, și am greșit crunt, față de soția și copiii mei.
Scriu asta aici pentru aceia care au avut și încă mai au totul, ca mine.
Pentru aceia care au zile, ca și mine, când ni se pare că sensul și viața sclipesc peste gard, că ce avem aici doar ne-ncurcă și ne împiedică s-ajungem mai repede dincolo.
Eu m-am trezit cocoțat ca un stupid pe gard, cu spatele la minunile mele.
E de neiertat, dar îl rog pe Dumnezeu și pe ele, pe Elena Alimona, și pe fiicele mele, să mă ierte.
Dacă ați greșit la fel de crunt, ca mine, treziți-vă, înainte să începeți să nu mai aveți nimic. Ca mine.
Treziți-vă și-o să-i vedeți pe-ai voștri, așteptându-vă, chiar în locul în care ați început să vă pierdeți.
Și nu uitați să mărturisiți păcatul și să cereți iertare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu