RIP Constantin Cristescu

 

Constantin Cristescu, poetul boem al Botoșaniului

Constantin Cristescu era cunoscut în cercurile literare ale Botoșaniului. El scria poezii, activând și în cenaclurile urbei.

 

A debutat cu poezie în anul 1974, în revista "Izvoare, din Câmpulung-Moldovenesc. A publicat poezie în Zori Noi, Clopotul, Gazeta de Botosani. A luat parte la înființarea zirului Atitudunea.

 

”Viaţa poate fi o călătorie”, spunea Constantin Cristescu într-un interviu.

Constantin Cristescu

Ileana Vulpescu și Constantin Cristescu

Visător uneori (cu capul în nori). Timid (cu poetesele tinere). Nu ştiu ce ştie despre vinuri (la nunta din satul lui pomeneşte doar de rachiu, prunul să trăiască). Eficient (la găsiri de rime). Violent (dacă-i iei căciula strămoşească). Înţelept (la transmiterea mesajului către urmaşii săi).

Profund (când scrie despre neam şi ţară). 

Gânditor (mai ales noaptea și în singurătate).
Cu simțul umorului (tot la nuntă-n sat pe timp de criză). Sarcastic (după nuntă, când îl întrebi cine-a mai fost în păpuşoi). Grijuliu (cu căciula primită de la strămoşi). Resemnat (după ce şi-a dat seama ce-a votat). Împlinit (ca orice bucovinean). Renăscut (după ce a intrat în „Arta conversaţiei”).

Fericit (că n-a prea albit). Misterios (doar în scris). Mistuit (de doruri multe, unele încă nespuse). Măgulit (când e intervievat de E.).

Iubitor de oameni, de artă, de neam și țară. (Nițu Constantin)

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească!

https://botosani24.ro/a-trecut-in-vesnicie-poetul-botosanean-constantin-cristescu-se-sting-incet-reflectoare-din-scena-vietii-mele-22224.html 

https://poeziaiubirii-artaconversatiei.blogspot.com/2012/09/cu-fiecare-lacrima-un-pas.html

https://poeziaiubirii-artaconversatiei.blogspot.com/2012/06/constantin-cristescu-file-de-poveste.html

https://botosani24.ro/a-trecut-in-vesnicie-poetul-botosanean-constantin-cristescu-se-sting-incet-reflectoare-din-scena-vietii-mele-22224.html

RIP ANDREI MAFTEI

Încă un moment apăsător și nedrept.

Dumnezeu să-i odihnească în veșnică lumină!

Ileana Vulpescu și Andrei Maftei

Eveniment aniversar, Casa Universitarilor, mai 2015

Edificări

Vasile Baghiu

De la lumea literară de la noi nu am avut niciodată mari aşteptări, iar acum am şi mai puţine. Dacă am avut parte în timp de nişte isprăvi şi semne de recunoaştere, ba chiar de nişte momente şi întâlniri speciale (care îşi vor găsi probabil cândva locul în memorii), aceasta s-a petrecut mai mult pe linia strict umană şi aproape deloc pe aceea oficial-instituţională. Sunt, de altfel, demisionar din Uniunea Scriitorilor de mai bine de trei ani, dacă asta mai înseamnă ceva pentru cineva. Lumea cititorilor s-a restrâns, în bună parte critica tânără s-a refugiat (normal) în cercetare, iar marii scriitori stau pitiţi în bula lor de grandoare provincială aşteptând cuminţi firimituri de atenţie de la grangurii şi baronii literari ai zilei, în timp ce pensionărimea scriitoare aplaudă abulic şi necondiţionat la semnalul de sus. Sunt, aş putea spune, edificat. Pentru ceea ce scriu mai primesc din când în când semne ale unui interes de afară, cum şi aici pe Facebook sau în mediile prin care trăiesc şi muncesc, ceea ce mă mai încălzeşte cât de cât, dar se vede că situaţia alunecă vertiginos şi cu mare veselie pe tobogan. Suntem un fel de "provincia deserta". Fireşte că scriu mai departe şi continui să public, pentru că ştiu că lumea se va schimba, îşi va reveni, iar interesul pentru poezie şi literatură va urca din nou pe val. Şi chiar dacă nu aş fi optimist tot aş scrie, pur şi simplu pentru că asta e treaba unui scriitor, nu are rost să complicăm lucrurile. Aşa se face că la sfârşitul săptămânii trecute, în călătoria în UK, am terminat volumul de poeme pe care îl aveam de un an în lucru, iar acum mai trebuie doar să mă hotărăsc asupra titlului şi să trimit totul editorului. Poate că e adevărat că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile.

Itinerar (ne)ortodox

Să ai un poet născut în orașul tău, un poet prezent în avanscena vieții literare încă din anii 60, să te faci că nu există, că nu a existat, nici când trăia...  Dacă nu suspectă, dar descalificantă este această hotărâre a Consiliului Local Oradea. Aș vrea să-i privesc în ochi pe acești domni care au votat împotrivă, aș vrea să-i întreb ce știu despre opera poetului, traducătorului, editorului Romulus Vulpescu. I-aș pune pe fiecare să citească poezia „În fiecare zi“.

E trist ce se întâmplă și cum reușesc unii edili să trântească uși în nas celei care a îndrăznit să le aducă aminte că există oameni, există recunoștință, există merite excepționale și mari beneficii aduse umanității.

Să spui că nu ai în vedere adoptarea unei asemenea hotărâri de consiliu. Dar ce aveți în vedere, domnilor? Măcar puțin timp aveți să vă informați pe unde a umblat și cum a slujit cu cele trei patimi-iubiri: cartea, cuvântul, poezia? Sunt doar cele trei iubiri care l-au înălțat deasupra omenescului, pe cele mai înalte culmi ale culturii. Încercați din curiozitate să aflați ce și cât a tradus, de când și pe cine. Poate că atunci ați lăsa capul plecat, din respect pentru marele om Romulus Vulpescu. Citiți măcar titlurile cărților, titlurile traducerilor, titlurile edițiilor îngrijite cu „inegalată pasiune pentru cuvânt, cu măiestrie ales, modelat ca obiect al maximei iubiri pentru Artă“. Au fost traduceri, domnilor, care au uimit o lume întreagă, dar pe voi, nu.

Păcat, domnilor, mare păcat. În loc de sentimentul de mândrie față de o personalitate care marchează într-un fel comunitatea pe care vremelnic o stăpâniți, poate ar trebui să le reamintiți oamenilor și această indiferență față de semenii de Dincolo, cei care și-au găsit scăparea departe de voi, încă înțepeniți în aceleași vechi și neortodoxe tipare.

Cred că ați folosit abuziv cuvintele și v-ați pripit în fața unui „ambasador al culturii, al valorii, al frumosului, al sensibilității“. Niciun semn spre opera în manuscris a poetului, o apropiere a acesteia de rădăcini. Nu recunosc niciun semn al bunătății, domnilor, pentru omul care a trăit poezia până la lacrimi, a ținut cartea numai la piept, iar cuvântul l-a donat cititorilor, să se bucure ceva mai mult, să-l îndure ceva mai ușor.

Îmi cer iertare, domnilor, dacă am trezit un zâmbet de pe țărmul unei liniști (ne)tulburate, între două certitudini (nașterea și moartea), cu „un derizoriu accident infirm al unui prăpădit de anonim (R. V.)“.

Ar fi fost o bucurie, afară de cuprinsul vorbelor, un semn al prețuirii, cu măsura reală și valoroasa moștenire, a celui care a fost și un slujitor al limbii și poporului român, în locul nașterii sale, Oradea.

Ar fi fost un Titlu Post Mortem. Atât!

Eli Gîlcescu, 19.02.2016